Sfantul Care Deschide Cerul

Sfantul Care Deschide Cerul. La Manastirea Recea, pe urmele parintelui Ioan Iovan . Cele doua izvoare. De la inceputul Saptamanii Patimilor, nici un strop de ploaie n-a mai cazut peste Manastirea Recea. La 20 de kilometri spre rasarit si apus a turnat din belsug, aici niciodata. Oamenii se uita in ce...

Sfantul Care Deschide Cerul

La Manastirea Recea, pe urmele parintelui Ioan Iovan

Cele doua izvoare

De la inceputul Saptamanii Patimilor, nici un strop de ploaie n-a mai cazut peste Manastirea Recea. La 20 de kilometri spre rasarit si apus a turnat din belsug, aici niciodata. Oamenii se uita in cer, asteptand o minune de la albastrul incremenit, de otel. Batranii satului zic ca s-a intepenit luna in varful cerului. Unul, Nene Bonta, mos priceput in stihii, a coborat intr-o seara din bordeiul lui si le-a talmacit tuturor, mohorat: "No, vedeti cum sta luna? Numa cu cornurile-n sus sta. Nu poate cadea galeata ploii dintr-insa. Cand s-o-nturna luna cu cornurile spre lume, numa atuncea or sa fie ploai mari...". "Si cand o sa se-ntample asta?", au vrut sa-l intrebe oamenii, caci arsita nu contenea. "Cand s-o intoarce luna cu cornurile catre pamant?", dar solomonarul a murit acum doua luni, lasandu-i fara raspuns. Apa fantanilor s-a stricat, o scoti cu mal si-i salcie. Nu se mai poate bea. Calugarite cu palarii largi, de paie, merg pe carare catre Izvor, amestecandu-se in sirurile de tarani, se plang impreuna cu ei de vitregiile secetei, se intorc incovoiate de galeti pline de licoarea binefacatoare. Izvorul Recea a dat numele satului si al manastirii. Izvorul care nu seaca niciodata, care tasneste de secole fara oprire, rece, proaspat si bun, dintr-o spinare de deal, la marginea asezarii. Singurul. Unii oameni vin cu bidoane, din satele apropiate, altii de la 15 kilometri, de la Targu-Mures, altii chiar de mai departe. Duc apoi sticle acasa drept cadou, la familii si prieteni. Apa e buna pentru boli, tamaduitoare, de aceea fiecare picatura e pretuita ca o comoara.
Doua siruri nesfarsite de oameni poti vedea prin aceste locuri. Unul aici, la Izvor, celalalt in biserica manastirii, in asteptarea parintelui Ioan Iovan, cel mai mare duhovnic de azi al Ardealului. Tot un fel de izvor e si preotul acesta. Un izvor de intelepciune si speranta. "Mare seceta de credinta a fost pe aici pana sa se nasca manastirea. Mare seceta a fost pana sa vina aici parintelul nostru...", avea sa-mi spuna o femeie vaduva, dupa trei zile de pelerinaj la Sfanta Manastire Recea de Mures.

