Arte Plastice
O dupa-amiaza la Mogosoaia, cu Ariana si Ion Nicodim
Despre Ariana si Ion Nicodim am citit pentru prima oara in urma cu mai bine de douazeci de ani (eram studenta atunci), pe cand aparea cartea d-nei Zoe Dumitrescu Busulenga, "Periplu umanistic". Exista acolo o foarte frumoasa si plina de caldura descriere a celor doi, dar si o relatare a intensei lor activitati artistice de la sfarsitul anilor 60, cand se aflau cu o bursa de studiu la Accademia di Romania din Roma. Dupa multi ani, cu totul intamplator, am auzit vorbindu-se la fel de frumos despre ei, in casa unor prieteni din Brasov, orasul in care m-am nascut. De catva timp, lucrez la Muzeul Taranului Roman, unde am avut destul de des ocazia sa le aud rostite numele si sa le scriu chiar eu invitatii la cateva manifestari ale muzeului sau scrisori de felicitare cu diverse ocazii. Dar n-am reusit sa-i vad niciodata. Anul acesta insa, in noaptea de Sanziene, la Muzeul Taranului Roman, am cunoscut-o, in sfarsit, pe d-na Ariana Nicodim. Era intocmai cum mi-o inchipuisem: plina de blandete si caldura. Un chip luminos si senin, ochi veseli si prietenosi. Bun-gust si rafinament, purtate cu mare modestie, de un om foarte fin si delicat. Poate de aceea nici nu mi-a fost prea greu sa ma apropii de ea, povestindu-i, fara sa stau prea mult pe ganduri, imprejurarile (mai putin obisnuite) in care o "cunoscusem". Cred ca a fost placut surprinsa, poate chiar a emotionat-o aceasta readucere in memorie a unor vechi si frumoase amintiri. Dar cu o delicatete extraordinara si parca cu sfiosenie, Ariana Nicodim nu a mai continuat sa vorbeasca despre ea (desi mi-as fi dorit foarte mult), ci a preferat sa ma intrebe ce fac eu, cu ce ma ocup, ce fac cei pe care ii cunosteam amandoua. Dupa un timp, pentru ca ni se alaturasera si altii care doreau sa-i vorbeasca, ne-am luat ramas bun, pastrand vie bucuria acelei prime intalniri. Nu banuiam atunci cat de repede o voi revedea.
La numai trei saptamani, in dupa-amiaza zilei de 10 iulie, la Palatul Mogosoaia are loc vernisajul expozitiei artistilor Ariana si Ion Nicodim. Vazusem din timp invitatia, afisata in incinta muzeului nostru si asteptam cu nerabdare sa merg si eu, pregatita cu aparatul de fotografiat si caietul nelipsit de insemnari. A fost o dupa-amiaza cu totul speciala. Din toate motivele.
La inceput a fost soare, apoi din senin s-au ivit nori negri, amenintatori. Undeva, in departare, ploua pesemne torential. Ploaia parea iminenta si in locul in care ne aflam, dar n-au fost decat cativa stropi razleti, mari si grei. Rafale de vant, de scurta durata, dar puternice, antrenau in adevarate vartejuri florile uscate de tei. Cerul s-a limpezit din nou dupa un timp, iar la plecare, un imens curcubeu brazda orizontul.
Nu mi-am dat seama pe moment cat de benefice si binevenite au fost, de fapt, aceste schimbari de culoare si lumina ale atmosferei. Dar tot plimbandu-ma si admirand din diferite unghiuri expozitia (organizata atat in "gradina Brancoveanului", cat si in spatiile inchise ale muzeului), am constatat cum cerul devenise un imens ecran panoramic, ce-si transforma rapid luminozitatea si culoarea si pe care se proiectau intr-un mod fascinant creatiile celor doi artisti. Mai mult decat atat, aceste treceri succesive prin intensitati luminoase diferite ale atmosferei se completau foarte bine cu obiectele expuse, simplificand parca intelegerea sensurilor lor adanci si intarindu-le si mai mult semnificatiile.
