In direct, de la Atena
Marina Krilovici
"Daca omul are forta de a merge inainte, cu siguranta va reusi"
Celebra soprana Marina Krilovici locuieste in Grecia, la Atena, intr-un superb cartier rezidential. Dialogul nostru s-a desfasurat pe strada Tatoyou, intr-o casa splendida, in care detectezi amprenta elevata si nonconformista a stapanei. O discutie degajata, amicala, ca si cum n-as fi avut drept interlocutor o mare personalitate a scenei lirice internationale. Eram, de fapt, la a doua intalnire cu Marina Krilovici, primul interviu acordandu-mi-l in 1996, tot pentru revista "Formula As"
Inima, bat-o vina!
- Dupa cum vezi, stimate Claudiu, am casa plina de flori. Zilele trecute am primit Premiul Apollo pentru activitate artistica, pentru tot ceea ce am oferit Greciei in ultimii ani. Este o tara care m-a primit cu multa caldura. Sunt onorata sa ma aflu printre persoanele top din cultura Greciei si ma bucur de aceasta pozitie.
- Fiindca dialogul nostru incepe cu numele Greciei, nu pot sa nu va intreb de ce v-ati stabilit in Elada si nu la... Paris? Majoritatea artistilor care au fugit din tarile blocului comunist s-au indreptat spre Vest, nu spre... Sud! Sa fie de vina trecutele ierni romanesti?!
- E adevarat ca imi place soarele, dar altele au fost motivele, primul fiind... inima! Dupa ce am parasit Romania, am petrecut mai intai o perioada in Germania, consolidandu-mi repertoriul si cantand cu mari dirijori, ca Lorin Maazel, Giuseppe Patane, Nelo Santi; acolo am avut prima mea "Manon Lescaut", prima mea "Tosca", prima mea "Boema" cu Pavarotti, acolo am cantat cu Domingo, cu Carreras. Am si cetatenie germana. Bunica mea din partea tatalui a fost nemtoaica, asa am putut obtine cetatenia fara sa cer azil politic. La un moment dat, impresarul care m-a ajutat pe mine foarte mult, Rolf Liebermann, a fost numit intendent al Operei din Paris si m-a chemat si pe mine. Am avut norocul sa-mi gasesc un apartament frumos, cu chirie, intr-o zona minunata, si apoi mi-am adus si parintii. S-au scurs trei ani. Apoi m-am mutat la Viena, pentru ca sotul meu, baritonul Kostas Paskalis, canta foarte mult acolo. Mi-am luat si parintii la Viena. De acolo, fiecare pornea pe drumurile lui, in toata lumea, si cateodata nu ne vedeam doua-trei luni! Asta nu a fost niciodata o problema intre noi, pentru ca fiecare avea cariera lui, dar familia era sfanta! Si asa, la Viena, au mai trecut vreo 10 ani... Am locuit o perioada si la Londra. Iar cand copiii au ajuns la varsta scolara, m-am stabilit in Grecia. De aici plecam sa-mi onorez toate contractele in lume. Bineinteles ca am intrat la Opera din Atena, asta imi da dreptul la o pensie, la asigurari. Predau si la Conservatorul "Maria Callas" din Atena.
- Parteneri de scena, parteneri de viata... Cum v-ati indragostit de Kostas Paskalis?
- Placido Domingo m-a invitat la Covent Garden, unde el urma sa debuteze in "Tosca". Am fost apoi si la party-ul select de dupa premiera. La spectacol am stat cu Martha, sotia lui Domingo. Rolul baronului Scarpia era in seara aceea interpretat de Kostas Paskalis. Interpretul imi era relativ cunoscut: il mai vazusem si la Hamburg, in "Don Giovanni", dar in seara aceea m-a impresionat teribil. La sfarsit, cum Kostas Paskalis e grec, iar eu, de la mama, stiam greceste, m-am dus si i-am vorbit in greceste, l-am felicitat. A facut ochii mari. In plus, eu eram imbracata intr-o rochie grozava, garnisita cu o blana alba; prezenta lui scenica ma impresionase puternic, acum era randul lui sa fie impresionat! Dupa foarte putin timp, a devenit sotul meu!
- Ati cantat mult impreuna?
- Da, destul de mult. O sa va para uimitor, dar am cantat impreuna si in Romania, chiar pe vremea lui Ceausescu! Veniseram amandoi la Bucuresti pentru ca aveam un unchi, unicul care mai ramasese din familie, si doream sa-l ajutam. Am cantat un spectacol cu "Tosca" si acest spectacol i-a entuziasmat pe romani, apoi a fost si un spectacol cu "Rigoletto", cu acelasi mare succes. In lume, am cantat la Berlin, la New York, la Mnchen.