Carciumarul lui Dumnezeu

Carciuma lui Ioan Iepuras este in crangul de langa izvor, la doi pasi de manastire. O incapere racoroasa, fara ferestre, si cu lut pe jos, mereu cu trei "pite" uriase, rotunde si rumene, pe tejghea. Carciumarul e si el un om ca painea calda. Bland, cu gesturi domoale si cumpatate, indelung sezator la taifas cu orice nou venit. Pare sa aiba toata rabdarea lumii, paine, ulei si zahar da pe datorie, "pana oricand". Cred ca mai mult pierde cu "afacerea" asta, dar lui ii place pur si simplu sa fie carciumar, sa poata ajuta cu paini o sumedenie de familii nevoiase si sa stea colo, in spatele tejghelei inalte din lemn, zambind tragic lumii, prin stransura ochilor sai albastri. Ioan Iepuras a vazut tot, stie tot despre ce se intampla acolo, intre zidurile manastirii. Stie ca de fiecare data cand iese de sub patrafirul parintelui Ioan il apuca o putere mare si paseste pe ulita mai usor. Fiica lui e medic, a plecat de mult din sat, dar se intoarce mereu, in fiecare duminica, impreuna cu sotul ei, fiindca - zice ea - "nu poate trai fara parintele". Asa se intampla: o data daca-l vezi, tanjesti dupa el, nu-l uiti. "E greu aici canonul pentru cei bolnavi. Li se cere sa posteasca si sa citeasca timp de 40 de zile "Paraclisul Maicii Domnului", sa ajuneze in sapte zile de vineri pana a doua zi la trei dupa-amiaza si in aceasta perioada sa participe la cel putin un Maslu." Carciumarul a vazut zecile de mii de pelerini din ultimii ani. S-a uitat atent dupa numerele autocarelor ticsite de crestini, a observat ca cele mai multe vin din Moldova, sunt mai ales de Galati (fosti credinciosi ai Manastirii Vladimiresti, unde parintele a fost, in tinerete, duhovnic), de Sibiu (multi sositi sunt studenti la Institutul Teologic si calugari de la Manastirea Sambata), de Bucuresti, si a dedus ca vin mai mult din locurile pe unde a trecut odinioara parintele Ioan. Sunt oameni care l-au cunoscut chiar si acum jumatate de veac, si nu au putere sa-l uite. Sambata de Sus, manastirea-n care marele duhovnic a intrat ca frate, unde a simtit primii fiori ai chemarii, sub povatuirea parintelui Arsenie Boca, Vladimiresti, acolo unde in cele mai grele vremuri comuniste (1950 - 1955) veneau sa-l asculte la Liturghie peste 30.000 de oameni... Peste 30.000 de oameni ingenuncheau in noroi, in timp ce predica parintele Ioan! Acolo a fost tuns monah si hirotonit ieromonah, intr-o frumoasa zi de 18 decembrie 1949, de catre episcopul martir Nicolae Popovici. "Iata, te pun duhovnic in acest sfant locas si-ti poruncesc sa deschizi cerul la oameni, nu sa-l inchizi!". Asa i s-a spus atunci si asta a facut pana azi: a deschis oamenilor cerul. Clipele inaltatoare de la hirotonie, cu episcopul martir in capul Sfintei Mese, i-au aparut mai tarziu, in Zarca Aiudului, cea mai crunta temnita de exterminare, atunci cand agoniza la pragurile mortii. Iar a doua zi dimineata, dupa acest vis, dupa doisprezece ani prin cele mai cumplite inchisori, avea sa fie eliberat prin minune...
Ioan Iepuras a ajuns sa invete viata parintelui Ioan din marturiile pelerinilor. Multi s-au oprit pe la el, pe la carciuma, au baut apa de izvor, au cumparat paini mari si-au vorbit. A cunoscut oameni cu necazuri grele, oameni care stateau si cate patru zile la rand in fata bisericii, insetati de marturisire. I-au povestit despre miracolele savarsite de acest preot, cu zeci de ani in urma, de femeile indracite care s-au linistit dupa o singura atingere de Sfanta Impartasanie, despre copiii orbi care si-au recapatat vederea doar ascultand Liturghia de la Vladimiresti, dar mai ales despre miracolul supravietuirii in carcerele unde nimeni n-a reusit sa supravietuiasca. Carciumarul ii asculta cu gura cascata, nevenindu-i sa-si creada urechilor ca un asemenea sfant sta la doi pasi de el, apoi, de fiecare data cand avea vreun necaz, se linistea gandindu-se ca fata de suferintele martirice ale omului de dincolo de ziduri, incurcaturile lui sunt fleacuri.
Ioan Iepuras nu fumeaza, nu bea niciodata. Sta in fata mea, pe scaunelul pitic, cu mainile incrucisate pe piept si vorbeste incetinel. La alta masa, trei tarani spatosi se intreaba unul pe altul despre arsita pamantului. La o alta, un barbat singur, cu capul sprijinit intr-o palma, priveste absent lumina prin chenarul usii. Are barba lunga si neagra si i se zice "Barbosul", e un fel de mascarici al satului, dar acum nu bea si e trist. Intra si o fetita desculta, cerand pe datorie din partea lui taica-sau doua paini, patru bomboane si-un pachet de "Snagov", pana incepe scoala. "E saracie mare pe-aici, poate mai mare ca-n Moldova", zice carciumarul, intinzand painile copilului. "Orasul a murit, industrie nu, agricultura nu, suntem lasati de izbeliste. Numai la Dumnezeu mai tragem nadejde...". Incearca sa ma faca sa-nteleg ce vrea sa-nsemne "seceta de credinta", dar pe cai mai ocolite, caci nu vrea sa supere pe cineva, iar aici oamenii se supara destul de repede, mai usor ca-n alte parti, si el nu vrea asta, el ar vrea ca oamenii sa nu se supere niciodata... El, Iepuras, se-ntelege bine cu maghiarii. Unii i-s vecini mai de nadejde decat romanii. Si totusi, zice ca-i ceva "de sus", o "politica" care-i face pe unii sa pufneasca numai cand vad in fata ochilor biserica romaneasca, iar cand au intrat in asta de aici, manastire noua si mareata, facuta cu miliarde, nu le-a picat deloc bine. Multi ar vrea sa nu mai vada biserica romaneasca in Ardeal.

