Retetele fericirii
Continua publicarea textelor premiate la concursul "Formula As"
Premiul Special
Fericirea mea helvetica
Elvetia este o tara coplesitor de frumoasa, in care imi place sa traiesc. Totusi, adaptarea - acel liman spre care tinde orice emigrant in cautarea fericirii sale - are mai multe fatete, niveluri si ritmuri decat mi-am inchipuit vreodata. De abia cucerit un teritoriu (de pilda, sa ma imprietenesc cu vecinii), de abia surmontat un obstacol (de pilda, sa devin fluenta in limba germana), raman multe altele de facut. Cred ca fericirea nu-i este nimanui pusa pe tava, pentru ca daca ar fi asa, nu ar fi perceputa ca fericire. De aceea cred ca fericirea nu vine decat daca o cauti. De multe ori ma intreb daca poate fi atinsa prin demersuri rationale sau este o acumulare inconstienta de eforturi, care te loveste asa, la un moment dat, pe neasteptate, drept in moalele capului. Nu stiu. Cateodata, cand ma simt depasita de evenimente, imi spun: "Ei si ce, se poate trai si mai inadaptat, nu sunt nici prima, nici ultima, important este sa ma simt eu bine." Dar cum sa te simti "inadaptat"? Printre teritoriile care asteptau sa fie cucerite se numara si invatarea schiului, un ritual de viata obligatoriu pentru orice elvetian.
Ca o competitie, sportul nu m-a tentat niciodata. Parintii m-au crescut dupa chipul si asemanarea lor: vorbareata, prietenoasa si total neinvidioasa pe posesiile sau pozitiile altora. Mi-a trebuit timp sa apreciez aceste valori. Ca joc, sportul l-am practicat putin. Fiind eleva la liceul de muzica, voleiul era interzis pentru ca "ne slabea poigne-ul si ne dadea degetele peste cap", iar bicicleta ne expunea la prea multe ruperi de oase (nimeni nu se gandea ca dupa ore de scoala si exersat la instrumente, miscarea era cel mai necesar lucru). Si iata-ma acum, la peste patruzeci de ani, intr-o frumoasa statiune helvetica, confruntata cu una dintre cele mai mari bariere mentale ale vietii mele: invatarea schiului.
Prima data cand am sosit aici, sotul meu mi-a explicat cu nonsalanta ca el si sora lui schiaza de la patru ani, ca schiul e frumos, sanatos si deloc periculos, si tot asa... Am luat telecabina, el cu schiurile, eu cu o carte, ne-am dus pe pista sa-l vad cum se lanseaza si in urmatoarele secunde, buf ! "Ha, glumeste", mi-am zis, dar curand mi-am dat seama ca nu-i de gluma. L-am dus la doctor si, cu un urlet de durere, umarul i-a fost pus la loc. Spre usurarea mea, sezonul pentru anul acela se incheiase. Anul urmator am incercat sa invat cateva miscari fara prea mare succes si apoi, ce bucurie! am ramas insarcinata. S-au scurs mai bine de cinci ani si-acum nu mai pot da inapoi. Trebuie sa invat. Trebuie sa intru in randul lumii helvetice. Angoasa ma macina, atmosfera mi se pare total straina, am nevoie de timp... Vreau sa-nteleg de unde vine placerea, de ce toti oamenii astia se simt asa de bine pe schiuri, in timp ce mie mi se crispeaza stomacul. Fiul meu a schiat in prima zi cu sotul meu pe dealul cel mic, a doua zi cu instructoarea, pe dealul cel mare, iar peste cateva zile, la numai cinci ani, a coborat pe piste cu toata lumea. M-am tot uitat naucita la el si la multi alti prichindei inconjurati de parinti perseverenti, inarmati cu rabdare, carucioare, suzete si biberoane. Ningea, dar nu-i atingea. Si-am continuat sa stau pe margine, sceptica si nefericita... Hm! Parca in fiecare an, copiii care invata sa schieze sunt si mai mici, cred ca intr-o zi or sa-i nasca direct pe pista si o sa le dea asa, drumul in jos, cum se fac nasterile in apa.