- Observ ca tot revin in replicile dvs. cuvinte precum "parintii", "familia", "copiii". O cariera de anvergura nu stanjeneste viata normala "de familie" si, la randul ei, nu este stanjenita de aparitia copiilor?
- Este greu, dar le poti impaca pe amandoua. Eu mi-am dorit foarte mult copii. Daca ii doresti mult, nu mai conteaza nimic. Am avut si eu greutati: cand copiii trebuiau sa mearga la scoala, am avut de ales - ori marea cariera ori si cariera, si copii si parinti. Le-am facut pe toate si nu regret. Intotdeauna, toate hotararile au fost luate in functie de ei. Am fost intrebata daca nu am facut sacrificii. Nu am facut nici un sacrificiu. Krilovici ar fi fost cea mai nenorocita daca ar fi facut numai cariera. Am colege care sunt distruse, care sunt singure. De exemplu, celebrissima mezzosoprana Agnes Baltsa. Are mai multi bani, mai multe bijuterii, dar... si atata singuratate. Copiii mei si-au terminat studiile la Londra: fiul meu a terminat Cinematografia, iar fiica mea a urmat Studii Europene. Au revenit amandoi in Grecia. Ei ii place sa cante jazz si muzica usoara, a facut un Cd, am trimis demo-uri la diverse Case de discuri si asteptam un raspuns.
- Desfasurati si o activitate didactica; cum se impaca cele doua aspecte ale carierei dvs.? Nu intotdeauna un mare solist este si un bun profesor...
- Cele doua aspecte coexista. Cunostintele si experienta trebuie impartasite. Eu formez tineri si sunt foarte mandra ca voci pe care eu le-am "lucrat" obtin premii deosebit de importante; anul acesta, Marele Premiu "Maria Callas" l-a obtinut o eleva de-a mea. Ea a beneficiat de fapt tot de scoala romaneasca de canto, prin mine... De altfel, faptul ca din juriul care a decernat acest premiu a facut parte o mare soprana romana, Nelly Miricioiu, spune multe aceasta scoala. Alte trei dintre elevele mele au burse de studii in Italia. Asta imi da mari satisfactii.
- O intrebare care se naste firesc: de ce nu tineti master-classes si la Conservatorul din Bucuresti?
- Din pacate, m-am cam indepartat de viata muzicala din Romania. Imediat dupa 89, am revenit in tara ca sa ofer arta mea. Cand mi s-a spus ce s-a intamplat in decembrie, plangeam la telefon. Am vorbit cu Ileana Cotrubas, plangeam amandoua; am mers la Paris, am cantat, am venit apoi imediat la Ateneu si am avut un recital cu lieduri de Wagner. Plangeam si cantam... Chiar presedintele mi-a propus sa ma reintorc. Dar nici Opera, nici Filarmonica nu au facut nimic in acest sens, nu mi-au oferit nimic. Iar mie nu-mi place sa insist... Sunt insa foarte fericita ca toti artistii romani care vin aici ma cauta. Asa s-a intamplat cu Irina Iordachescu (fata lui Dan Iordachescu), cu Celia Costea... Celia este soprana lirico-spinta, a luat mai multe premii internationale (ultima ei realizare este obtinerea Premiului I la Barcelona), canta in strainatate, are contract cu Opera din Dsseldorf, dar in Romania nu-si poate gasi locul, nu a fost primita la Opera, nu i se ofera nimic. De altfel, o sa si lucrez cu ea, m-a rugat sa o ajut pentru anumite roluri.
- Aduc acum discutia catre zona practica a lucrurilor, nu va tenteaza sa-i impresariati pe elevii dvs.?
- Nu, nu-mi place munca asta! Dar ii ajut foarte mult, ca si un impresar. Pe toti cei cu care lucrez ii "aranjez" undeva prin lume.
- Onorariile de acum sunt mai mari decat cele de acum 20-30-40 de ani. Mai e valabila azi imaginea divei? Va intreb asta pentru ca stiu, dintr-un alt interviu, ca nu cu mult inainte de a parasi tara, din banii unui mare premiu international v-ati cumparat o blana de vizon si un Mercedes, socand lumea modesta si cuminte din Romania de atunci...