Creatiile Arianei si ale lui Ion Nicodim te acapareaza din primul moment printr-un straniu si fermecator joc al culorilor celor mai fine si suave, al simbolurilor dintai si prin indemnul permanent de intoarcere la esente. Acele treceri continue de la pamant la cer, de la static la miscator, de la soliditate si materialitate la suplete si elansare sunt fine, subtile si pline de eleganta. Nimic nu pare fortat, totul e firesc, vine de la sine. E curgator. Si executat parca intr-o singura suflare, intr-o aceeasi respiratie. De aceea pot sta atat de firesc pasarile si florile si scarile usoare, imponderabile, de pene, alaturi de calupurile grele ale pamantului acestuia, de Adam si Eva si Inorog. O lume orizontala, a materiei solide (dar n-as spune inerte), a pamantului si brazdei milenare se alatura firesc alteia, alcatuita vertical, apropiata miscarii, zborului si ascensiunii. Ambele, componente ale firii, ale existentei. Ele se determina reciproc, nu poate exista una fara cealalta. Cu atat mai mult cu cat au ca punct de intalnire "inima", lacas al celor mai de pret simboluri ale omenirii. "Inimile" Arianei si ale lui Ion Nicodim sunt de o expresivitate uimitoare. Si parca din tot ce ai vazut, iti ramane inima si gandul la ele. Le revezi cu ochii mintii peste tot.
Acum il vedeam intaia data si pe Ion Nicodim. Ceea ce citisem prima oara despre el, in acea carte de care aminteam la inceput, cred ca i se potriveste perfect si azi: o "pasiune creatoare ardenta", o "delicatete sfioasa" si o "modestie cu care tempereaza laudele ce-i sunt adresate".
A fost o dupa-amiaza frumoasa, cu lume multa si eleganta. Au fost multe flori de camp si trandafiri galbeni, floarea-soarelui si albastrele. Si toate acestea, adunate in peisajul de vis al Mogosoaiei.
Rodica Flesariu Marinescu
Venind in intampinarea solicitarii vizitatorilor si tinand cont de exigentele perioadei estivale, Muzeul Taranului Roman isi va prelungi programul in perioada 15 iulie - 31 august de la 8 la 12 ore zilnic. In perioada mentionata, muzeul va fi deschis zilnic intre orele 9 si 21 (limita de intrare fiind ora 20), in afara zilei de luni, cand este inchis. In felul acesta, iubitorii de arta taraneasca au posibilitatea sa-si incheie frumos o zi de vara, parcurgand (si) pe inserate salile fascinante ale muzeului, facand cunostinta cu radacinile spirituale si artistice ale romanilor, cu fructele miraculoase ale acestor radacini, admirand o expunere muzeografica cu totul aparte, infaptuire a renumitului pictor Horia Bernea, care a fost rasplatita in anul 1996 cu titlul si trofeul de Muzeu European al Anului. Galeria de Arta Taraneasca si Libraria muzeului isi vor prelungi si ele programul, functionand intre orele 10 si 20, oferind posibilitatea cumpararii unor cadouri deosebite, de un bun-gust garantat, cele mai multe dintre ele avand caracter de unicat.
Carte
Selectia Formula As
Zoe Camarasescu, "Amintiri", Editura Vitruviu, seria "Mari familii romanesti", 448 pag., 230.000 lei. Pentru cei interesati de viata aristocratiei romanesti in primul sfert al secolului al Xx-lea, cartea aceasta e pretioasa. Incheiate in 1963, cand publicarea lor era imposibila, amintirile Zoei Camarasescu sunt adresate fiilor ei, Ion si Nicolae, azi septuagenari, si sunt plasate sub un motto din Nicolae Iorga: "Daca ai trait fapte istorice, ai obligatia sa le pastrezi in forma in care ti s-au infatisat. A scrie istorie e o datorie pentru omenire, a o adauga cu ce ai aflat este o obligatie pentru fiecare, ramanand ca aceia care pot scrie sa adune ce au aflat, de la cine poate numai vorbi". Cum autoarea "Amintirilor" poate scrie cu un remarcabil talent de povestitor, "obligatia" s-a transformat intr-o carte pe cat de placuta la lectura, pe atat de bogata in informatie istorica (incluzand in istorie nu doar evenimente, ci si viata de zi cu