Ar fi implinit 65 de ani...
Horia Bernea
Scoala de pictura de la Poiana Marului
"Este cel mai frumos sat din Romania si ramane un loc cu totul privilegiat al sufletului meu!" Aceasta exclamatie, repetata de nenumarate ori de Horia Bernea, am auzit-o pentru prima oara pe la inceputul anilor 70, rostita de artist la vernisajul expozitiei sale, "Deal I", la sala Simeza din Bucuresti. Lumea artistica romaneasca descoperea cu mirare in superbele uleiuri pe panza acelasi deal, pictat de mai multe ori. Modelul era un sat de munte de langa Brasov, Poiana Marului, una din cele mai mari comune din Romania, desfasurata pe zeci de kilometri patrati pe sub culmile Pietrei Craiului. Fascinat de frumusetea nemarginita a locului, pe care il considera materializarea spatiului mioritic, Horia Bernea a luat dupa el o intreaga generatie de pictori contemporani. Vara de vara, cu sevaletul in spate, "pictorasii" din Bucuresti, cum erau numiti de localnici, rataceau prin iarba inalta a dealului, pe care il transformasera in atelier. Asa a luat nastere un adevarat fenomen cultural numit "Scoala de pictura de la Poiana Marului", al carei lider necontestat a ramas Horia Bernea.
"Plein-air"
In limba franceza, aceasta expresie desemneaza "pictura in aer liber", adica exact ceea ce faceau artistii care, de pe la mijlocul anilor 60 si pana tarziu, dupa 1980, si-au petrecut verile pe plaiurile inalte de la Poiana Marului, intorcandu-se, de fiecare data la inceputul toamnei, in Bucuresti, cu vrafuri de lucrari atat de proaspete, incat uleiurile nici nu se uscasera bine pe panza. Ion Dumitriu, unul dintre marii pictori pe care Bernea ii molipsise de magia dealului inflorit, mi-a povestit, nu o data, de "ritualul" unei zile de pictura petrecute sus, pe coama dealului aceluia pierdut intre dealuri, unde te simteai atat de aproape de cer, incat aveai senzatia ca poti pluti ca un Icar, peste vaile adanci si verzi. Pe langa panzele intinse pe ramele de lemn, pe langa cutia cu pensule si culori, fiecare isi lua o desaga cu merinde si cu apa, caci nu se mai intorceau acasa decat la asfintit. Horia Bernea mai punea in desaga lui taraneasca si o Biblie, apoi lua sevaletul la spinare, isi tragea o palarie de pai pe cap si o pornea la drum, cand roua inca nu se zvantase prin ierburile inalte. Distanta dintre gospodariile asezate pe culme era atat de mare, incat nu de putine ori nu intalneai tipenie de om. Ars de soare, artistul isi cara povara agale, kilometri intregi, fara sa schimbe o vorba. Asculta vantul, privea lumina si se ruga. De fiecare data, dupa ce aseza sevaletul si deschidea cutia cu tuburi si pensule, Horia Bernea citea din Biblie, cu glas tare, in singuratatea muntelui, cativa Psalmi, stiind ca nu il aude decat Dumnezeu. Nu il speriau nici macar ploile trecatoare de vara, care brazdau cu picaturi oblice uleiul proaspat al peisajului ce prindea viata pe panza. Alteori, privea o casa ori un arbore, cateva ore in sir, fara sa schiteze nici cel mai mic gest, fascinat de frumusetea simpla a locului. Seara, inainte de lasarea intunericului, revenea acasa epuizat, dar fericit. Nu calatorea pe dealuri decat singur si, abia dupa ce se incheia o zi de travaliu, prietenii se intalneau pe la una dintre gazdele lor, ca sa povesteasca si sa bea un pahar de tuica. Asa s-au nascut cele trei expozitii cu acelasi nume - "Deal", incheiate cu o mare retrospectiva la Sala Mica a Palatului, pe la mijlocul anilor 80. Toti cronicarii au scris ca fenomenul "Dealurilor" a reprezentat o veritabila revolutie estetica pentru istoria artei plastice romanesti din a doua jumatate a secolului trecut.