"La 5 ani, memoram arii celebre"
- Cum era... "pe vremea" dvs.? Sa spunem ca e momentul unei priviri spre trecut, care sa arate cat de nonconformista, cat de in afara contingentului, nu doar prin talent, a fost Marina Krilovici!
- Daca vreti, vom privi catre... inceputul inceputurilor. M-am nascut in Bucuresti, din mama grecoaica (era de origine pura, grecoaica), iar tatal era jumatate iugoslav, jumatate neamt (mama lui era nemtoaica, se numea Emma Graff, iar bunicul era din Dubrovnic si se numea, bineinteles, Krilovici - era cetatean austro-ungar). Cele doua familii au venit in frumoasa si bogata Romanie pentru a face afaceri. Bunicul meu grec avea reprezentanta lui Austin-Morritz - a avut-o si la Bucuresti, si la Londra si la Paris. Sora lui era casatorita tot cu un grec, avea mosie la Turnu-Severin, aveau vie. Krilovici a avut moara, prima moara din Turnu-Severin. Toti aveau studii, erau de formatie germana, au studiat la Mnchen. Tatal meu avea doctoratul la Viena, era inginer mecanic - nu mai traieste, din pacate. Mama mea, pe numele ei de fata - Elena Bebis, venise in vacanta de la Paris, unde era la o scoala de maici. La Turnu-Severin, unde era matusa ei, l-a cunoscut pe Stefan Krilovici, s-a indragostit de el, l-a asteptat sase ani, cat au durat studiile lui la Mnchen, apoi s-au casatorit, au venit in Bucuresti. M-am nascut in Bucuresti, dar nu stiu la ce clinica; stiu doar ca aceasta s-a intamplat sub semnul lui Mercur, in zodia Gemenilor, (11 iunie) la ora 8 si jumatate...
- De unde aceasta deschidere si talent in dvs.? Stiu ca nimeni din familie nu a facut muzica...
- Ambii parinti au avut mare talent in ce priveste muzica, in special cantul, dar au fost opriti de mentalitatea de atunci si nu si-au cultivat talentul. Toate ambitiile si le-au pus in unica fata, Marina, care a aratat de foarte mica faptul ca are talent. La 5 ani, memoram arii celebre! Dar cantam doar pe balcoane, ascunsa dupa usi, pentru ca nu-mi placea sa fiu vazuta. Din pacate, incepusera vremurile grele in Romania; mama si-a vandut bijuteriile de familie, blanurile, pentru a putea sa-mi dea lectii de pian, de franceza, de engleza, pentru a nu-mi lipsi nimic... Pot spune ca am trait intr-o familie de intelectuali, fara bani multi... Discutiile erau intotdeauna de calitate, mie nu mi se spunea niciodata: "Du-te sa te culci, ca asta nu e pentru copii". Anii petrecuti in Romania, in apartamentul din Cosmonautilor (astazi strada Enescu nr. 7), mi-au dat foarte multa forta pentru viata...
- Una este sa ai o buna educatie si meditatori, sa cultivi niste daruri, alta este sa ai talent si sa incepi totusi construirea unei cariere - nu filosofez, insa e un pas urias de la una la cealalta...
- Intr-adevar, cu atat mai mult cu cat, ajunsa la varsta critica de 14-15 ani, eu nu mai voiam nici pian, mergeam la "ceaiuri", uneori chiuleam de la scoala. Invatam bine, dar fara sa excelez... Eram o fire revolutionara, rebela, acceptam cu greu pana si bentita alba... La un moment dat, am hotarat sa fac muzica usoara; mama era disperata! A mers insa cu mine la Estrada, la Nicusor Constantinescu, apoi la Petre Stefanescu-Goanga, sa vada de ce sunt in stare cu adevarat; fiecare spunea: "Poate sa faca si asta". Doamna Livia Vrabiescu-Vasianu, prima profesoara, careia ii datorez totul, i-a spus mamei, dupa ce m-a ascultat: "O voce ca asta se naste o data pe secol", imi pare rau ca am spus asta, nu ma laud, dar chiar astea au fost cuvintele ei. Intre timp, facusem 17 ani, a venit vremea examenului la Conservator, dar nu am intrat, din cauza ca nu aveam dosarul de sfat popular prea bun, ma "tranteau" la marxism-leninism, desi copiam cu cartea pe masa... Cantasem "Ernani", cu do natural, voce de coloratura... Am luat lectii pe gratis de la aceasta doamna profesoara... M-a auzit si maestrul Constantin Stroescu, care m-a incurajat. Dar pana la urma, am intrat la Conservator. Bineinteles ca nu m-am lasat de "ceaiuri", mama venea dupa mine sa-mi spuna ca ar fi timpul sa vin acasa sa ma culc, avand lectii a doua zi. Eram aceeasi fire rebela, destul de putin potrivita cu sobrietatea operei. Mama a fost totul, o eroina. Si-a realizat visul... Marea bafta era ca eu invatam foarte repede; acum, cand predau si eu, imi dau seama cat este de important talentul... Stiti ce este talentul? Sa-l faci pe cel care te asculta sa traiasca niste clipe extraordinare, sa aiba fiori.
