Galeria Celebritatilor

Galeria Celebritatilor. Destine:. Gogu Viziru . Cu racheta de tenis, . prin epoci demult apuse. "Vezi gardul asta din piatra? Ei bine, pe vremuri aici era un gard de uluci, stii ce-s alea ulucile, da?, iar noi, eu si cu fratele meu geaman, le rupeam varfurile in forma de U si le mesteream o coada cu f...

Galeria Celebritatilor

Destine:

Gogu Viziru
Cu racheta de tenis,
prin epoci demult apuse

"Vezi gardul asta din piatra? Ei bine, pe vremuri aici era un gard de uluci, stii ce-s alea ulucile, da?, iar noi, eu si cu fratele meu geaman, le rupeam varfurile in forma de U si le mesteream o coada cu fierastraul. Astea au fost primele noastre rachete de tenis. Veneam intr-un suflet de la scoala "Cuibul cu barza", ne aruncam ghiozdanele cat colo si jucam tenis cu lopaticile alea pana cadeam lati!"
De aici, de la gardul subred cu uluci al Tenis Clubului Roman - actualele Arene Progresul din cartierul bucurestean Cotroceni -, a inceput istoria moderna a tenisului si, totodata, o legenda ce a marcat sportul romanesc: legenda celor trei frati Viziru - Dumitru, Marian si Gogu. Singurul supravietuitor al trioului de aur, Gogu Viziru, are, la 79 de ani, vorba raspicata, privirea patrunzatoare, scrie carti despre tenis si antreneaza. A castigat, singur sau impreuna cu fratii sai, nenumarate cupe si titluri, i-a invatat tenis sau a jucat cu Regele Mihai, cu copiii lui Ceausescu, cu George Carboreanu, cu dr. Petru Groza, cu Stefan Ciubotarasu, a jucat pana la 65 de ani in turnee de veterani si a antrenat 20 de ani in strainatate.
Un om simplu, care a trecut cu racheta in maini prin mai multe epoci, s-a imbibat cu farmecul, cu praful si cu dramele acestora si a pastrat cu sine povestile. Zeci, sute de povesti adevarate despre epoci apuse, despre regi, dictatori, genii rebele, printi sarmanti si femei frumoase.
Povesti ce se deapana pe nerasuflate in timp ce ne plimbam pe aleile dintre platanii uriasi, inundati de liniste si de lumina, aceiasi platani de pe stadionul Progresul sub care a copilarit, incepandu-si ucenicia in tenis, ca baiat de mingi mai intai, apoi ca jucator si antrenor. Platanii vietii si ai succeselor lui. Deloc inalt, slab, asa cum a fost intotdeauna, Gogu Viziru este imbracat din cap pana in picioare in alb - pantofi, pantaloni, camasa, sapca, exact ca pe vremea in care albul era uniforma obligatorie in tenis, tinuta fara de care nu putea intra pe terenul cu zgura rosie, vremuri bune, de aur, in care adversarii deveneau prieteni pe viata si sportul alb se juca de drag, nu pe bani.