Ultima amintire
Ultima mea intalnire cu Horia Bernea s-a petrecut la Paris, in primavara anului 1996, in fata Bisericii ortodoxe din "orasul luminilor". Iesisem amandoi de la slujba duminicala si a avut amabilitatea sa ma invite la o cafea. Obtinuse o bursa in Franta si am fost surprins sa constat ca, in loc sa-mi vorbeasca despre proiectele sale viitoare, el s-a apucat sa evoce cu nostalgie Poiana Marului, unde dupa 1989 nu mai apucase sa mearga pe cat isi dorea. Intre toate, isi amintea de o vara de pe la sfarsitul anilor 80, cand trecuse pe la Poiana Marului doar cateva zile, si ii gasise acolo pe pictorul Ion Dumitriu si pe prozatorul Mircea Nedelciu. Primul picta o sura, pierdut undeva, pe o culme, iar regretatul scriitor se adapostise la o umbra de mar, unde isi improvizase o masa pe o buturuga, pe care asezase o mica masina de scris. Parca intr-o repetitie pentru eternitate, cei doi prieteni stateau acolo, la oarecare departare unul de altul, singuri intre cer si pamant, cufundat, fiecare, in emotia facerii. Amintirea lui Horia Bernea s-a transformat intr-un epitaf de mormant. Primii calatoriti in lumea de dincolo au fost Ion Dumitriu si Mircea Nedelciu, carora, la scurta vreme, le-a urmat Horia Bernea. Si cine stie daca din Raiul dreptilor nu picteaza Raiul de pe pamant: Poiana Marului.
Copilul
Suntem in casa lui Carol Nebert de la Poiana Marului. Prin fereastra se vede bolta de vie de deasupra curtii, strivita de tunetele si fulgerele unei ploi catastrofale. Carol Nebert este pictor si vine uneori aici de la Cluj, ca sa regaseasca peisajele linistitoare ale copilariei sale. Horia Bernea a fost prietenul sau cel mai bun si, intr-un fel, toate amintirile acelor timpuri se rasucesc cumva in jurul figurii sale de-atunci, de pe vremea cand ei erau doar niste pusti, haladuind peste dealuri si peste paduri. Horia Bernea era cu doi ani mai mare ca el, un fel de mentor, un fel de izvor nesecat de idei si de nazdravanii.
"Cum era Horia Bernea, copilul?", intreb. "Fascinant", spune pictorul din dosul barbii sale carunte si din dosul marilor ochelari ce nu-i pot ascunde emotia, "pentru ca venea mereu cu ceva nou, cu ceva uimitor, extras de cele mai multe ori din adancurile uriasei biblioteci pe care taica-sau i-o lasase acasa. Era biblioteca aceea despre care el avea sa povesteasca, ulterior, cum a vazut-o calcata in picioare, violata, insangerata de securistii aceia veniti sa-l aresteze pe taica-sau, sub ochii cascati de spaima ai copilului Horia Bernea si ai surorilor lui. Biblioteca aceea era un fel de loc magic, un fel de camera a minunilor si a misterelor, din care el extragea anumite lucruri uluitoare, pentru ca apoi sa ne uimeasca cu ele pe noi, ceilalti. Imprejurarea aceasta avea sa-l marcheze pentru toata viata. Tatal sau, Ernest Bernea, era centrul universului sau, iar in absenta lui, el, Horia, a ramas singurul stapan al spatiului mistic al bibliotecii. Apoi, intr-o buna zi, familia Bernea a primit acasa buletinul, verigheta si cateva mici obiecte personale ale tatalui. Au crezut ca murise, ca se pierduse pentru totdeauna in intunericul puscariilor comuniste. Copilul Horia Bernea a devenit atunci mai mare, mai matur, insa cu atat mai fascinant pentru noi, ceilalti. Citea enorm, si tot ceea ce citea devenea o materie pe care noi o inghiteam pe nerasuflate. Cand eu eram in clasa a doua si el era a patra, citea scrisorile lui Van Gogh catre Gauguin si ne povestea despre campiile nesfarsite de la Arles, despre chiparosii care se rasuceau de caldura si pe care eu mi-i imaginam cu o forta extraordinara, contorsionati pe cerul acela parjolit. Ne povestea despre peregrinarile lui Van Gogh cu sevaletul in spate, strabatand campurile, si noi il ascultam tulburati. Cred ca imaginea aceasta a marelui pictor olandez strabatand imense singuratati cu sevaletul in spate l-a influentat puternic si poate ca aici trebuie cautata originea setei sale de mai tarziu de a picta peisaj."