"La Krilovici, la Roumaine"
- Asa a inceput deci ascensiunea...
- Am castigat Concursul Enescu, erau alte concursuri in perspectiva... Mi s-au pus insa piedici de catre profesori, unii incercand sa-mi faca mult rau. Asta e unul dintre motivele pentru care mi-am parasit tara. Dupa Concursul Enescu, au urmat alte trei concursuri: Bruxelles, Hertogenbosch si Montreal, unde am luat premiul intai, medalia de aur, premiul special al juriului. Dar ar fi trebuit sa fiu prezenta la mai multe competitii, insa nu mi se dadea pasaportul. Imi amintesc cate piedici mi s-au pus inaintea concursului de la Bruxelles. A fost prima oara cand am luat un Valium, nervii mei erau la pamant. Datorez enorm pianistei Martha Joja, care ma insotea la toate concursurile. Eu plangeam in hohote, ea canta, stiind ca asta imi face bine... Dar am luat Marele Premiu: eram cea mai tanara concurenta. La aeroport, eram asteptata de Petre Stefanescu-Goanga, de toti prietenii, de Televiziune, dar si de toti dusmanii... Nimeni nu credea ca ma mai intorc, dar eu m-am intors, pentru ca mi-am iubit tara. Sa fiu sincera, trebuie sa va spun ca parintii ma sfatuiau sa nu ma mai intorc, sa-mi fac singura drumul, urmand sa-i scot si pe ei cand se va putea...
- Cand ati plecat definitiv din Romania?
- In 1971. Dupa concursuri am intrat in atentia impresarilor. Eram solicitata sa cant in diverse teatre: Aria imi lua foarte, foarte multi bani. Aici era un asemenea stres, tatal meu se imbolnavise, umbla in baston. Eu mergeam aproape peste tot insotita de parinti. De multe ori, eram chiar data jos din avion, spunandu-mi-se ca s-a primit o reclamatie - ori ca scot aur, ori ca scot icoane... Toate astea m-au uzat, mai ales ca unele "urzeli" erau facute cu atata stangacie, erau asa de cusute cu ata alba... Mi-am dat seama ca aici nu pot progresa, nici ca solista, dar nici ca om, ca femeie. Cu cine sa ma marit aici? Cu unul pe care sa-l conduc eu, sa-i aduc eu masini, imbracaminte, sa-mi duca bagajele?! Nu mi-a placut sa am un barbat gigolo. Eu singura mi-am luat bijuteriile, mi-am luat prima blana, prima masina, si sunt foarte mandra de asta.
Impresarul Rolf Liebermann, care ma auzise intr-un Concurs Enescu si stia ca debutasem deja in Canada, Italia, Franta, Belgia, mi-a oferit o premiera de "Aida" la Opera din Hamburg; Domingo era Radames, Shirley Verett era Amneris, iar Ohanesian il interpreta pe Amonastro. Obligatia mea era sa fac 30 de spectacole pe stagiune. Am facut cerere sa plec impreuna cu parintii dar, fireste, am fost refuzata. Aveam nevoie sa am parintii langa mine, era o perioada mai indelungata de departare de tara. Mi s-a spus sa plec linistita, ca totul se va aranja. Bineinteles ca nu s-a aranjat nimic. Atunci a iesit la iveala partea impulsiva a Geamanului din mine. Cand am vorbit la telefon cu parintii, le-am spus sa-i anunte pe cei care au refuzat sa le dea actele ca voi comunica intr-o conferinta de presa faptul ca refuz sa cant pentru romani, ca mai bine ma fac dactilografa. Contam pe faptul ca era ascultata convorbirea... Rezultatul: dupa 24 de ore, mi-au telefonat parintii ca au deja pasapoartele! Mi-a venit sa plang cand le-am comunicat hotararea mea, ca nu ne mai intoarcem...