La brat cu tenisul romantic

"Tatal meu, Nicolae, taran din Florestii de Ilfov, a venit in Bucuresti la inceputul anilor 20 si dupa ce a lucrat ca salahor, a devenit ingrijitor de terenuri de tenis. A fost foarte apreciat si si-a facut meseria aproape 60 de ani, primii dintre acestia petrecandu-i pe cele unsprezece terenuri de la Tenis Club Roman, unde ne-am si mutat cu intreaga familie, cand aveam doar doi ani. N-a fost nici o mirare ca am indragit tenisul inainte sa merg la scoala. Prima racheta mi-a fost daruita de campionul national de atunci, Gica Puliev, strasnic atlet, sarea si cate cinci mese de bridge puse cap la cap. Am zis mese de bridge, pentru ca boierii, dupa ce ziua jucau tenis, ramaneau la bridge, si de multe ori ii prindea dimineata. Mama le spala si calca hainele, echipamentul, tata le mai aducea cate o bere si mai ales tigari, caci peste noapte, in focul jocului, le topeau. Intr-o noapte, dupa ce s-au insultat reciproc in timpul jocului, doi boieri s-au provocat la duel si dimineata, in zori, s-au luptat cu sabia pana cand unul din ei a fost ranit si duelul s-a incheiat. Erau intamplari care impresioneaza un copil si pe care ti le amintesti toata viata. Uite, pe terenul asta, care nu s-a schimbat prea mult de atunci, am debutat eu, la sapte ani, intr-un meci demonstrativ, cu fratele meu geaman, Marian, inaintea unui joc din circuitul Tilden, ce adusese la Bucuresti pe cei mai buni tenismeni din lume. Veneau multi jucatori si oameni de vaza la Tenis Club Roman, practic toata protipendada bucuresteana. Veneau sa joace printul Sturdza, printul Cantacuzino, fosta sotie a regelui Carol, Zizi Lambrino, era si ea membra a Tenis Club Roman. Veneau oameni din familii bune, Nonel Racovita din Iasi, Mihai Economu, component al echipei nationale de rugby, unul dintre primii romani medaliati la Olimpiada, straini de la Malaxa, de la companiile petroliere din Bucuresti, englezi, germani. De la ei am invatat limbi straine, care mai apoi mi-au folosit foarte mult in postura de capitan al echipei nationale de Cupa Davis. Toti erau draguti cu noi, ne tineau prin preajma si de la fiecare am avut cate ceva de invatat. La meciuri se strangeau si cate o mie de persoane. Sigur, nu veneau imbracati in rochie de seara si in frac, insa erau eleganti si distinsi. Pana prin 48, nu puteai intra pe un teren de tenis decat imbracat in alb, se considera ca orice alta culoare distrage atentia adversarului. Prin 1940, au aparut si primele jucatoare mari, care veneau din Ardeal si din Banat, centre puternice, care au dat sportivi de valoare, caci nu doar Bucurestiul a fost leaganul tenisului romanesc. O pomenesc doar pe Magda Rurac, o sportiva foarte buna si la tenis de masa (o batea cateodata pe campioana nationala), care inota si patina excelent si juca fotbal ca un baiat. De unde credeti ca provenea ea? Din familia unui tabacar cu noua copii, Beretki din Oradea. S-a casatorit cu Vinicius Rurac, al patrulea jucator de tenis al tarii, si au reusit sa fuga in 47 in America. Se juca mult tenis, mult mai mult ca acum sau ca pe vremea comunistilor. Se juca un tenis frumos, romantic, se juca cu drag, cu placere. Intr-un fel se juca tenis in 1930, altfel in epoca lui Tiriac, Connors si McEnroe si cu totul altceva se joaca acum. Romantismul s-a incheiat odata cu Ilie Nastase. Acum exista o mare nivelare, se joaca in forta, jucatorii se pregatesc non stop pentru a face fata unui program epuizant de turnee saptamanale. Inainte era un sport estetic, jucat de dragul frumusetii jocului, si nu al rezultatului sau al banilor."