Dupa o lunga perioada de gandire, am hotarat sa incep lectiile de schi. Inainte de prima lectie, am privit hoardele de schiori care se pregateau fericiti pentru o noua zi de vacanta. Femei, barbati, copii, de toate felurile, ca si pe strada, ca de oriunde, ca si mine, de fapt... slabi, grasi, frumosi, urati, eleganti sau sleampeti, pentru mine pareau toti niste zombi dintr-o lume straina, cu clapari enormi si mers monstruos de Frankenstein, cu schiuri si bete pacanind fara incetare in zgomote metalice, neprietenoase. Ce lume ciudata, oare de ce sa apartin ei?
Mi-am incarcat singura "harnasamentul" si-am pornit impiedicata si plina de indoieli spre locul de intalnire: "pista idiotilor". Probabil ca in afara de schiat voi invata odata si cum se poarta toate aceste instrumente de tortura: bete si schiuri aluneca unul dupa altul, cand in dreapta, cand in stanga, prea multe ca sa le cuprinzi cu o mana, prea incomod ca sa le iei cu amandoua. Cum de nu si-or fi scotand ochii cu ele?, ma intreb frustrata si constienta ca arat ca Mr. Bean, dar in loc sa rad, imi vine sa plang.
Instructorul nostru are vreo douazeci de ani, iar colegele mele 49, 52 si 54... doua dintre ele sunt bunici! Of! Sunt greu de exprimat in cuvinte neputinta, panicile si anxietatile la care este expus un adult incepator. Pana invat sa iau liftul traiesc intr-o perpetua stare de epuizare fizica. Un schi cantareste aproximativ 2 kg, iar un clapar la fel, dar una e sa cari 8 kile cu bratele, si cu totul alta cu picioarele. De la efort, pe sira spinarii sudoarea curge siroaie, picioarele stau stranse imobil si incomod in clapari, crema contra soarelui ma ustura la ochi, iar mainile sunt inghetate, daca pun manusi, transpira... Corpul nu-mi mai apartine ca mai inainte, ci altfel. Cele mai obisnuite miscari sunt ingreunate si schimbate neasteptat de echipamentul mare, mult si atat de nenatural. De-abia invat sa ma sprijin in bete, ca instructorul spune: "Acum mergem fara bete", de abia izbutesc sa cobor in plug si sa opresc acolo unde vreau (greoaie, cracanata ca o rata, dar multumita de mica izbanda), ca spune: "Acum facem o miscare noua". Si de fiecare data, drumul in sus, pas cu pas, ma stoarce de puteri. Alaturi, cu coada ochiului, vad cum pe pista cea mare curg la nesfarsit schiorii, unul dupa altul, cu miscari fine, leganate, elegante, sigure, abia schitate, zboara nepasatori, degajati si fericiti, fas, fas, fas. Mi-e tare ciuda, simt ca-i urasc si, odata cu ei, intreg universul... si totusi... incetul cu incetul apar progresele, observ ca nu sunt cea mai slaba din grup si, timid, isi fac locul una dupa alta mici, minime, milimetrice satisfactii.
Imi dau drumul pentru prima data pe mica pista a copiilor, cu inima cat un purice, si zbor. Pur si simplu zbor. Aerul proaspat imi biciuie obrajii si simt ca as vrea sa prelungesc aceasta senzatie la nesfarsit. "Foarte bine", imi spune instructorul si din clipa aceea nu se mai uita la mine. Nici eu la el. Stiu ce am de facut: sa repet coborarea pana imi formez reflexele. O repet si ma intorc la hotel rupta de oboseala, dar multumita. Seara, si-n zilele urmatoare, febra musculara imi dezvaluie muschii pe care nu i-am banuit niciodata, cum la fel de nebanuit este si faptul ca ma dor toti in acelasi timp.
