Berzele soarelui
Dumbravioara de Mures e o adevarata tara a berzelor. Zburatoarele cu ciocuri portocalii cuibaresc acolo de peste 200 de ani. Spre norocul lor, ele nu vorbesc romaneste, asa ca n-au fost purificate etnic.
Folosesc, in schimb, la perfectie, clampanitul, un limbaj international
Primul semn al soarelui de august. In aer nu e numai piuitul randunelelor ce au tasnit cu sutele peste campuri, aburul si pufaitul vacilor dolofane ce se scurg tantos, cu cate-o eticheta galbena la ureche, de pe ulitele satului spre ciurda sau zarva oamenilor care au dus laptele la colecta si-acum stau la vorbe, cu sistarele goale in maini. De deasupra lor, de deasupra caselor, coboara niste sunete noi, ce acopera tot "ritualul" diminetii unui sat ardelenesc. Clampanituri! Pasari maiestuoase se rotesc in aer, stau cuminti in cuiburi si asteapta hrana si clampane, clampane, cat le tin ciocurile lor lungi. Este inceputul unei noi zile caniculare, in satul plin cu berze. De sub un cuib in care o barzuta isi bibileste cu infinita grija fratele, scarpinandu-l in cap minute in sir cu ciocul, o batranica vesela, care duce un bidonas plin cu lapte, iese pe poarta, ma vede cum ma uit lung la berze si vine tinta la mine. Vreau s-o intreb cum ii plac, cum e sa te trezesti in fiecare dimineata si sa vezi pasarile astea frumoase, stand cuminti chiar deasupra acoperisului, insa nici nu ma lasa sa deschid gura. Izbucneste intr-un suvoi de vorbe, de gesturi, vorbeste aproape fara sa rasufle, imi arata cu mana, dau sa-i spun si eu ceva, dar ea face semn ca nu conteaza, ma ia de brat si continua sa vorbeasca cu fata ei insufletita si luminoasa. Avea sa fie prima si, pana aproape de plecarea din sat, cea mai pasionala, cea mai vie declaratie despre berze. Ce pacat ca n-am inteles o iota din ce spunea batrana cu parul alb! La Dumbravioara, nu toata lumea stie romaneste, maghiara este limba de baza. Ceva mai sus insa, la cinci metri deasupra noastra, se comunica cu totul altfel si poate mult mai simplu. O falfaire de aripi, un gat intins, un fel de dans apas pe loc, cu ciocul in jos si, bineinteles, o gramada de clampanituri.
Satul
Dumbravioara apare la 15 kilometri de Targu-Mures, dupa un arc de pod, construit recent. Satul este inconjurat de pamanturi manoase, de lanuri de porumb si, ceva mai incolo, de coline impadurite. Numele unguresc al satului, Sramberke, inseamna loc noroios si poate de aceea aici se aduna atatea berze, pentru ca pot scotoci in voie dupa broaste si serpi. La 2 kilometri curge Muresul, iar in zare se profileaza linia unor munti. Pamant roditor, oameni muncitori, vaci, oi, pasari, toate acestea inseamna bunastare, iar casele din Dumbravioara sunt dovada: curate, spatioase, curtile pline de verdeata. Chiar si in fata caselor, oamenii si-au amenajat minigradini botanice, cu flori si plante lungi si pline de culori. Dupa o prima plimbare prin sat, imi pare ca tot acest cult pentru ordine si pentru verdeata incearca, involuntar, sa acopere, sa indulceasca o anumita raceala a oamenilor. Am intalnit si oameni calzi, comunicativi, insa acestea au fost exceptiile, senzatia a ramas aceeasi: ca satenii se inchid in spatele portilor si se inchid in sine, ca berzele inseamna un cadou nesperat si ca fara ele, Dumbravioara ar fi ca o zi insorita dar rece - o zi de noiembrie.
In sat au mai ramas doua-trei familii de romani, restul locuitorilor sunt maghiari. Chiar daca berzele sunt un simbol al natalitatii, iar Dumbravioara este unul din satele cu cele mai multe berze din tara si, pare-se, si din Europa, aici nu sunt multi copii si, din pacate, cei care sunt nu stiu deloc romaneste. Un alt zid - cel al limbii, pe care-l ridica in jurul lor parintii.