Rugaciunea care ridica ziduri

Ma apropii de manastire cu inima stransa. Privesc dealul acela acoperit de cladiri albe ca laptele si turle rosii de biserici si poate-as fi urcat chiar acum, daca nu mi-ar fi atras atentia o batrana imbracata intr-un tricou galben, tipator, care sta pe jos in fata soselei zgomotoase, chiar pe pamant, scotand incet dintr-un cos somoioage de lana alba. Si, cel mai ciudat, de fiecare data cand ridica privirea din cosul cu puf alb, femeia se uita intr-un singur punct, undeva in mijlocul manastirii, ca si cum de acolo s-ar simti mereu observata. Maria Moldovan locuieste peste drum de dealul cu biserici si e mandra de asta, mi-o spune pe-un ton egal, mormait, si-n cel aproape un ceas cat voi sta langa dansa, jos, pe pamant, nu-si va intoarce nici macar o clipa ochii spre mine, urmandu-si munca. "Prin minune dumnezeiasca s-a ridicat manastirea asta", zice, si ca e de necrezut cum a putut creste atat de repede, doar a vazut-o cu ochii ei: in 91 era acolo doar o rapa cu patru morminte si o bisericuta neterminata si-n fiecare luna, in fiecare zi totul se marea si se infrumuseta ca prin farmec. "Minune mare de la Dumnezeu! Rugaciunile unui singur om, doua palme inclestate au ridicat ziduri, au adus miliarde de lei...", repeta femeia, invartind intre degete somoioagele albe, pe care le-a prins pe un caier de tors. Colturile gurii ii coboara mereu a mirare, nu poate intelege, desi minunea s-a petrecut sub ochii ei, a vazut-o in fiecare zi de la fereastra si totusi nu poate intelege... "Am auzit si eu ca pana azi parintele nostru a facut Sfanta Liturghie in fiecare zi, chiar si cand a stat in inchisoare a facut-o. Va dati seama? Viata lui intreaga a fost o Liturghie. La noi e singura manastire unde se face Liturghie si Impartasanie in toate zilele, poate de aceea vine atata lume... Pana sa vina El aici, cine stia de satul nostru? Un parinte bun e ca si pomul. Creste si din pamant uscat si da rod bun. Si vreau sa va spun un lucru..." Abia acum se intoarce putin, de parca ar vrea sa anunte un gand rumegat de mult. "Vreau sa va spun ca toate sufletele pe care le-a ingrijit parintele Ioan au rodit..."

