La intalnire cu

La intalnire cu . Vasile Seicaru. "Pana seara voi veni!". Profesorul de sport din Galati, urcat pe scena Cenaclului "Flacara" in 1978, a devenit intre timp Vasile Seicaru, una din marcile muzicii folk, alaturi de Hrusca, Socaciu si alti cativa frumosi trubaduri. Rac pursange, nascut la inceputul lui...

La intalnire cu

Vasile Seicaru

"Pana seara voi veni!"

Profesorul de sport din Galati, urcat pe scena Cenaclului "Flacara" in 1978, a devenit intre timp Vasile Seicaru, una din marcile muzicii folk, alaturi de Hrusca, Socaciu si alti cativa frumosi trubaduri. Rac pursange, nascut la inceputul lui iulie, e muncitor si staruitor atat in familie, cat si in cariera: prima, foarte reusita, a doua - indelungata si frumoasa, chiar daca nu prea banoasa. Primavara acestui an l-a gasit in turneu in Franta, Belgia, Olanda, Germania, Austria, de unde s-a intors repejor, ca sa pregateasca un nou album: "Pana seara voi veni". I-a stat alaturi in demersul sau artistic Intercont Music, una dintre putinele case producatoare care dau credit unei asemenea muzici, fara sa se teama ca nu va avea vanzari. Albumul cuprinde cantece de iubire, compozitii proprii pe versuri proprii (cu doua exceptii). Albumul este realizat in stilul pe care i-l cunoastem atat de bine, dar mult mai modern, la aceasta contribuind si orchestratia realizata in studioul lui Tica Alexe (ex-Sfinx).

Folkul, ca o rezervatie naturala

- Vasile Seicaru, ti se intampla uneori sa privesti inapoi cu manie?
- Da, uneori mi se intampla. Imi e ciuda ca apune soarele folkului. Trece vremea lui implacabil. Daca as putea sa o iau de la capat, as face altfel lucrurile, chiar albumele pe care mi le-am scos eu le-as fi conceput altfel, muzica pe care am facut-o pana acum ar fi fost alta. Dar nu merg cu ideea pana la capat, pentru ca nu poti schimba nimic, iar ceea ce a fost atunci, in anii de aur ai folkului, anii 70, asa imperfecti cum erau, avea un farmec nebun. Eu stiu ca muzica noastra, a folkistilor, va rezista timpului. Nu spun vorbe goale. Cantecele mele - "La adio", "Actorul", "Iubita mea, sa ne-aruncam in mare", dupa aceea perioada cu "Dragoste, destin stravechi", "Tangou retoric", "Citeste numai la final", apoi "Viata-i viata, banu-i ban", "Din prea mult sau prea putin, as mai bea un strop de vin" - sunt piese care au ramas, cerute peste tot pe unde cant. Chiar daca numarul celor care iubesc folkul nu mai e atat de mare ca in anii 80, muzica aceasta merita sa traiasca, si ea ar trebui ocrotita mai mult.
- Ca o rezervatie naturala...
- Tot mai singuri, tot mai putini, specia celor cu plete este pe cale de disparitie, ca pelicanii. Eu ma incapatanez sa port plete, chiar daca parul mi s-a mai rarit si a incaruntit. Nu-mi pasa, eu nu-mi schimb look-ul, chiar daca am intrat in mileniul trei.
- De ce concertezi mai mult in strainatate?
- Romanii din diaspora sunt un pic mai nostalgici, predispusi muzicii acesteia. In ultimii ani am avut aparitii dese in fata lor, mai ales in formula de trio - cu Stefan Hrusca si Victor Socaciu. Spectacolul nostru este live, dureaza trei ore si la el vin si pusti adusi de parintii lor, care ne stiu toate piesele, desi ei sunt nascuti sau crescuti acolo. Iar cand revenim, in urmatorul an, fostii pusti vin de mana cu alti pusti. Deci, muzica aceasta este imbratisata foarte repede de tanara generatie, ceea ce ma bucura mult. In tara, cantam mai rar. Folkul nu mai e o muzica de stadion, cum era odata, acum e o muzica de club. Lumea se ridica in picioare si canta, de la inceputul pana la sfarsitul piesei, odata cu mine. Folkul are priza deci, numai ca nu e incurajat si mediatizat asa cum ar merita. Pentru ca sunt alte genuri proaspete, mode trecatoare. Dar eu iau lucrurile foarte in serios. Asa am facut dintotdeauna. Ca Hrusca, ca Socaciu si alti cativa, facem ca muzica aceasta sa reziste, sa nu fie impachetata, ca niste scrisori de dragoste, cu fundita roz, si pusa in sertar la pastrare. Chiar daca ceea ce cantam noi astazi nu mai seamana cu folkul din anii 70. Dar si folkul e o forma vie, evolueaza.
- Intre timp, ati schimbat si producatorul...
- Dorian Ciubuc, de la Zone Records, mi-a spus clar ca el nu plateste o asemenea muzica, ca daca vreau sa apar, trebuie sa vin cu sponsori. Este un lucru foarte ciudat. El a fost sunetist cand eu cantam la "Flacara" si chiar mai tarziu. Atunci era un om simplu, dar intre timp a facut bani, iar banii schimba oamenii. M-a durut foarte tare cand a trebuit sa reziliez contractul cu Zone Records, pentru ca eu am crezut foarte mult in proiectul cu ei.
- Lucrati in continuare, fara ragaz. Unde va incarcati bateriile?
- Compun tot timpul. Am un loc al meu, o casuta la Buftea, cu pomi si gradina, unde ma retrag sa scriu, sa compun, chiar sa imprim, pentru ca mi-am improvizat un studio acolo. Si asa mai adun de-un album. In rest, sunt mare amator de pescuit, ador salatele (sunt vegetarian) si sunt nebun dupa animalele mele (caini, pisici, papagali, pesti).
- Ce ai pe agenda pentru vara aceasta?
- Un nou turneu in Canada, mai spre toamna, cu Stefan Hrusca si cu Victor Socaciu, si un turneu in tara, tot in trei, in incercarea de a impune ceea ce faceam noi pe vremuri, dar cu o alta imbracaminte armonica, mai complexa.

L-au vorbit de bine:

Victor Socaciu: "In cariera mea matusalemica (si care nu s-a incheiat), am avut parte de prieteni foarte buni: intre ei, Seicaru si Hrusca. Am ascultat prima oara materialul pentru noul album al lui Seicaru, in timp ce eram impreuna in turneu in America. Era intr-o seara, la New York, intr-un apartament din Manhattan, si am stiut din prima clipa ca piesele lui vor face cariera, mai ales ca saltul calitativ, ca autor al textelor, este evident".
Lucian Avramescu: "In drama intelectualitatii se inscrie si cea a folkului: nu se mai canta acum folk ca in anii 70. Nu stiu daca "Serbarile Scanteii Tineretului" sau "Cenaclul Flacara" ar putea reinvia, dar stiu ca folkul se apropie din nou de sufletul nostru, pentru ca suntem din ce in ce mai instrainati".
Corina Pavel