Satul are doua biserici catolice, albe si inalte, care sunt deschise numai duminica si de sarbatori, iar la iesire, la marginea unui lan de porumb, pe drumul spre Sangeru de Padure, se afla un schit: Schitul Sfintii Arhangheli apartine de Manastirea Sfantul Ilie din Toplita, de acolo a pornit in 1930 si a "trait" pana in 1950, cand comunistii l-au transformat intr-o ferma agricola. In 1990, mai ramasese din el o bucatarie si cateva anexe, iar acum, in cativa ani, se spera ca se va ridica aici o biserica. Deocamdata, se slujeste in paraclisul amenajat in cladirea in care stau calugarii si care este plin, in fiecare duminica, de credinciosi veniti de la Reghin si de la Targu-Mures. Toate astea mi le povesteste fratele Sebastian, cu ochii, barba rosiatica si blandetea scaldate in lumina apusului. In spatele sau, pe-o casuta, stau doua berze venite in vizita, in timp ce suportul metalic, asezat dinadins pentru cuib, pe poarta schitului, e gol-golut.
"Au avut cuib aici, insa anul trecut, dupa ce s-au intors, in doua-trei zile, berzele au mutat tot cuibul, crenguta dupa crenguta. Probabil ca nu le-a placut sa stea izolate, departe de celelalte. Ne-a parut rau ca au plecat, dar ce sa le facem, astea-s pasarile, cum sa le intorci din drum? Oricum, ziua vin si stau aici, la noi, cocotate pe casa, iar noaptea se intorc si dorm la cuib, in sat."
Inainte de "sedinta"
Vreo cincisprezece berze se plimba agale pe campul unde este ciurda vacilor. Practic, doar doua, trei cauta ceva de mancare prin iarba uda, restul "socializeaza", se pigulesc una pe cealalta si schimba impresii. Nu pot sa nu fac comparatia cu celelalte pasari calatoare, imbracate tot in alb-negru, cu randunelele, care zburda, care par ca se joaca tot timpul, par ca sunt tot timpul vesele. Berzele, in schimb, sunt foarte serioase, sobre, se misca cu incetinitorul. Poate ca fiecare miscare pe care o fac atunci cand sunt aici este programata sa conserve energia de care au atata nevoie pe traseul lor urias spre Africa.
Intunericul se lasa incet, cainii au prins sa latre, iar in curtea scolii, aproape in bezna, se joaca un fotbal dezlantuit, cu copii si oameni mari, tigani si unguri, gesticuland si alergand in praf fara oprire.
In cuiburi, incepe dansul puilor, parintii se intorc din ultimul zbor al zilei si le baga pe gat mancarea. Nu sunt niste pasari mute, asa cum mi s-a spus. In afara clampaniturilor, mai scot, la ora mesei, un soi de piuit, ca o respiratie greoaie. In schimb, berzele sunt fiinte foarte gratioase, iar asta se vede si atunci cand isi impart vreo bucata de hrana sau scot popoul afara din cuib si lanseaza un gainat toxic. Oare cat de gratios ar fi un flamingo care zboara mii de kilometri si apoi se aseaza pe varful unui stalp?
Mai e cineva care-si tot pune intrebari. Un pui a zburat de la el din cuib, unde incepuse sa se aglomereze, si a venit chiar deasupra mea, pe varful unui stalp, de unde ma studiaza indelung, miscandu-si capul cand in stanga, cand in dreapta. Parc-ar zice: "Ia uite-l si pasta. De unde ai mai aparut si tu? Nu vezi cum iti sta parul? Hai, ca-mi place!".
***
Contrariat la inceput - ce tot fotografiez in spatele gradinii sale la sase dimineata? - domnul Vaida imi povesteste un obicei al berzelor pe care aveau sa mi-l confirme mai multi oameni. "Cam pe 18 august, se strang vreo 20-50 de berze acolo, pe camp, si fac sedinta, asa zicem noi. Se plimba una langa cealalta, cand in stanga, cand in dreapta, si zici ca-si fac planul de drum. Parca sunt si triste ca pleaca, merg asa, cu ciocurile in jos, si pe 20 august ii gata, cuiburile-s goale! Mai raman doar puii aia mai slabuti, raman cu cate una batrana si, cand pot, zboara si ei. Dar acolo sa mergeti, in Africa, aia vreau eu sa stiu: cum ajung ele acolo, ca am auzit ca au probleme in Turcia, pe Marea Mediterana le ataca alte pasari, iar ele se mai odihnesc pe vapoare, am auzit ca le-au facut acolo niste cuiburi speciale. Aia ar fi interesant."