Iata-ma, in sfarsit, dincolo de portalul cu gratii. E sfarsitul diminetii, soarele se napusteste de sus, fara umbre, in zidurile albe. E intr-adevar splendida gradina aceasta, cu noianele de flori ce insotesc aleile de piatra rosie ca sangele, cu tiglele elegante, stralucitoare de pe cladiri, o trainica fortificatie calugareasca, suficienta siesi, cu doua biserici, clopotnite subtiri si semete, un altar de vara acoperit de o copertina enorma, o casa rustica pentru inalti oaspeti, o cladire cu infirmerie, biblioteca, ateliere de croitorie si muzeu, o universitate de vara, un camin de batrani si chiar si o bolnita pentru bolnavi si nevoiasi, absolut toate zidite in stiluri vechi, romanesti, dupa canoanele Putnei, ale bisericilor din nordul Moldovei sau ale celor brancovenesti din Muntenia. O manastire "de lux", facuta cu bun-gust si cu bani multi, traditional-romaneasca, in care totul miroase a curatenie si a nou-nout. Si totusi, din intreaga aceasta multime de cladiri, nici una din cele 25 de maici nu avea sa-mi iasa in cale pana la asfintitul soarelui. O sporita senzatie de "raceala" ma incearca, pasind printre boltile de creta ale conacelor calugaresti, sprijinindu-ma de balustradele ce serpuiesc pe coama dealului, despicand puzderia de petale multicolore. Toate usile sunt strasnic zavorate, pe toate scrie mare: "Accesul interzis!". E adevarat, prinsesem o zi obisnuita, fara sarbatoare, o zi in care parintele Ioan s-a simtit foarte slabit, abia putand cobori o singura data din chilie pana la trapeza. Odaia sa e sus, la etajul laturii mici a "L"-ului cetatii de chilii. Dincolo de acea usa e "sfantul" despre care citisem atat, spre usa aceea avea sa-mi fie atintita mereu privirea, de acum inainte.
Singurele calugarite pe care aveam sa le vad in ziua aceea, chiar si la Vecernie, au fost o sora, Maria, batrana care sta de dimineata pana seara in pridvorul bisericii, silabisind soptit Evanghelia sau ciopartind varfuri de lumanari, si mai tanara monahie Augustina de la pangar, cea care de fiecare data cand ii spuneam c-as vrea sa vorbesc cu parintele Ioan, ma privea mirata, pe deasupra ochelarilor cu lentile groase si-mi spunea: "Nu stati afara, asteptati in biserica. Il voi instiinta...". In biserica pustie e racoare, ti se aude pana-n bolti ecoul scartait al pasilor pe marmura alba. Ma asez intr-o strana si astept, cred ca vreo doua-trei ore. Sunt convins ca primul lucru care-i ramane-n minte cuiva, privind Manastirea Recea, e "pictura". La inceput, m-am uitat asa, intr-o doara, si tot nu reuseam sa-mi dau seama de ce fresca luceste. Apropiindu-ma si atingand-o cu mana, am incremenit de uimire. De sus pana jos, toate zidurile imensei biserici nu sunt acoperite de vopsea, ci de milioane de farame de piatra colorata, imbinate cu migala in cele mai fine nuante. Efectul e naucitor, trupurile sfintilor se umfla parca din pereti, se misca, si brusc imi amintesc de tehnica "in mozaic" a primelor veacuri crestine, de corvoada mesterilor bizantini suspendati in inaltimile boltilor, lovind cu ciocanase din lemn fiecare bucatica de mozaic, dorind ca "pictura" lor din farame sa dureze vesnic... Ghicindu-mi mirarea, vazandu-ma cum am ramas, cu capul lasat pe spate si gura cascata, sora Maria ridica ochii din carte si-mi spune de la