zi de acum un veac). Dar cine este Zoe Camarasescu? Nascuta in 1895, ea e cea mai mica din cele patru fete ale cuplului Alexandru si Zoe Bengescu. Mama ei, Zoe (Juca) Bengescu, fiica lui Radu D. Rosetti si a Cassiei Brailoiu, a fost doamna de onoare a reginei Elisabeta (Carmen Sylva) din 1873 si pana la moartea survenita in 1913. Bunica paterna a memorialistei era fiica marelui vornic Iordache Golescu, iar dintre matusi, Ana Rosetti a fost a doua sotie a lui Titu Maiorescu, iar Maria era maritata cu junimistul Iacob Negruzzi. Alte numeroase rude prin alianta apartineau marilor familii, lumea vie a cartii fiind populata cu nume cunoscute - personaje regale si princiare, muzicieni, scriitori, oameni politici... Dupa cum am inteles, tanara Zoe (numele familiar Zozo sau Zumpi) a tinut un jurnal ce i-a servit mai tarziu la redactarea memoriilor - ceea ce explica bogatia si prospetimea amanuntelor in relatarea unor scene petrecute intre 1900 si 1924, anul casatoriei sale cu Ion Camarasescu. Inteligenta, sincera in limitele impuse de educatie, Zoe nu barfeste, spre deosebire de Constantin Argetoianu, cel cu limba ascutita, al carui jurnal din aceeasi perioada e plin de anecdote savuroase si carcoteli (si el apare in paginile acestei carti, fiind insurat cu o prietena a fetelor Bengescu, Valentina Boamba). Copilaria si adolescenta Zoei si surorilor ei a fost marcata de o saracie sub rangul lor, caci tatal, un aventurier, disparea cu anii de acasa sub pretextul unor afaceri (mereu paguboase), pe diverse continente, lasand pe umerii fragili ai sotiei toate grijile casei si ale educatiei celor patru fete (nici macar la nunta celor doua mai mari n-a catadicsit sa vina). Noroc cu regina Elisabeta care, tinand mult la doamna ei de onoare, se ingrijea de imbracamintea copilelor, le trimitea cadouri si le invita frecvent la evenimentele curtii - baluri, auditii muzicale, parade de 10 mai, dineuri, primiri de inalti oaspeti. Astfel, Zoe a frecventat palatul Cotroceni si Pelesul, fiind partenera de joaca si petreceri cu printii Carol si Elisabeta (Zambeta), apropiati de varsta ei. I-a cunoscut bine, de asemenea, pe parintii acestora, printul Ferdinand si principesa Maria, precum si toata acea lume de Rosettesti, Golesti, Baicoieni, Poenaresti, Berindei, Balaceni s.a. Aflam cum se sarbatorea in acest mediu Craciunul si Pastele, cum decurgeau vacantele la Sinaia, la Techirghiol sau la diverse mosii (un loc important fiind pentru Zoe mosia Storobaneasa a cumnatului ei, Nicolae Racotta - un substitut de tata). Nu lipsesc "faptele istorice", asa cum le-a trait: rascoala din 1907, moartea regelui Carol I, vaduvia si moartea reginei Elisabeta, primul razboi mondial, cand Zoe a fost sora de caritate la spitalul condus de Martha Bibescu (portretul fascinantei femei e plin de rezerve, si pe drept cuvant). Veti intalni in carte multe alte pasaje de mare interes, avandu-i in centru pe George Enescu, Duiliu Zamfirescu, Octavian Goga, Nicu Ioanid (cunoscut ca scriitor sub pseudonimul Dinu Nicodim), Titu Maiorescu. Acesta din urma se instalase, dupa moartea Anicutei Rosetti, in 1913, in casa familiei Bengescu-Racotta din strada Mercur, unde si-a trait ultimii patru ani de viata. Afland ca nepoata sa, Zozo, tine un jurnal in franceza, i-a cerut sa-l citeasca: "Cam intimidata, i-am dat caietele mai vechi si am fost extrem de mirata vazand seriozitatea cu care citea (...). La urma, a tras o concluzie magulitoare si neasteptata: "Vezi, copilule, tu trebuie sa lucrezi. In tine este ceva ce nu trebuie sa se piarda. Invata sa scrii romaneste". Copila a ascultat sfatul marelui critic care-i intuise talentul si a ajuns sa scrie aceste incantatoare memorii. Astfel, nimic din ceea ce a trait in copilarie si prima tinerete nu s-a pierdut.
Adriana Bittel
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
