Biserica din spitalul de nebuni

Biserica din spitalul de nebuni. Acum sase ani, in spitalul de psihiatrie din Campulung Moldovenesc . a fost construita o biserica. De atunci, mii de bolnavi si-au tamaduit . mintea cu ajutorul credintei in Dumnezeu. Se lasa seara peste sanatoriul de boli psihice din Campulung Moldovenesc. Afara, in...

Biserica din spitalul de nebuni

Acum sase ani, in spitalul de psihiatrie din Campulung Moldovenesc
a fost construita o biserica. De atunci, mii de bolnavi si-au tamaduit
mintea cu ajutorul credintei in Dumnezeu
Se lasa seara peste sanatoriul de boli psihice din Campulung Moldovenesc. Afara, in jur, sunt culmi de munti negri, inauntru e o lumina palida, tremurata, si holuri galbene, cu bolti arcuite si dale de marmura imbinate in romb. Nici un glas nu strapunge linistea. Nu miroase nici macar a spital. Primii oameni pe care ii intalnesc sunt sus, la etaj, stau in genunchi in fata unei usi din grilaj de fier impletit, rostind, incet, rugaciuni. Peste capetele plecate se intrezareste o intreaga biserica, cu strane, cu sfesnice si sfinti pictati pe pereti. De catapeteasma sunt agatate cateva candelabre ce ard acolo, necontenit, de sase ani. Zice-se ca numai privindu-le, bolnavii bantuiti de inchipuiri si insomnii se linistesc. Usile imparatesti sunt deschise ca inaintea Invierii. Intre ele, o ultima fereastra, aceea a altarului. Prin ea se vede lumea de afara, copacii fosnitori din curtea spitalului, cerul rosu, de asfintit.
Jos, in cabinetul directorului Alexandru Paziuc, miroase a ceai de tei. Numai doi medici, el si sotia sa, Petronela, ingrijesc de un intreg spital de bolnavi cronici, peste 200 de pacienti. Doctorul zice ca nu le e greu deloc. De cand a facut biserica asta, peste spital a coborat mult mai multa liniste. Boala tine de spirit, omul se insanatoseste intai in spirit, apoi in suflet si apoi in trup. In acest spital vin cei care-au trecut printr-o criza existentiala. Ei au pierdut totul, nu mai au nimic. Acesti oameni sunt ca niste copii. Or, atunci cand ai pierdut totul, cand nu mai ai nici o speranta, singurul sprijin ce-ti ramane e Dumnezeu. "In creierul fiecaruia", spune doctorul, "zace un arhetip, un miez, un punct al lui Dumnezeu. Acolo trebuie sa patrunda medicul cu "bisturiul" sau si sa aprinda o scanteie. Atunci totul, dar totul, se insanatoseste."