departare: "Iti dai seama ce migala? Trei frati au facut mozaicul asta. Numai trei. Trei frati tineri, moldoveni, maestri din neam de iconari. De cinci ani muncesc necontenit, saracii..." Cand intreb unde-i pot gasi, batrana aproape se sperie, imi spune ca nu-i pot gasi, lucreaza sus, incuiati in biserica veche, dar n-am voie sa intru, n-am voie sa-i tulbur tocmai acum, cand sunt aproape la sfarsit... Bine, dar de ce scrie peste tot ca e interzis fotografiatul? Sora ma lamureste ca asta a fost vointa pictorilor. "Nu vor sa li se fure secretul mestesugului, tocmai acum, inainte de sapte!..." Aveam sa observ ca asta e marea obsesie a maicilor de la Recea: cifra 7, ziua de 7 septembrie a sfintirii bisericii, pana la care mai e atat de putin si dupa care totul va fi altfel. Pana atunci, nimeni nu vorbeste, toata lumea e in pregatiri. Vor veni personalitati mari si, mai ales pentru o manastire atat de insemnata, de "strategica", totul trebuie sa iasa bine.
Dupa doua ore, indraznesc din nou s-o intreb pe maica Augustina daca a vorbit cineva cu parintele. "L-am instiintat, nu poate acum. Asteptati in biserica...". Aflu ca parintele are niste dureri ingrozitoare la picioare din pricina unui ulcer varicos in ultimul stadiu, ca asta i se trage tot din anii de temnita. Dupa alte trei-patru ore imi este trimisa o maica tanara, cu ochi incredibil de albastri, sa-mi prezinte manastirea. De undeva, din spatele ei, se aude vocea poruncitoare a secretarei manastirii: "Sora Ana, nu-i arati decat minimul necesar si nu intrati nicaieri, ai inteles?" Intr-adevar, mi-a aratat chiar mai putin decat minimul necesar, ba chiar, in naivitatea ei copilaroasa, mi-a interzis chiar si sa notez pe-un petic de hartie ceea ce vad si aud. Si totusi, plimbandu-ma alaturi de aceasta sora frumoasa, care-mi insira cladirile si anii construirii lor, imi voi da seama de un alt lucru foarte important: tot ce exista aici e facut dupa chipul si asemanarea parintelui Ioan. Caminul de batrani e patronat de Sfantul Andrei, apostolul romanilor, universitatea de vara e condusa de parintele prof. dr. Ilie Moldovan, unul din preotii cei mai acerb sustinatori de azi ai romanismului si e inchinata episcopului Nicolae Popovici. De asemenea, acestui episcop martir, atat de chinuit in vremea comunista, ii este dedicat un sector chiar in prima incapere a muzeului, putinul lumesc ramas de pe urma lui: oniforul, rasa, palaria saguniana, fesul si toiagul arhieresc, cartile... E limpede ca fiecare coltisor al acestui muzeu vrea parca sa dovedeasca vechimea romanilor de pe Mures si Tarnave. Splendide icoane bizantine de la 1700, facute de pictori tarani din sate altadata romanesti, din Cipau, din Cuiejd, din Roteni, Cerghid, Sausa, Sacalu de Padure, cruci si carti vechi bisericesti precum Cazania lui Varlaam de la 1643, vechi costume taranesti, nu intamplator alese din Bucovina, Moldova, Marginimea Sibiului si Mures, un intreg interior de casa taraneasca de pe Tarnave, asa cum arata el acum o mie de ani. Nu am voie sa notez nimic, trebuie doar sa iau aminte. Un localnic avea sa-mi spuna ca, atunci cand s-a deschis muzeul, niste unguri au iesit spunand: "Asa ceva nu este posibil!". Dar, gata, a sosit vremea sa-mi incerc norocul: cu orice pret, trebuie sa intru la parintele Ioan!