La taclale, printre tigani
In dreptul lanului de porumb, un tigan batran se intoarce acasa, incet, incet, cu soarele urias in spate. Put Mihaly il cheama. Poarta pantaloni de stofa, camasa si vesta, iar pe cap are o palarie de serif american, care-i intregeste tinuta, prestanta pe care oricum o degaja. Spune ca a umblat prin toata tara, a muncit si la Bucuresti, la cefereu, insa acum are 70 de ani si e cam subrezit: trei dinti mari si lati in gura si doua carje pe care se sprijina singur pe drum. Ii plac berzele, le stie de mic. "Parintii ne-o spus sa nu lovim cu peatra si nici sa nu ne atingem de ele, ca dansii nu face rau, ci numai bine. Sunt pasarile cel mai folositoare, cel mai destepte, tot ce-i deasupra pamantului care face rau el mananca, si soarece, mananca si sarpele, dar de grau, de porumb, nu se atinge, nu face paguba. De asta e cel mai de valoare. Barzul care face oua nu sta singur pe ou sa-l pazeasca, vine si celalalt, masculul, si schimba, se schimba unul pe altul. Si cand ies puii, le aduce apa si mancare si le da in gura. Ca daia clampane berzele. Se bucura dara c-a sosit acasa, ca sa stie si copiii lor. Cand vine alb si curat tot, noi nu asteptam ploaie, dar cand e murdar, apai stim ca vine ploaia. Acum cativa ani, a ramas un pui in cuib, n-o putut sa plece cu ceilalti si o luat un om scara, s-o suit sa-l prinda, dar dracu ala mic a zburat, l-o ajutat Dumnezeu si-o plecat."
Cartierul locuit de tigani parca are ceva mai multa viata. Incepe imediat dupa calea ferata, la capatul unui drum asfaltat, ce trece pe langa caminul de cultura din sat si pe langa birt.
Put Carol, ruda batranului Mihaly, sta imediat langa linia ferata, intr-o casa umbrita cu totul de vita-de-vie. Vorbeste incet, oficial parca, si are o tristete a lui pe care o tine ascunsa, dar care se simte chiar si atunci cand merge drept bat, cu sapca nelipsita trasa pe ochi, pe bicicleta lui invechita. Spune ca berze au fost in sat de mult timp, de 200 de ani, ca stie de ele din bunicii bunicilor. Cand era el copil, erau mai multe, pentru ca isi faceau cuib pe grajduri, pe casele ce aveau toate acoperisuri de paie, pe varful copacilor. "Io, io, cum ne bucuram primavara cand barzu vine inapoi cu perechiu lui, se bucura si nepoteii mei, uite, a sosit barzile, ce bine le pare! Batranii zic ca daca vine primavara murdar, atunci in anul ala o sa fi recolta buna. Le mai prinde vremea urata, cand vine un pic de ploaie, un pic de zapada, si atunci tot stau acolo sus, in cuib, ciufulite, insa el simte, stie cand sa plece de unde e el, de la India, unde e cald, cel mai cald, sa nu prinda aici iarna. Si cum ne place si ne bucuram cand vine asa, suntem suparati cand pleaca, ca pleaca saracii pe drum lung, cine stie, se mai intoarce sau nu..."