Rugaciune de medic

"Ala care nu crede-n Dumnezeu e nebun!", i-a spus odata un bolnav. Daca le-ai zice, fie si din greseala, pacientilor - nebuni, ori spitalului sau - spital de nebuni, Alexandru Paziuc ti-ar putea arata usa. Chipul doctorului are alura de nobil roman. Par ondulat pe frunte, zambet strans, retinut, ochii albastri si deosebit de "precisi", nici o privire de-a sa nu poate da gres, nu poate insemna si altceva decat a hotarat el sa insemne. Senin si calm, pare ca nimic din lumea asta nu l-ar putea tulbura. Calm a fost si-atunci, intr-o seara primavaratica, cand si-a dat seama ca se poate face medicina si altfel. "Era in urma cu sapte ani si credeam ca femeia care fusese adusa cu ambulanta nu va mai trai pana dimineata. Patru oameni au adus-o si abia puteau s-o tina, o tarau pe scari ca pe razatoare. A trebuit sa o legam de pat, dar sarea cu tot cu pat in picioare. Se ridica cu totul si se balanganea asa, prin camera. I-am facut o injectie, doua, trei. I-am dat toata medicatia posibila in doze tot mai mari si mai dese. Femeia grohaia ca porcul, cotcodacea, vorbea in niste limbi straine, plangea. Plangea, mai ales. O stapanea o putere ciudata, ce parca n-avea cum sa fie doar a trupului ei. Nu pricepeam. Asistentele stateau toate roata si se uitau la mine! De spaima, una dintre ele a inceput sa planga. "Va muri", mi-am zis. Se va usca de atata zbucium si plans sau o voi omori eu. Dozele depasisera demult limitele maxime. Ma uitam la ea si nu stiam ce sa fac. Nu ma mai rugasem demult, cred ca de copil. Si, deodata, am stiut! I-am pus o mana pe frunte, cealalta am bagat-o sub ceafa, am inchis ochii si-n gandul meu am spus rugaciunea "Tatal nostru" (ma si mir ca mi-am amintit-o cu exactitate), de trei ori, apoi tot in gand - mi-era intr-un fel rusine sa nu m-auda asistentele - am zis asa: "Doamne, Dumnezeul meu, lumineaza-ma, invata-ma ce sa fac...". Atat. A fost pentru prima data in viata cand am facut asa ceva. Iar in timp ce eu ma rugam, femeia se linistea, se linistea, si cand am deschis ochii, am vazut-o plangand incetisor si zicand, ca si cum si-ar cere iertare: "Doamne, miluieste-ma... Miluieste-ma, Doamne...". Am scos din buzunarul de la piept o iconita pe care o primisem in dar de la stareta Manastirii Moldovita si am strecurat-o sub halatul pacientei. Cand am iesit din salon, imi dadeau lacrimile. Rareori am fost atat de tulburat. Din acel moment insa, pentru acea femeie n-a mai fost nevoie de tratament niciodata. Atunci mi-am dat seama ca sufletul omenesc nu-l poti trata numai cu medicamente si cu psihoterapie. Ar mai trebui si altceva. De la acest caz a inceput totul: imediat dupa aceea, am pornit sa facem o biserica..."

