Mihaela Radulescu

Mihaela Radulescu. "Ma aflu intr-o stare de gratie". Dupa un zbor planat pe la diverse posturi Tv, Mihaela si-a ancorat frumusetea si inteligenta intr-o emisiune de mare audienta, gazduita de B1Tv. - Dupa o perioada de ratacire de la o televiziune la alta si de la un gen de televiziune la altul ai a...

Mihaela Radulescu

"Ma aflu intr-o stare de gratie"

Dupa un zbor planat pe la diverse posturi Tv, Mihaela si-a ancorat frumusetea si inteligenta intr-o emisiune de mare audienta, gazduita de B1Tv
- Dupa o perioada de ratacire de la o televiziune la alta si de la un gen de televiziune la altul ai ancorat, in sfarsit, la o emisiune care te reprezinta cu adevarat: "Gala". De ce ti-a luat atat de mult timp pentru a ajunge aici?
- Pentru ca asa mi s-a intamplat mie, in general, in viata: uneori am avut noroc sa gasesc din prima exact ceea ce cautam, iar alteori mi-au fost necesari ani de zile. Slava Domnului! ca nu renunt niciodata la acest exercitiu al cautarii, care e in fond un exercitiu al supravietuirii. De asta am si schimbat in ultimul timp atatea formate de televiziune. In plus, de cand am venit in B1Tv, am mai reputat o imensa victorie: controlul total a ceea ce fac, adica, eu sunt si producator si realizator si moderator. La un moment dat m-am gandit ca poate n-ar fi rau sa incerc o revenire la ceea ce am facut prima data atunci cand am pasit intr-o televiziune (la Tele 7abc), adica un talk-show "unu la unu". Intoarcerea la formula clasica de emisiune in care nu mai conteaza nimic altceva decat conversatia, eliminand orice soi de adaugire de divertisment, mi s-a parut cea mai nimerita optiune. "Gala" e emisiunea care-mi place cel mai mult din tot ceea ce am facut pana acum, o simt cel mai aproape de sufletul meu si abia acum, realizand-o efectiv, mi-am dat seama ca asta imi doream sa fac. A contat enorm faptul ca, intre timp, pe parcursul acestor 9 ani de televiziune, am invatat ceva lucruri bune atat din greselile mele, cat si uitandu-ma la cei din jur, enervandu-ma o parte din defectele lor si promitandu-mi ca eu n-o sa procedez niciodata asa. Cel mai important lucru pe care l-am invatat a fost sa tac si sa-mi ascult invitatii. Lucru foarte greu, cel putin pentru mine! (Rade) Mi-am putut permite luxul de a abdica de la regula, pentru ca, avand libertatea de a invita pe cine doream, am operat o selectie riguroasa si am adus in emisiune doar oameni care chiar aveau ce sa comunice. Cred ca "Gala" reprezinta un punct de maturitate. Nu-i zic "varf" ca poate - Doamne ajuta!- mai inventam ceva, mai gasim ceva deosebit, inedit. Oricum, in aceasta clipa ma gasesc intr-o stare de gratie, pentru ca toate s-au asezat la locul lor si se imbina perfect, rezultand o armonie care se percepe chiar si pe "sticla".
- "Gala" va merge inainte peste vara?
- Din pacate, nu. Talk-show-urile, la nivel international, isi iau vacanta pe perioada sezonului cald. Vara nu sta nimeni sa asculte o discutie serioasa, oricat de genial ar fi invitatul. Asa ca pana in toamna vom face pauza. Intre timp, imi voi vedea de treaba pe un alt fagas. Multi dintre cei care m-au complimentat pentru "Gala" mi-au spus ca ar fi bine sa iau o pauza, macar de imagine, ca sa i se faca dor publicului de mine. Aici insa trebuie sa-mi marturisesc caposenia: eu nu vreau sa stau pe tusa trei luni de zile. Vreau sa muncesc. Pur si simplu, eu nu pot sa zac trei luni. Ma voi transborda deci la mare, cu un nou sezon al programului "Punem pariu ca-i vara", mergand pe aceeasi linie de divertisment, din zona sporturilor extreme. Anul trecut am obtinut audiente foarte bune, deci formula functioneaza.