Intamplari cu printi si regi

"Unul din oamenii de care m-am atasat cel mai mult si despre care vorbesc de fiecare data cu drag este Bazu Cantacuzino. Jucam cu el in fiecare saptamana si cateodata faceam pariuri: "Printule, daca te bat cu 6-0, iti iau dublu!". El era un tip calm, nu se enerva, dar pana la urma cui ii place sa piarda la zero? Am ramas prieteni foarte buni, pana cand a plecat la Foggia sa trateze cu americanii. Era o perioada foarte tulbure, nu stiam, vin rusii, vin americanii, pana la urma au dat rusii cu pumnul in masa si ne-au luat. M-am revazut cu el in 1948, la Monte Carlo, unde eram intr-un turneu de pregatire cu echipa de Cupa Davis. El plecase cu Nadia, una dintre cele mai frumoase femei din Romania pe atunci, si am luat toti trei masa la un mare restaurant. Imi aduc aminte ca acum ca am mancat creveti si am vorbit de una, de alta, m-a intrebat ce mai e prin Romania, mi-a povestit ca este pilot pe ruta Paris - Madrid. Mai tarziu, am auzit de tragedie, de peritonita lui, si m-am intristat foarte tare. Era un om de mare caracter, un barbat inalt, brunet, o frumusete de om, cu mare succes la femei. Era un bun sportiv, alergator pe motocicleta si un iscusit conducator auto. A venit intr-o dimineata devreme sa ma ia de la Tenis Club Roman intr-o limuzina Mercury, foarte la moda atunci, si in 45 de minute am ajuns la Floresti-Prahova. Era o sosea facuta de suedezi, n-avea o denivelare, puteai merge cu 160-180 km/h.
La Floresti avea Mihai Sturdza, varul lui Bazu Cantacuzino, o mosie frumoasa, plina cu verdeata. Cand ajungeam noi pe terenul de tenis, cine ne astepta acolo? Regina Maria si cu regele Mihai! Am jucat impreuna vreo ora, dupa care printul Sturdza s-a uitat la mine si mi-a zis: "N-ai vrea sa vii la Sinaia, sa te mai odihnesti, sa te mai ingrasi un pic?". Sincer sa fiu, oricat de talentat as fi fost, daca nu m-as fi bucurat de sprijinul printilor de la Tenis Club Roman, n-as fi ajuns sa joc la Castelul Peles. Este genul de sprijin pe care am incercat si eu sa-l ofer mai tarziu unor jucatori talentati, cum ar fi Tiriac, pe care l-am adus de la Brasov, sau Ilie Nastase, pe care l-am "inregimentat" la Steaua. Unii stiu sa aprecieze, altii uita prea usor de unde au plecat. Sa ne intoarcem. La Peles, am stat aproape o vara intreaga, am jucat si cu regele si cu mama lui, ei voiau sa transforme o sala de badminton intr-una de tenis, insa eu nu mai aveam stare. Voiam sa particip la concursuri, la turnee, sa progresez ca jucator. I-am spus: "Majestate, sunt prea tanar ca sa raman antrenor". Aveam 16 ani, faceam parte din echipa Romaniei si nu voiam sa raman antrenorul personal al regelui, asa ca intr-o zi de septembrie m-am decis sa plec la Bucuresti pentru a participa la Cupa Lacurilor. M-am urcat in tren, am dat bagajul insotitorului de drum si am intrat in vorba cu un grup de fete si baieti. La Ploiesti, individul pe care eu il credeam insotitor de drum a coborat cu toate rachetele si bagajele mele. A doua zi aveam meci si, neavand echipament de rezerva, toata noaptea am umblat prin gara, incercand sa prind hotul. Pe atunci era razboi, noaptea era camuflaj, dar eu aveam permis de libera circulatie. Cand ajung la Jandarmerie, mi se spune: "Dumneata esti arestat!". Indraznisem sa le fac pe Majestati sa ma astepte in sala. Ce se intamplase? Cum colonelul prin care ii lasasem mesajul meu regelui imi purta pica pentru ca eram mereu in preajma Majestatilor si eram mai bagat in seama decat el, a "uitat" sa le spuna despre plecarea mea, ajungand astfel in situatia aceea stanjenitoare. O situatie care m-a pus intr-o lumina proasta si a produs o ruptura intre mine si printii de la Tenis Club Roman. Pe rege l-am mai vazut o singura data, el era la balconul Casei Regale, eu jos. Ne-am privit ochi in ochi si asta a fost."