Un pictor din alte lumi

Apoi, un alt nebun a fost internat in spital. Imediat dupa vindecarea femeii. Scund, de un metru jumatate, adus de umeri, cu o privire arzatoare, manioasa, purtand o mustata groasa si rasucita spre cer, calatorea cu degetele sale lungi prin alte lumi. Omuletul acesta fusese trimis aici de la spitalul de psihiatrie din Botosani fiindca nu-l mai puteau stapani. Era violent, era vulgar si sfidator, nu putea suporta oamenii. Dar, mai cu seama, era cu totul neprevizibil: zile intregi traia in lumea lui, mazgalind ceva pe-un carnet rufos. Aproape ca-l uitai, cand deodata se ridica de pe scaun, pornind linistit sa te ucida.
La inceput, asa s-a purtat si aici. Personaj ciudat, nu se stia despre el mai nimic. Adica se stia doar ca-l cheama Georges Chihaia si ca ii placea sa-i zici Jorj. Ca pictase si restaurase multe biserici din tara - asta fusese meseria lui -, ca facuse niste calatorii indepartate, ca fusese impuscat in cap odata, foarte demult, in imprejurari stranii. Era alcoolic, nimeni nu se putea apropia de dansul. Pana intr-o seara tarzie, cand doctorul Paziuc l-a gasit singur in sala de operatie, cea mai spatioasa din intreg spitalul, aceea in care mai tarziu a fost gazduita biserica. Era asudat, cu ochii inrositi de concentrare si desena nebuneste, fara oprire, pe peretii dati cu vopsea lucioasa. Desena cu un creion bont, cantand bisericeste, desena aproape cu ura, ca si cum ar fi vrut sa se rafuiasca salbatic cu el insusi. Doctorul a ramas in usa, inmarmurit, clipa in care bolnavul l-a observat si a inceput deodata sa planga, asemeni unui copil prins facand boacane, insa doctorul s-a indreptat spre dansul si l-a prins in brate si bolnavul l-a prins si el in brate pe doctor si a inceput sa planga mai tare. Si au ramas asa o vreme, imbratisati, iar doctorul i-a zis la ureche: "Nu te speria, picteaza mai departe...". Bolnavul a pictat. Cu creionul, intreaga sala de operatie, de sus pana jos, pana in ultimul centimetru de zid al tavanului, si cat timp a pictat, a fost cel mai linistit, cel mai amabil si zambitor, cel mai "normal" om din lume. Alexandru Paziuc sustine si azi ca omul acesta, Jorj, era atins de geniu. "Nu era un simplu desen. Parca toti sfintii se miscau pe pereti, parca ti se facea teama ca n-ai intrat in camera aceea cu fruntea plecata. Mustrator, Iisus isi intorcea dupa tine privirea in orice parte te-ai fi dus, mana enorma a lui Iuda, care-L vindea, parea pur si simplu sa iasa din zid, simteai greutatea argintului ce statea parca din clipa-n clipa sa cada. Simteai greutatea tradarii... Bineinteles ca desenul nu era prea "canonic", dar ce importanta mai avea canonicul in fata unei asemenea minunatii?... Jos, de-o parte si de alta, era un brau cu oameni, toti ingenuncheati, desenati in marime naturala. Cand paseai in "biserica" lui Chihaia, parca intrai in ton cu ei, parca iti venea sa ingenunchezi langa dansii. Cata vreme a pictat, Georges Chihaia a trait ca un sfant. Parca intinerea. I s-a intins pe oase pielea fetei, prin ochi ii treceau adesea infiorari de blandete. N-a baut alcool, a tinut intreg postul Pastelui, ba chiar a consimtit sa daruiasca vreo cateva poezii din carnetelul sau secret si rufos revistei spitalului. Le-am citit si eu. Mi s-au parut niste poezii tulburatoare."

Spitalul-manastire

Iar doctorul a invatat din patania asta ca pacientii se-mbolnavesc si mai rau daca-i lasi sa zaca in paturi. "Niciodata, de copil, nu mi-a placut mirosul de om care boleste. Iesi din spital mai bolnav decat ai intrat." Si atunci, a facut regula: fara pijamale, fara lancezeala, oricine poate fi folositor la ceva! Pacientii n-au cartit, s-au bucurat. Le-a facut ateliere de croitorie, de pictura, de olarit, iar ceramica si icoanele pe sticla ale internatilor in spitalul campulungean au castigat premii la expozitii ale oamenilor "normali". Au vandut obiectele de artizanat si au castigat bani. Le-a facut cenaclu literar si revista, iar revista lor a fost socotita intr-o vreme cea mai buna gazeta de psihiatrie din tara, recenzata cu exclamatii de lauda in toate marile reviste literare. Intreaga atmosfera a spitalului te duce acum cu gandul la ascultarile calugaresti. Bolnavii ajuta la spalatul rufelor, la curatenie, la gradinarit, spitalul e ca o manastire, o gospodarie a lor, o casa ceva mai mare, unde se simt ca-ntr-o familie. Aceasta e ergoterapia doctorului Paziuc, terapia ocupationala. De aceea se revolta el, gandindu-se la celelalte ospicii care n-o aplica, la acele spitale-inchisori in care sunt adusi oameni ca sa fie uitati, sa fie tratati ca niste animale, in conditii mizerabile, pana la moarte. Asa sunt majoritatea spitalelor din tara: ospicii ale groazei. Desi e chiar in centrul orasului, desi aici sunt aduse cazuri din cele mai grave, in acest spital nu sunt gratii la geamuri, nici siruri de sarma ghimpata pe gard. Pacientii sunt liberi, dar cu toate astea, niciodata linistea targului de la poalele muntelui n-a fost tulburata de ei. Dimpotriva, din crangul ce inconjoara spitalul se aud adesea acorduri de Bach. "Nebunii" stau tolaniti pe fotolii si asculta muzica. Meloterapie. Pacientii stiu ca daca vor bea din nou, daca se vor abate de la disciplina spitalului, vor fi imediat externati. Iar asta ar fi pentru ei o drama: intr-o proportie covarsitoare, dupa sederea aici, bolnavii se roaga la Dumnezeu sa nu fie trimisi inapoi, in lumea de afara.