Margareta are ochii mari, albastru inchis, este vesela si pastreaza inca aura celei care a fost probabil, cu ani in urma, una din frumusetile locului. Acum are in brate un nepotel cu ochii exact ca ai ei si sta pe bancuta din fata casei, cu alte femei. Rad si vorbesc tare. "Barze, ce-s alea barze?". Toate se concentreaza, dar n-au nici cea mai mica idee despre ce vorbesc. "Goio, goio", sare cineva si atmosfera se destinde din nou, lasa loc de gesturi largi si de zambete. Stai ca vine barbatul Margaretei, care stie mai multe despre "goio", Carol, Babo Carol, un tip mic si vioi, cu ochii repezi si dezlegat la limba. "Barzile astea vin de la India, ca acolo e prea cald si nu poate sa face copii. Si cand vin, vin una cate una, dar nu se aseaza la cuibul altuia, ci fiecare la cuibul pe care l-a facut, iar puii isi fac singur altul. Asta, mare lucru, domnule! Iar cand pleaca, sunt ca parul din cap pe pasunile astea, se aduna o mie. Dupa ce face sedinta, a doua zi, pe 20 august, merg roata pe cer, la vreo 150 de metri si se tot aduna 10, 20, 30, se tot invart prin aer si odata, unul o ia inainte, si dupa ei toate pleaca acolo, la India." Bine, dar cum stiu ele sa ajunga in India, pe unde s-o ia, de parca ar avea harti de zbor? "Asta-i istorie veche, mai bine stiu ele decat eu, ca omul!" Carol spune ca in afara de Dumbravioara, mai este in Romania un sat cu multe berze, peste 100 de cuiburi, la Valea lui Mihai, in Bihor, chiar acolo unde locuieste fata lor. "A fost unul pe timpul meu, cand eram eu copil, Goio Mihai, care o ingrijit peste iarna un pui de barza care n-o putut sa plece, n-o putut sa merge cu muma-sa. I-o fost mila de el sa nu inghete, l-o prins cu o capcana si l-o crescut in poiata, la vaci, in grajd, la fan. S-o obisnuit cu omul, l-o ingrijit femeia lui Mihai, care mai crestea si porumbei, si alte pasari si animale. Cand a venit primavara, i-a dat drumul de suit la el in cuib, da i-a parut rau dupa ea, ca o crescuse ca pe un copil. Si i-a pus un inel pe picior si barzul tot pe acel loc a venit si-n anii urmatori."
In cartierul tiganesc se povesteste cu pofta, ce-i drept, de multe ori se exagereaza. Se spun lucruri contradictorii, dar cu farmec. Oamenii simt ca-i ceva cu pasarile astea si, pe langa respectul cuvenit, stiu sa cultive si un oarecare mister, au un mic cult al berzelor. Spre deosebire de ungurii din centru care, de cele mai multe ori, ridica din umeri cand ii intrebi de berze. Un alt sat european ar fi luat venirea berzelor ca pe o comoara: festival, turisti, suveniruri, sarbatori. In Dumbravioara, nu exista nici macar o pensiune, chiar daca locuitorii au observat de multe ori nemti sau maghiari care au iesit din traficul nebun de pe sosea, au coborat din masini si au filmat si fotografiat ore in sir berzele. Nici macar de la Primaria din Ernei - comuna de care apartine Dumbravioara - nu pot sa obtin o informatie clara, cine le-a pus inele, cine le-a instalat cuiburile. Nu se stie. Stie insa Ella Szekely, de la magazinul de pe strada principala. Iubeste randunelele, berzele, toate animalele si pasarile, si este dintre acei sateni mandri de berzele lor, mandri ca pasarile astea frumoase nu si-au gasit casa nici in Gornesti, Glodeni, nici in Sanger sau Ernei, ci in Dumbravioara.
"Eu intotdeauna primavara vad cand soseste prima barza, stau cu ochii pe cer dupa ele si apoi fug la prietene si le zic: "Gata, a venit primavara, nu-i problema!". Randunicile vin la o saptamana dupa berze si pleaca mai tarziu cu cateva saptamani, dar ele fac doua randuri de pui in timpul asta, pe cand berzele, unul singur. Sa vedeti ce oua mari fac, si cand ies in iunie puii, la cateva zile, numai ce-i vezi cum scot capsorul din cuib si se uita in jur dupa parinti. Asa asteapta cu ciocurile-n sus, ca atunci cand vin parintii lor nici nu mai stiu cui sa-i dea primul de mancare. Asa-s de simpatici! Cresc foarte repede, pentru ca trebuie sa invete sa zboare si sa plece. Asa grija au de ei cand zboara, daca mai cade unul mic, il iau aia batrani de ceafa si asa il urca inapoi in cuib." Ella spune ca suporturile metalice au fost instalate cu trei ani in urma de catre cei de la Iremu - responsabilii cu lumina in zona -, pentru ca pasarile sa nu se mai atinga de liniile de inalta tensiune, si tot ei pun in fiecare an inele puilor si tin evidenta. Obiceiurile berzelor nu mai inseamna nici un mister pentru Ella, care are un cuib chiar in fata casei, totul e clar: puii dorm jos, in cuib, iar parintii raman peste noapte in picioare, daca pica pe tine un gainat iti arde haina si nu o mai poti folosi. In perioada imperecherii, baiatul se apuca si face curat in cuib, tot timpul gaseste ceva de amenajat si da tare din cioc, dimineata apare chiar la Ella in gradina, pandind ceva broaste...