- Cum ati fost privita in lume ca romanca? V-ati ferit sa spuneti de unde veniti, v-ati ascuns in dosul imaginii de cetatean universal, cum era de altfel foarte comod sa faceti?
- In nici un teatru din strainatate - si am fost in toate teatrele mari - nu m-am ferit de nationalitatea mea. Mi se spunea "La Roumaine", "La Krilovici", deci lumea te eticheteaza dupa calitate, nu dupa locul din care vii. Eu am avut norocul sa mai prind epoca marilor impresari de opera. Se stia ca vin din Romania, ca am avut mari greutati si ma sprijineau toti. Era pretuita scoala romaneasca de canto, mai ales ca incepusera sa straluceasca Ileana Cotrubas si Viorica Cortez. M-au primit peste tot cu bratele deschise, m-au ajutat in spectacole, s-au bucurat alaturi de mine cand am avut cronici bune.
- Sa atingem o coarda sensibila: care este, pentru dvs., coltul cel mai drag din lume?
- Casa mea. Poate fi oriunde. Majoritatea timpului locuiesc la Atena. Mai avem un apartament la Mnchen, unde ma duc destul de des; n-am rupt legaturile cu viata de dincolo de Ocean, am pastrat o casa in Florida. Am calatorit mult, vorbesc foarte multe limbi, pe copii i-am crescut la fel, ei se simt bine oriunde. Imi plac locurile exotice, cel mai mult imi place in Mauritius, in Bali.
- Ce pasiuni aveti? Evident, un interviu "de cunoastere" nu se poate lipsi de aceasta intrebare!
- Imi place foarte mult natura. Am o gradina langa casa si ma ocup de flori, imi place foarte mult sa calatoresc, nu numai ca sa cant, ci de placere, imi place sa fac gimnastica (atunci cand pregateam rolul din "Carmen" ma antrenam zilnic cate doua-trei ore la sala) si, in general, orice fac, fac cu pasiune. Imi place si sa fac curat si sa fac dezordine! In Grecia, imi place contactul cu oamenii: aici foarte usor vorbesti cu cineva. La supermarket sunt prietena cu toate vanzatoarele! La teatru, la Herodus, imi place sa vorbesc cu portarul si, orice ar fi, eu intru, n-am nevoie nici de bilet, nici de invitatie, nu pentru ca sunt cine sunt, ci pentru ca sunt asa cum sunt! A, am uitat moda! Mi-a placut intotdeauna sa fiu bine imbracata, sa fiu cocheta! Incerc sa arat cat mai bine pentru varsta mea, pentru ca sunt foarte tanara pe dinauntru. Imi respect tabieturile, orice bani mi s-ar oferi, nu plec niciodata grabita dimineata. Imi place sa-mi fac baie cu hidromasaj, cu uleiuri aromate, cu lumanari aprinse. Nu-mi strica nimeni tabieturile astea. Fac sauna. Am muncit si muncesc pentru calitatea vietii mele, ma respect.
- Indraznesc sa va pun o intrebare barbateasca: ce mancare preferati?
- Din pacate, sunt gurmanda si, orice mi-ati da, eu mananc! N-am preferinte anume, dar pot sa spun ca mititeii, puiul la ceaun de la "Doi cocosi", pastrama si mustul ma dau gata! Si aici, in Grecia, ati vazut ca exista o traditie culinara careia ma supun cu placere. De asta ma mai si ingras cateodata, dar incerc sa ma mentin, pentru ca nu mai e la moda cantareata de 300 de kg si cu vocea de aur, trebuie si aparitia sa fie de aur!
- Ca diva, ati primit tiruri de flori, cred, din toate colturile si serele lumii, si de aceea va intreb ce flori va plac?
- Trandafirii si margaretele, pentru ca sunt simple. Daca ma duc undeva, ofer trandafiri, nu numai pentru ca sunt clasici. Nu imi plac florile complicate, care vin de pe nu stiu unde. Nu imi spun nimic. Unele sunt "atat de perfecte" in frumusetea lor, atat de colorate, ca parca nu sunt adevarate!
- O concluzie: care credeti ca este reteta succesului dvs.?
- Am avut forta. Dupa atatia ani, pot sa discern si pot afirma ca nu a fost vorba de noroc, ori de stea, este vorba de tine insuti. Daca omul are forta de a merge inainte, de a lupta si a indura, cu siguranta va reusi. Cred foarte mult in Dumnezeu, dar cred si in puterea omului. Nimic nu-ti vine pe tava. Trebuie sa muncesti pentru orice.
Claudiu Ionescu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