Despre bunici si slituri

- In mare masura, succesul tau pe micul ecran se datoreaza prezentei tale fizice extrem de spectaculoase. Frumusetea aduce audienta. De unde ai mostenit zestrea asta asa de plina de nuri?
- Am avut marea sansa de a avea doua bunici care au aratat senzational. Amandoua au fost genul de femei dupa care mureau toti barbatii. Iar cu una, chiar mi se spune ca seman foarte bine. Apoi, am o mama care chiar si acum, la 53 de ani, arata fantastic. Si crede-ma ca n-o spun pentru ca e mama! Are cele mai frumoase picioare pe care le-am vazut vreodata! Tata e un magnific brunet cu ochi verzi. Cand erau in facultate, ai mei au castigat un concurs de genul "Cel mai frumos cuplu". Deci, pe zona asta am stat bine. Mai important insa mi se pare ca am avut norocul unor parinti de exceptie, care s-au ocupat temeinic de mine si astfel nu am devenit o frumusete goala pe dinauntru. Oricat tapaj se face in legatura cu frumusetea care deschide usi, daca nu vii si cu ceva din adanc, din interior, e degeaba. E drept ca de cand am intrat in televiziune, am constientizat avantajele aspectului fizic si le-am speculat. In sensul frumos al cuvantului. S-au comentat multa vreme sliturile si decolteurile mele. Insa am spus-o si atunci, si-am s-o spun pana mor: nu cred ca aceste amanunte vestimentare iti pot modifica in vreun fel caracterul, ci doar iti pot dezvalui o imagine atragatoare, in conformitate cu epoca in care evoluam. Nu cred deloc in stupizenia "ca sa fii frumoasa, trebuie sa fi serioasa". Si ce daca am o fusta cu slit?! Nu se spune ca "Ce-i frumos Ii place si lui Dumnezeu"? Prezenta pe micul ecran, mai ales intr-o emisiune de divertisment, cere o anumita tinuta. Asa se intampla in toata lumea. Oricat ar fi privitorul de intelectual, intai vede cu ochiul si dupa aceea aude cu urechea. Deci, trebuie sa aiba ce vedea. Nu cred in dezgolirea totala, gen Playboy. N-as recurge niciodata la ea. De altfel, in afara platourilor, eu apreciez tocmai contrariul, simplitatea si decenta vestimentara. De pilda, eu n-am fost niciodata genul care sa poarte fuste mini. Mi se pare de o mie de ori mai feminina o fusta lunga, eventual cu slit!
- E primul interviu pe care-l acorzi revistei "Formula As". Cititorilor le-ar placea sa afle mai multe despre partea nevazuta a vietii tale, ca de pilda, copilaria...
- Am crescut intr-o familie pe tipic italian, daca vrei: un clan bine inchegat. Asta, desi parintii mei n-au avut nici frati, nici surori. N-am avut unchi, matusi si veri de gradul I. Dar am compensat la gradul Ii. Adica bunicii au avut nenumarati frati si surori, raspanditi prin zone foarte diferite. Unul dintre bunici a fost rus, din Kiev, de unde s-a tot mutat, pana a ajuns cu familia la Bacau. De partea cealalta, unii erau moldoveni, altii ragateni, deci a fost o mixtura totala. Minunat a fost ca eu si fratele meu am trait, pana pe la 10 ani, intr-un rasfat indescriptibil, pentru ca aveam la dispozitie formatia completa de bunici. Si strabunici! In familia noastra, eu sunt oaia neagra, pentru ca nu am respectat traditia femeilor care au facut copii la 20 de ani, drept care parintii erau foarte tineri in raport cu progeniturile (rade). Ai mei, oameni destepti, au mers pe aceeasi linie si ne-au facut inainte de facultate, asa ca atunci cand s-au intors acasa, noi eram deja marisori, aproape in prag de scoala. Asa ca eu si fratele meu am crescut intr-un adevarat paradis, nascut din competitia afectiunii bunicilor si a strabunicilor. A fost o copilarie teribil de aglomerata sentimental si informational. Noi n-am stat singuri, n-am fost copii cu cheia de gat. Tata a fost singurul care se mai impotrivea acestui rasfat general. Fiind un tip foarte sportiv, dorea sa ne creasca si pe noi in acelasi spirit, lucru care m-a ajutat extraordinar. In plina iarna, pe gerurile cele mai crancene, tata ne scotea, pe mine si pe frate-miu, sa alergam in picioarele goale prin zapada. Moment in care toate bunicile si strabunicile lesinau. Tot tata ne-a invatat sa inotam, aruncandu-ne in piscina legati cu cordoanele de la niste halate de baie. Daca nu dadeam din maini si din picioare ne lasa sa ne ducem la fund. El a fost extremistul familiei in ceea ce a privit educatia noastra, insa scopul lui era unul nobil: sa ne arate ca lumea nu inseamna numai miere si prajiturelele lui "buni". Am avut noroc de o familie vesela, in care n-au existat niciodata probleme de comunicare, o familie in care s-au iubit toti. Inclusiv soacrele intre ele. A contat enorm faptul ca am crescut intr-un climat relaxat, plin de pace si de buna intelegere. Mai tarziu, cand au inceput pe rand sa dispara, le-am simtit ingrozitor lipsa. A fost o perioada in care s-au tot dus si atunci m-am simtit devastata interior. Structura universului nostru era zdruncinata din temelii. Daca ar fi sa-mi transpun toate amintirile din copilarie in niste tablouri, acestea nu ar contine decat culori deschise, calde, luminoase, n-ar fi nimic tipator, nimic abstract. As merge pe o tusa impresionista.