Ileana
Este dimineata tarziu si berzele nu-s de gasit. In cuiburi a mai ramas, ici colo, cate un pui ciufulit. Pe locul in care nea Bobo spunea ca se aduna sute, nu-i picior de "barz", pe pajistea de langa ciurda unul singur se plimba agale, iar pe micutul lac din interiorul nu stiu carei intreprinderi, nu-s decat cativa pescari foc de concentrati.
Ceva mai departe, Muresul curge vartos, involburat, iar pe deasupra lui trec in zbor doua berze si se pierd dincolo de malul impadurit. "E bai si la berze cand e seceta", imi spune Ella. "In vreme ploioasa e plin de broscute pe aici, numai ce vezi berze una langa alta cautand pe jos."
Acum insa trebuie sa-si caute hrana mai departe, si de data asta si-au luat si puii cu ele, pentru antrenamente intensive de zbor. Ceva insa tot am gasit pe drumul catre rau, un palc superb de floarea-soarelui, la marginea unui lan de porumb. Ma apropii de una dintre ele pana mi se ingalbeneste nasul de polen, poate si sprancenele, si inspir. Este chiar esenta verii, cu mii de floricele adunate in discul solar, cu tepi negri cu polen in varf, in care se neclaiesc albinele. In felul lor, si berzele sunt pasari ale soarelui. Asa cum florile astea isi intorc zi de zi fata dupa mersul soarelui, asa si berzele se invart in jurul lumii, inconjoara Pamantul in cautarea verii, a soarelui.
In ora pe care o mai am de petrecut in Dumbravioara, imi iese in cale Ileana. Sta de 54 de ani chiar in casa de langa biserica mare, are ochi luminosi si o inocenta care imi alunga parerile de rau ca nu am gasit copii cu care sa stau de vorba: "Asa zboara barzu batrana cu puii, zici ca suntem noi cand mergem pe strada cu copiii nostri". Mihaly Ileana se lauda un pic ca stie asa de bine romaneste, asta pentru ca tatal ei, candva director al scolii agricole din sat, a indemnat-o sa studieze in limba romana. Acum este tare bucuroasa ca cei doi copii ai ei, care lucreaza deocamdata la Budapesta, i-au promis ca se vor intoarce acasa, langa ea.
"Barzile simt daca vine ploaia, stau in picioare, si ele, si puii lor. Acum o luna a fost o furtuna, era sarbatoare la biserica si ma uitam din usa bisericii cum isi apara berzii puii cu aripile. Si intr-o seara, stateam aici, pe bancuta, in fata bisericii, pana la noua, ma uitam la cuibul asta cu sase berzi in el si ma gandeam: "Uite, ma proasto, cum le da in gura la pui cate o broscuta, uite cum ingrijeste de ei". Am mai stat eu ce-am mai stat, apoi am zis, hai sa intru in casa, ca ma mananca tantarii de tot." "O sa pierd trenul", zic. "Dar mie chiar imi pare rau cand pleaca berzile, i-am zis odata si la parintele care-i tanar, e cam de-o varsta cu baiatul meu. I-am zis odata, cand eram eu mai suparata: "Parinte, as pleca si eu cu berzile, ca tare mi-e drag de ele". "Bine, pleaca daca vrei, dar trebuie sa inveti sa zbori pana pe 20 august", mi-a spus parintele."
Iulian Ignat
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