Lanturile sarutate

Aveam sa-l vad azi, doar o singura data, spre seara. Tocmai cunoscusem un tanar preot venit dintr-un sat de pe Valea Prahovei, care avea aceleasi emotii ca si mine. Nu spera altceva decat sa aiba privilegiul de-a sluji a doua zi dimineata, impreuna cu cel pe care-l socoteste un sfant. Vorbeam in fata bisericii despre viata parintelui Ioan, despre frumusetea manastirii, despre seceta... si atunci l-am vazut. Cobora scarile, balansandu-se incet, cu mainile departate de trup, adus de spate si totusi pasind cu o demnitate nemaiintalnita, tinandu-si fruntea sus si privind departarile cu o inocenta de copil. Si eu si preotul cel tanar il vedeam pentru prima oara, si eu si el am amutit: da, venea catre noi! Nu stiu de ce, dar inca de la inceput mi s-a parut ca trupul acestui om are un contur foarte subtire, de lumina. Poate sa fie din cauza barbii sale albe si stralucitoare ca argintul ori poate a chipului sau luminos, a bucuriei cu care iese de fiecare data din chilie, cu care priveste manastirea, maicile, dealurile, soarele, toate lucrurile din jur, de parca l-ar vedea pentru intaia oara. Cred ca daca m-as stradui putin, as putea sa-mi amintesc si numarul de pasi pe care i-a facut atunci. "Doamne, priviti-i picioarele...", murmura preotul cel tanar. "Inca merge ca si cum ar avea la picioare lanturi...". Intr-adevar, se vede ca preotul paseste cu picioarele mereu la aceeasi distanta, abia ridicandu-le de la pamant, se vede ca fiecare calcatura ii provoaca dureri mari si cu toate astea chipul ii zambeste. La Jilava a fost incarcerat ca intr-un mormant, in celula condamnatilor la moarte. O data a fost lasat in batjocura sa-si aleaga singur lantul si el l-a ales dinadins pe cel mai scurt. S-a inchinat inaintea lui si l-a sarutat, gandindu-se la patimile Sfantului Apostol Pavel, socotindu-l ca o incercare pentru credinta in Dumnezeu. I-au pus, pe rand, fiecare picior pe nicovala, si cand fierarul a lovit niturile, metalul a muscat in carne vie. Adanc, violent, urmele acelea le poarta si azi. L-au impins spre celula, cu picioarele naclaite de sange, cu catuse la maini, injurandu-l si batjocorindu-l, un gardian l-a lovit in spate cu cizma, o data, de doua ori, lovituri date cu sete, cu toata puterea. Atunci a simtit minunea! In pofida scurtimii lantului si a durerilor cumplite, preotul s-a dezechilibrat, dar nu a cazut. A simtit o putere mare, coborand catre el din cer, s-a intors incet spre gardianul acela, privindu-l cu ochii sai albastri, incruntati, dar licarind de blandete si mila, aceeasi ochi cu care ne priveste acum pe noi, inaintand pe aleile rosii, si a strigat: "Domnul Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos sa te ierte pe tine, fiule duhovnicesc, dupa nume, si sa-ti stearga toate pacatele, inclusiv acesta de acum, iar eu, nevrednicul preot duhovnic, cu puterea ce-mi este data, te iert si te dezleg de toate pacatele tale, in numele Tatalui, al Fiului si-al Sfantului Duh!". Detinutii s-au infiorat vazand ca namila de gardian care il lovise s-a ingalbenit si s-a dat la o parte speriat, ca si cand ar fi privit chiar atunci un miracol. A doua zi, parintele a avut posibilitatea sa-l reclame, dar n-a facut-o. Acolo, in inchisoare, a invatat sa ierte. "Acolo, in inchisoare", zice el, "mereu - acolo am trait cel mai intens sentiment ca sunt preot." Legendare au ramas spusele care i-au innebunit de manie pe anchetatorii Securitatii: "Domnule comandant, sunt convins total ca ma voi mantui si in celula, la fel ca in chilia calugareasca din manastire! Aici, in inchisoare, mi-a fost dat sa traiesc cele mai multe minuni dumnezeiesti". O minune e si faptul ca-l pot privi acum, ca a supravietuit. Parintele Ioan Iovan a fost dintre putinii preoti intemnitati care nu au facut absolut nici un compromis, care nu si-au vandut sufletul, refuzand pana la capat vicleana "reeducare" comunista. Acuzat de instigare la terorism, in urma unui complot marsav, la care a fost partasa insasi Biserica, a fost condamnat la moarte, apoi la munca silnica pe viata, trecand, incepand cu anul 1955, prin toate inchisorile mortii: Galati, Vacaresti, Jilava, Gherla, Bacau, Aiud... Apoi, dupa eliberarea din 64, a fost arestat iarasi si iarasi, si cu toate umilintele si torturile, viata lui a continuat sa fie o mare Liturghie. N-a fost zi in care sa n-o faca. La Galati, din pricina frigului si a mizeriei, si-a pierdut toti dintii, s-a imbolnavit de Tbc ganglionar si mainile i-au crapat pana la os, se vedeau falangele degetelor prin crapaturile carnii, dar, cu eforturi supraomenesti, inca se ruga in fata unei cruci insemnate cu degetul inmuiat in apa pe zidul celulei...
Fiecare pas ce-l apropie de noi imi aduce in minte alte si alte chinuri ale acestui om pe care-l vad acum cu ochii mei, in carne si oase, zambind soarelui. Demult, i-a multumit lui Dumnezeu pentru toate suferintele, intelegand ca fara durere nu e nici mantuire, nici Rai. Iar acum e vesel. Deodata, face cale intoarsa, indreptandu-se spre o usa din latura mare a "L"-ului cetatii cu chilii, iar eu trec in fuga peste lantul ce interzice trecerea, o maica striga dupa mine, incerc sa ajung la el pana intra si chiar ajung. Ii spun gafait c-am venit de departe, c-as vrea sa vorbesc cu Sfintia Sa doar cateva minute, nu neaparat despre inchisoare sau despre viata sa de acum, din manastire, ci doar asa, un cuvant de folos, o vorba pentru suflet. Parintele se opreste si ma priveste cu blandete, indelung, de parca si-ar cere iertare. Fara cuvinte, ca un copil. Apoi patrunde in intunericul odaii, binecuvantandu-ma de la departare. Din unduirile rasei negre, raman in urma doar cateva cuvinte: "Iarta-ma, sunt bolnav..." Voi incerca maine, inca o data. Daca nu ma va primi, iarasi voi incerca...