Marea ploaie de-afara face ca amintirile lui Carol Nebert despre copilaria lui ingemanata cu aceea a lui Horia Bernea sa para si mai stralucitoare, desi acestea sunt amintiri ale intunecatilor ani 50. Pentru ei, baietii de-atunci, intunericul nu exista, lumea era misterioasa si dispusa sa se lase descoperita. "Atunci eram exploratori, constructori, inventatori cu pantaloni scurti, iar el, Horia, era absorbit de detaliile tehnice ale unor lucruri care acum ma uimesc. A fost o perioada in care era fascinat de diguri si de ziduri construite din piatra si glie, faceam baraje imense pe paraul care traverseaza satul, munceam zile intregi pentru o asemenea lucrare si, intr-o zi, el m-a invatat sa inot in apa pana la piept din spatele unui asemenea scoc. Parca-l aud si acum strigandu-mi sa bag urechile in apa, sa ma las in voia ei. Dupa asta, a urmat perioada constructiilor de nave, pentru ca Horia gasise in biblioteca lui infinita un tratat despre ambarcatiunile cu vele. Povestea despre insule pustii si despre oceane si despre aventuri inimaginabile, si luni de zile am mesterit la corabii facute cu tot dichisul, cu coaste, cu chila, cu catarge si panze. El spunea mereu ca o corabie, ca sa fie buna, trebuie sa reuseasca sa navigheze impotriva vantului. Am cioplit saptamani intregi la corabiile astea care erau acoperite cu coaja de mesteacan, manati de povestile nemaiauzite pe care Horia ni le spunea si, in cele din urma, am reusit. Cu adevarat, corabiile noastre au mers impotriva vantului. El avea o inclinare extraordinara catre orice domeniu al tehnicii, construia poduri din lemn, macarale si trenuri, era fascinat pe-atunci de aventurile submarinului Dox, pe care le citeam pe nerasuflate si imaginam formidabile aventuri pe mari si oceane. Cred ca ar fi putut deveni orice, nu numai pictor, avea un talent formidabil, o deschidere grozava, o curiozitate care ne tara pe toti dupa ea. Dealurile dimprejurul satului, padurile si apele nu erau decat un teren de explorare pe care noi il umpleam, erau un fel de teren de refugiu si asa aveau sa ramana si mai tarziu, cand deveniseram adolescenti. Erau colinele evadarii noastre din fata realitatii. Apoi a urmat perioada noastra astronomica. Horia avea un binoclu grozav de la taica-sau si cu binoclul asta priveam in noptile de vara, ore intregi, muntii de pe luna, imaginand scenarii complicate de colonizare. Stia totul despre constelatii, citise despre originea universului si a stelelor, despre galaxii. Stateam pe spate in iarba, cerul era ca o umbrela intunecata deasupra, ne treceam binoclul de la unul la celalalt, inconjurati de zumzetul noptii, iar el spunea ca daca reusesti sa-ti tii respiratia suficient de mult, la un moment dat, poti sa auzi, sa simti pulsatia universului, ca un fel de zvacnet in tot corpul. Noptile noastre la Poiana Marului pareau infinite, pana a doua zi, cand, amintindu-ni-le, ni se pareau o clipa. Au fost timpurile cele mai fericite."
"Cand s-a facut trecerea catre Horia Bernea, pictorul?", intreb. "Pictorul Horia Bernea a fost in toata clipa acolo", spune Carol Nebert, el insusi pictor, la fel ca prietenul sau. "Caci pictura a fost una dintre perioadele copilariei, ca si constructiile de corabii sau astronomia. El desena dintotdeauna si putea, dintotdeauna, sa vorbeasca ore intregi despre lumina si despre forme si despre culori. De fapt, Horia n-a incetat nici o clipa sa se intoarca pe dealurile copilariei, acolo unde el era obisnuit sa viseze, sa priveasca stelele, sa vorbeasca despre Van Gogh. El n-a pierdut nici o clipa legatura cu acea lume miraculoasa, dupa cum nu i-a uitat niciodata pe prietenii copilariei sale, chiar daca acestia au ramas acolo, in sat. Poate ca asa se explica acel faimos ascetism estetic din pictura lui de mai tarziu, acea stangacie cautata, prin care el voia sa sugereze o anumita intoarcere la inocenta, poate ca asa se explica fascinatia pe care a avut-o pana la sfarsit pentru arta taraneasca: el a ramas ancorat in lumea fabuloasa a copilariei, in care a revenit mereu.
Horia Turcanu
Foto: H. Turcanu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