Alina Mondini - Zurich, Elvetia
Mentiuni
Raiul pe pamant
Iata ce ne-a facut pe noi fericiti, doi pensionari trecuti de 60 de ani, cu multa credinta in bunul Dumnezeu... Noi locuim in oras si acum trei ani, am cumparat intr-un sat din apropiere o parcela cu pamant arabil si un pic de livada. Nu ne ocupasem niciodata cu gradinaritul, nu dadusem niciodata cu sapa, nu stiam cum se pune ceapa, cum se insamanteaza rosia, vanata, morcovul si toate cele de prin gradina. Eram oraseni get-beget, dar atat de mult ne-am dorit sa avem stratuletul nostru cu ceapa si usturoi, ca pana la urma ne-am vazut visul realizat. La inceput, a fost foarte greu, dar am primit ajutor de la vecinii nostri, pentru care nu-mi ajung cuvintele de multumire - sa le dea Dumnezeu sanatate multa, pe masura inimii lor. Si uite asa, incet, incet, am invatat si noi cum sa plivim, cum sa sapam fasolea si cartofii, cum sa stropim rosiile de mana, cum sa legam castravetii, cum sa ingrijim florile (am atatea flori, de ma cred in rai). Este multa munca, seara cazi frant de oboseala, dar cand pui atata dragoste in tot ce faci, nu se poate sa nu ai tot ce-ti doresti. Locuim la tara, din aprilie si pana la sfarsitul lunii octombrie, cand coboram in oras cu de toate, absolut cu de toate. Umplem pe iarna camarile noastre si ale copiilor nostri, iar din preaplinul pe care ni l-a dat Dumnezeu, daruim si rudelor si prietenilor de suflet. Trebuie sa mai spun ca acolo avem o cabanuta, unde locuim impreuna cu al treilea membru al familiei noastre, o boxerita de 8 ani, Molda, care este copilul nostru de suflet. Inteligenta si atasata de noi, ne daruieste dragostea ei neconditionat, cum numai un caine poate darui. Impreuna cu ea plivim gradina, impreuna cu ea mergem in padure dupa ciuperci, cu ea stam seara pe treptele cabanutei, cuibarita in bratele noastre, si ne odihnim dupa o zi de munca. Ce ne putem dori mai mult? Departe de zgomotele si noxele orasului, in aerul curat si tare al padurii, fara televizor si Internet, doar cu un aparat de radio, nu te crezi in rai? Asa si sunt pentru noi aceste sapte luni, raiul pe pamant. Ce ne-am dorit din tot sufletul nostru, bunul Dumnezeu ne-a daruit la batranete: liniste si pace in suflet. Apoi, alta mare fericire ne marcheaza sambetele si duminicile, cand ne vin copiii si nepotii sa se odihneasca, dupa o saptamana de stres. Cata satisfactie poti avea cand le pui pe masa castraveti, rosii, ardei proaspeti si sanatosi din gradina ta, cultivata ecologic, cand poti sa le pui in oala fasole verde proaspata si sanatoasa, morcovi si gulioare si, mai ales, sa faci un castron mare cat toate zilele cu salata verde atunci culeasa. Apoi, cand copiii, si mari, si mici, merg la raul care curge pe langa gardul nostru, sa se balaceasca, cand ii auzi chicotind de placere, sa nu te simti fericit? Suntem intr-adevar doi batrani fericiti si sanatosi trupeste si sufleteste si pentru acest lucru trebuie inca o data sa-i multumim bunului Dumnezeu ca ne-a ajutat si ne-a dat putere, buna intelegere in casa noastra, copii buni si saritori la nevoie. Il mai rog pe Domnul Dumnezeu sa ne mai dea si multe zile de trait, ca sa ne putem bucura, ca si pana acum, de toate cate ne-a daruit, sa ne putem vedea nepotii mari si asezati la casele lor, sa ne mai dea pace si liniste in tarisoara noastra iubita si atunci putem spune ca nu am trait degeaba.