Foc si soare

- Si acum actionati pe acelasi principiu de clan?
- Evident, numai ca numarul membrilor a scazut destul de mult. A fost o perioada mai trista, cand parintii mei au pierdut la banca tot ce aveau - economii, casa si masina -, iar eu m-am simtit teribil de frustrata, pentru ca nu puteam sa-i ajut. Nu aveam inca ceea ce am azi. Acela a fost poate unul dintre putinele momente din viata mea cand am avut un tel si cand mi-am propus ca tot ceea ce fac din clipa aceea sa aiba o unica directie si anume sa le pot oferi, intr-o zi, o casa a lor. Ii vedeam cum se chinuiau, fara sa se planga niciodata, si mi-am spus ca trebuie sa reusesc. Si uite ca am izbandit: anul trecut le-am cumparat o casuta, cu o bucatica de curte. Dar e a lor! Si asta e cea mai importanta victorie a mea de pana acum. In rest, ce sa-ti spun? Ca tata e in permanenta nemultumit pentru ca nu stau suficient cu ei? Degeaba incerc eu sa-i explic cam ce program de viata am! Realitatea e ca, in ciuda nebuniei din viata mea, sunt foarte apropiata de ei si de fratele meu, care e un om serios, insurat, si cu un copil superb. Deci, sunt si matusa. Am o groaza de responsabilitati! (Rade)
- Raspandesti un optimism contaminant. Esti chiar asa de multumita de tine?
- In multe privinte, da. Nu ma intreba insa daca sunt fericita, pentru ca inca n-am descoperit ce e fericirea. Din ce am auzit, cred ca, in cazul femeilor, ea s-ar putea sa aiba legatura cu implinirea materna. Dar multumita sunt. De cativa ani, de cand am inceput sa citesc tot felul de carti de indianistica, budhism etc., am invatat sa-mi cultiv o stare pozitiva. Oricum, Leoaica fiind, cu focul si soarele deasupra mea, nu sunt tipul de om permanent melancolic si depresiv. Adevarat, imi sare tandara imediat, dar la fel de repede imi trece si devin cel mai calm om din lume. Nu intelege nimeni cum de reusesc sa trec de la o stare la alta cu atata usurinta. Din fericire, imi aduc aminte foarte repede ca n-am de ce sa ma consum, sa-mi stric toata dispozitia si sa-mi dau planurile peste cap. Sunt foarte dispusa sa fiu intelegatoare si cu mine si cu cei din jurul meu. Sunt cel mai nesuferit sef de pe lumea asta, da nimeni n-a plecat de sub conducerea mea, deci - probabil c-oi avea si eu parti bune. Sunt multumita de mine, pentru ca mi-am construit drumul de pana aici cu truda si migala, am pus piatra langa piatra si asa am inaintat. Si sunt multumita pentru ca Dumnezeu a fost bun cu mine si mi-a dat, din start, niste daruri pe care am incercat sa le folosesc judicios. Acesta a fost cu-adevarat un noroc. Insa faptul ca azi am ajuns sa am libertatea de a face televiziune asa cum inteleg eu, ca am o masina Porsche si multi pantofi, nu-l mai consider noroc. Toate astea sunt munca, ambitie si chin. Nu suport statul in loc si complacerea intr-o situatie favorabila. Tot timpul caut. Poate e loc de mai bine. Eu risc teribil de mult, la toate capitolele, dar numai pentru ca eu cred ca pot mai mult, ca pot sa-mi depasesc limitele. Daca nu schimb mereu ceva, ma plictisesc. Toata lumea bate campii despre compromisurile pe care trebuie sa le faci in viata. La mine, acesta e compromisul pe care nu-l suport: sa stau intr-un dolce far niente, numai pentru ca e bine! Asta n-am sa pot niciodata. Prefer ca de maine sa nu mai am nimic, sa stiu ca iar mor de foame si trebuie s-o iau de la capat, dar macar o sa invat ceva nou si macar n-o sa ma plictisesc.
Ines Hristea
Fotografii de Petre Cojocariu