Pictorii

Se pare ca in ziua asta am ceva mai mult noroc: reusesc sa intru in biserica veche, acolo unde muncesc in taina pictorii. O biserica cu peretii albi, nepictati, impodobita doar cu o catapeteasma, in care roboteste o multime de lume. Asadar, aici erau maicile, vreo sapte sau opt sed la mesele lungi, aplecate cu pensetele asupra faramelor de piatra colorata. In fata lor sunt numai doi dintre fratii Maxim, tineri, roscovani, mereu razatori, cu chipuri de calugari rusi. Ei doi stau chiar in fata altarului, dirijandu-le pe monahii, inca aratandu-le, dupa cinci ani, cum se face. Doar dac-ar fi vreun blestem, n-ar termina pana pe ziua de 7. Mai au de facut numai tablourile votive, cu parintele Ioan, cu maica Cristina, stareta manastirii, cu Patriarhul... sfintii i-au terminat. E adevarat, pictorii n-au mai simtit de mult moliciunea patului. De cateva luni nu dorm decat acolo, in biserica, deseori se intind cate un ceas-doua chiar pe masa de lucru. Trebuie sa termine, neaparat trebuie sa termine, mai ales acum, cand fratele lor mijlociu a plecat... Fratele lor mijlociu s-a dus sa picteze singur cateva mii de icoane pentru mii, zeci de mii de dolari. Au mai ramas numai ei doi, fratele cel mic, Ionut, si fratele cel mare, Viorel, barbat tacut si mistic, care a desenat sfintii si care a fost mereu capetenia lucrarilor. In cei cinci ani au reusit sa invete si cateva maici, cu juramantul secretului. Ei doi sunt dintr-un satuc din preajma Botosaniului si sunt dintre cei mai buni iconari ai Romaniei. Au pictat pana acum douasprezece biserici mari, ultima dintre ele, enorma catedrala din mijlocul Targu-Muresului. Ionut, mezinul, e mult mai dispus la confesiune. Are sotie si copil acolo, in Moldova, pe care nu i-a mai vazut de patru luni, i-e tare dor de ei, zice ca ai si foarte mult de patimit, daca esti pictor. Cateodata, dimineata, intra de unul singur in biserica, se uita pana sus, in boltile inguste si lungi, si nu-i vine sa creada ca ei au putut sa faca toate astea. In Romania sunt foarte putine biserici lucrate asa, in mozaic, dar el a vazut catedralele Greciei, Italiei si Rusiei, stie ca e o tehnica straveche, de peste 2000 de ani, si ei lucreaza intocmai ca-n vremurile de atunci: sfintii se imbina manual, pe masa, din bucatelele acelea minuscule, lipite pe desen "in oglinda", cu un "pap" de miere si faina alba, apoi icoana se decupeaza si "se bate" in tencuiala zidurilor bisericii, imbinandu-se ca un puzzle.
Fratii Maxim imi spun cu toata convingerea ca "pictura" asta a lor va tine peste o mie de ani. Doar la un cutremur, doar daca se crapa biserica, mozaicul ar putea sa pateasca ceva. Lucreaza numai cu piatra de Murano, adusa direct din celebrele ateliere medievale Carlo Orsoni, lucreaza, spun ei, "pentru fiecare metru de zid, cu gandul la vesnicie". Acesti tineri asudati, cu cearcane la ochi, imbracati cu tricourile lor ponosite, care traiesc atat de modest, mancand paine cu ceapa si adormind cu capul pe masa de lucru, sunt, cred, niste oameni bogati. Ionut imi spune ca, mai ales dupa aceasta biserica, i-ar mai trebui inca 500 de ani de trait ca sa poata onora toate comenzile pe care le are acum. Pe ziua de 7, cei trei frati se vor imbraca frumos si vor sta chiar in primul rand, in fata Patriarhului. Vor avea emotii. Apoi, imediat, vor merge sa picteze o catedrala in America.