Cei mai fericiti pensionari,
Mariana si Mihai Anca + Molduta noastra - str. M. Viteazu 21, bl. B5, sc. A, ap. 32, Hunedoara
Mama
Fiecare zi traita in inchisoare este un cosmar, dar cand zilele devin luni si lunile ani, viata se transforma in infern. Ne gaseam adunate la inchisoarea de femei Mislea, sute de suflete condamnate politic si despartite brusc de familii, de soti, de copii, unele mai tinere, de pe bancile scolii si universitatii. Fiecare in parte avea drama ei, dar in inchisoare eram toate egale si asteptam eliberarea ca pe o luminita sfanta, la capat de tunel.
Zilele treceau la fel, unele dupa altele, si de multe ori pierdeam notiunea timpului, dar intotdeauna aflam datele marilor sarbatori - Pastele si Nasterea Domnului. Craciunul era sarbatoarea cea mai dureroasa, caci fiecare isi vedea in imagini familia in jurul bradului, iar noi eram uitate, parasite, pedepsite, insultate, fara nici o mangaiere, numai cu credinta in Dumnezeu care sa ne salveze vietile.
In seara de Ajun, dupa stingere, ne asezam pe marginea paturilor din dormitorul-celula, in grupuri mici, si intr-o liniste amestecata cu teama, colindam in surdina. Colindele abia soptite ne purtau in lumea de vis a copilariei. Din cand in cand, se auzeau suspinele si bocetele inabusite ale celor care nu-si puteau stapani durerea. Cele mai fericite momente le traiam dupa stingere, cand inainte de a adormi, depanam amintiri dragi, lasate in urma. Eu abia asteptam sa-mi acopar fata cu patura, sa ma retrag in singuratate si sa-i chem in memorie pe fratii mei dragi, dar mai ales pe mama, a carei imagine imi aparea de fiecare data cu lacrimi in ochi si fata impietrita de spaima, din momentul arestarii mele. Intre mine si dansa era o relatie speciala de dragoste, eu fiind o fire mai sensibila, o tratam cu multa afectiune, mai ales dupa moartea tatalui, cand tot greul casei a trecut pe umerii ei. O lasasem bolnava de durerea despartirii si suportam cu seninatate toate greutatile inchisorii, sperand ca va veni ziua revederii.
Aceasta zi a venit dupa 5 ani de suferinta, in care nu am avut nici o veste de-acasa si a fost cea mai fericita zi din viata mea. Ea s-a concretizat intr-o lunga si duioasa imbratisare cu mama, o tacere profunda, in care nici una nu a putut rosti nici un cuvant. Lacrimile care ni se prelingeau pe obraz au reusit sa stearga toata durerea adunata in decursul acestor ani de tacere. Atunci am aflat ca, pustiita de dor, mama a incuiat casa, s-a urcat in tren si apoi a strabatut pe jos drumul de tara de 15 km de la Baicoi la Mislea. Apoi s-a asezat pe marginea santului in fata portii si a privit indelungat cladirea impunatoare a inchisorii. A inconjurat de mai multe ori zidurile de piatra pazite de soldati si s-a intors acasa mai linistita si mai puternica in credinta.
Au trecut 50 de ani de la eliberarea mea din inchisoare, dar nu am uitat nimic din clipele traite acolo, care au ramas intiparite inca in mintea si inima mea. In anul 1953, dupa cinci ani de intuneric, am pasit intr-o dimineata de toamna pe o carare ingusta spre libertate. Nu stiam unde plec. Totul era imbracat in mister. Numai cand s-a inchis poarta inchisorii in spatele meu si m-am trezit singura in strada, in mana cu foaia de drum pentru Cluj, am inteles ca de atunci sunt libera. Fiecare zi pe care o traiesc este un dar de la Dumnezeu, Care a ingaduit sa-mi implinesc si alte dorinte ramase in urma. Mi-am terminat studiile universitare, mi-am intemeiat o familie, am devenit mama si bunica.
Multumesc, Doamne, pentru tot ce mi-ai daruit si pentru acea clipa de profunda fericire - al carei fior il simt si acum - de a-mi gasi mama in viata, dupa o despartire atat de indelungata.
Viorica Simtion - str. Miraslau nr. 2, bl. B2, ap. 31, Cluj-Napoca
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