"Politica mea a fost racheta"

Gogu Viziru are o memorie fantastica, isi aminteste cum s-a infiintat clubul Steaua, al carui membru fondator este, de la ce scor a intors Santana victoria in nu stiu ce meci decisiv, cum a fost la seceta crancena din 46 si ce smecherii facea in teren amicul sau, Titus Ozon. Este un nod in care se impletesc destine si istorii. Fiecare nume duce la alt nume si la alte intamplari. Iar o parte din aceste istorii sunt legate si de fascinatia pe care o au, de atatia ani, reprezentantii puterii, de la printi la comunisti si la demnitarii de azi, fata de fiul de taran din Floresti.
"Politica mea a fost racheta". Nu poate uita faptul ca timp de 16 ani, chiar in perioada sa de glorie ca jucator, cand era unul dintre cei mai buni juniori din lume, nu a putut participa la marile turnee din Occident, insa recunoaste ca se putea mult mai rau. "Daca parintii tai erau tarani mai instariti, puteai fi dat afara de la facultate, ti se luau drepturile si te mai trezeai si la Canal. Cati tineri n-au fost inchisi si au murit atunci! Prin 48 s-a scris in organul central de presa al partidului, "Scanteia", ca tenisul, calaria si scrima sunt sporturi burgheze. Am scapat prin cateva rezultate internationale extraordinare si prin slabiciunile demnitarilor, care voiau sa invete sa joace si ei. Pe toti ministrii, pe toti generalii eu i-am invatat, indiferent de regim, toti aveau lipici la tenis! Cu tenisul am ajuns eu, aproape fara sa stiu, ofiter cu o solda consistenta si m-am imprietenit cu dr. Petru Groza, presedintele guvernului. Jucam dimineata de dimineata in Parcul Herastrau si cand reusea sa ma bata, zicea cu pofta: "Ti-am dat de cap, regatene, ceapa ma-tii!". El era ardelean, un om inteligent, nu o paparuda. Cand am castigat Cupa Campionilor Nationali, a vrut sa ma premieze cu 10.000 de lei, dar ca sa nu-i simt eu asa, ca pe o pomana, i-a pus in joc. Eu ma mai lasam din cand in cand batut, insa de data asta am tras tare, trei zile ne-am luptat si l-am invins pana la urma. Tinea mult la mine, ne plimbam liberi, noi doi, de pe Aleea Alexandru, de la Leonida si pana la Magheru. Ma invita la ei la masa. Dupa ce m-am casatorit, a venit la mine acasa, in Giurgiului, el, presedintele guvernului, si a urcat pe niste scarite putrede din lemn, ti-era si frica sa pui piciorul pe ele, sa-mi aduca cadoul de nunta."
Dar nea Gogu Viziru nu are doar povesti cu personalitati si vedete, ci si propria sa poveste fericita. "Parintii mei au ramas impreuna din 1922 pana-n 1986. Eu la inceput n-am fost deloc usa de biserica. Am batut toata tara prin turnee si peste tot nu era nevoie sa fac decat un semn din teren, si daca cinci fete chemam, cinci veneau sa ma astepte la cabine. Stiam ca toate sunt pasagere in viata mea. La un moment dat am pus ochii pe ea si le-am spus tuturor: "O vedeti p-aia mica de colo? Sa nu va atingeti de ea, ca mama naibii v-a luat!". Si, asa cum i-am promis, am luat-o de sotie, imediat cum am primit casa, iar acum, in primavara, am aniversat 55 de ani de cand suntem impreuna. Sunt mai mandru de ea si de nepotii mei decat de toti generalii pe care i-am invatat tenis."
*
Plimbarea noastra printre platani se apropie de sfarsit. Ne despartim cu greu de aleile Arenelor, pentru ca fiecare coltisor aduce cu sine imagini de demult, amintiri. "Aici erau doi nuci uriasi, ramurile lor ajungeau pana pe terenul central, noi ne mai odihneam la umbra lor cand era cald, iar primul nostru antrenor, Tica Marinescu, ne spunea: "Sa nu va culcati sub nuc in lunile cu "r": aprilie, septembrie..., ca nu e bine". Ceva mai incolo, unde-i tabela de pe terenul de fotbal, era un lac care ingheta iarna si noi jucam hochei, tot cartierul, cu copiii de tigani de pe strada Lautarilor, cu fratii Budala, fratii Calota, cu neamul lui Udila. Eram prieteni buni, nu conta care-i tigan, care-i roman, ne jucam impreuna, sufeream impreuna... Si acolo..."
Iulian Ignat