Epilog cu ploaie

A doua zi dimineata, dupa Liturghie, preotul cel tanar a iesit din biserica alt om. Sincer, mi se pare ca a devenit si putin mai inalt decat ieri. Chipul ii e luminos, stapanit de un zambet abia inabusit, vecin cu rasetul, umbla de colo pana colo, multumind maicilor pentru nu stiu ce anume, vrand parca sa impartaseasca si altcuiva bucuria, iar mie imi sopteste in treacat, complice: "Acum sunt fericit!". Da, a stat cu el chiar acolo, in altar, in fata Sfintei Mese, a slujit impreuna cu dansul. Zice ca acolo El se schimba, devine altfel, l-a urmarit atent in momentul sublim al Prefacerii si sustine ca atunci parintele Ioan e total absent pentru cei din jur, de parca pentru cateva minute ar parasi aceasta lume. Ridicand mainile pentru chemarea Sfantului Duh, ochii i se umezesc de lacrimi, ca si cum ar privi o lumina puternica, ca si cum ar strange intre bratele lui intreg cerul. Preotul cel tanar trebuie sa plece, parintele Ioan ramane in fata altarului, sa-i spovedeasca pe cei zece oameni veniti la Liturghia de miercuri.

*

Parintele Ioan iese din biserica, obisnuindu-si cu greu ochii cu soarele. Vazandu-ma, isi pune mainile in sold si-mi zambeste sugubat, cu aceeasi afectiune copilaroasa: "Iarasi ai venit?...". Apoi ma ia pe dupa umeri, incercand sa ma lamureasca sincer, chiar sa-si deschida sufletul: "Stiu si ce se va scrie, daca-ti voi vorbi despre viata mea. Voi fi iarasi martirul, iarasi sfantul care a fost chinuit in inchisori." Apoi isi strange pleoapele, ca si cum m-ar ruga, ca si cum n-ar vrea sa ma supere: "Si nu vreau asta. Crede-ma, nu mai vreau... Eu n-am vrut niciodata sa fiu... nu m-am gandit c-o sa fiu... Ce ai vrea acum, iarasi sa-mi dezvelesc ranile, sa se vada cat am fost de chinuit? Asta ai vrea?..." Raman pur si simplu incremenit: parintele se apleaca si prinde cu o mana faldurile largi ale rasei sale calugaresti. Il privesc infricosat, uluit, cu gura cascata. Imi va arata urmele? Trec zece secunde. Apoi, mana parintelui se ridica incet, haina cade, el se indreapta de spate si porneste cu fruntea sus, zambind, spre chilie. Cu aceasta imagine in minte am parasit Manastirea Recea. Deodata, in drum spre oras, am simtit o atingere rece, pe obraz, ca o placuta binecuvantare. M-am oprit in mijlocul soselei prafuite, m-am uitat in cer si am ras. Ha, erau stropi de ploaie.
Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)