Inexplicabilul Maslu

Imediat dupa ce a terminat de desenat sala de operatie, Georges Chihaia a decazut din nou. Faima ii crescuse, desenele lui fusesera difuzate pe la televiziuni, iar oamenii, oamenii din afara, l-au chemat prin scoli, prin case, ca sa le faca portrete, prin cenacluri literare de carciuma, l-au facut iarasi sa se ascunda in el insusi si sa urasca lumea. I-au dat sa bea. Desi stiau ca asta il distruge, i-au dat sa bea. Iar cand a reajuns alcoolic, l-au umilit si-au ras de el ca de un cersetor. Nimeni nu mai stie azi ceva despre el, dar se banuie c-ar fi murit. In ce priveste picturile lui, Inalt Preasfintitul Pimen a refuzat sa sfinteasca "frescele" necanonice desenate in creion. S-au facut altele, mai bizantine si mai cuminti, deosebit de reusite. Capela a fost tarnosita la 9 noiembrie 1997 si a capatat hramul Izvorul Tamaduirii. Este singura capela din Romania amenajata in interiorul unui spital de boli psihice, intr-o sala de operatie, acolo unde s-a primit si s-a pierdut viata. Din pacate, din cauza pozitiei piezise a spitalului, capela nu a putut avea altarul catre rasarit. Cu toate astea, in ea s-au tamaduit pana acum mii de oameni. Tanarul preot Gabriel Grosu a acceptat sa renunte la parohie, pentru a deveni angajat al spitalului. Doctorul nu-si face vizitele decat impreuna cu dansul. Luni si marti sunt sedinte de "cult-terapie", preotul vorbeste cu pacientii in capela despre Dumnezeu. Vineri si sambata se practica slujbe la care sunt primiti si credinciosii din oras. Dar cea mai puternica dintre toate slujbele e miercuri: Maslul tamaduitor de suflete, o rugaciune puternica in urma careia foarte multi bolnavi si-au revenit pe loc, dupa numai doua ore de ingenunchere sub patrafir si Evanghelie.
Lumea medicala a inceput sa fie tot mai uimita de cazurile vindecate in acest indepartat orasel de munte. Au inceput sa vina tot mai multi suferinzi, din toata tara. Acum un an, prof. dr. acad. Constantin Romanescu, de la Spitalul "Socola" din Iasi, a marturisit ca zilele petrecute in sanatoriul campulungean au fost cele mai prolifice din cariera sa. L-a impresionat in mod deosebit cazul unei fete de 16 ani, urmarit de el indeaproape. De cateva zile, fata refuza sa manance si sa doarma, fiindca parintii nu ii dadeau voie sa plece la o manastire. Statea in pat, cu mintea ratacita, slaba, numai piele si os, daca n-o supravegheai o clipa, incerca in orice fel sa se sinucida. Alexandru Paziuc isi aminteste: "Dimineata, profesorul mi-a zis: "Hai s-o trimitem, domnule, sa moara acasa. Copila asta o mai duce cel mult doua zile...". Seara, dupa ce a fost dusa la Sfantul Maslu, copila s-a dus in oras sa-si cumpere blugi. "Si asta cum se explica?", l-am intrebat atunci pe profesor. "Nu prea se explica", mi-a raspuns academicianul. "Lucrurile astea sunt mai presus de fire, in stapanirea lui Dumnezeu..."".
Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)