Ar fi avut 70 de ani...Nichita Stanescu- Amintiri despre un reportaj de televiziune - - Intr-o zi luminoasa de vara, in spatiul mirific al parcului brancovenesc de la Mogosoaia, Nichita a acceptat sa vorbeasca "zburand" despre Eminescu. Transformat el insusi in zburator, ne-a lasat drept consolare magia poeziilor lui. La multi ani, acolo, in cer, Nichita!
In vara anului 1979 i-am propus lui Nichita Stanescu sa facem un interviu. Se implineau 90 de ani de la moartea lui Eminescu si televiziunea imi solicitase colaborarea la emisiunile pentru tineret. Mai lucrasem cu el. Era un interlocutor dificil dar magnific, in "zi buna" - anula orice termen de comparatie.
Ne cunosteam de mult: de pe vremea cand el debutase stralucitor si eu il admiram cu timiditate, de pe bancile Facultatii de Filologie din Bucuresti. Veneam din provincia ardeleneasca si, ca atatia alti studenti de pe atunci, cazusem victima magnetismului sau de extractie nepamanteana, alipindu-ma, siderata, cortegiului sau de admiratori.
Inalt si blond, insotit de o aura de lumina, Nichita te-ar fi putut seduce prin frumusete, daca in spatiul care il inconjura n-ar fi existat mereu acel camp fosforescent de vorbire, o zona de iradiatii lingvistice care il facea ca pe zei, stralucitor dar impenetrabil.
Nu intelegeam nimic din ce spune. Ore in sir il ascultam fara sa inteleg. Nici un alt impact al acelor ani social dificili n-a fost mai dur si mai decisiv pentru mine, fiindca mi-a produs un complex cultural care m-a impins catre carti, catre salile Bibliotecii Academiei, unde ani la rand am incercat sa gasesc chei si sprijin impotriva umilintei in care Nichita ma zidise... vorbind.
Mai tarziu, Sesamul si-a deschis comorile si pentru mine. A venit ceasul in care sa-l pot urmari pe Nichita si, uneori, chiar sa-l si inteleg. De atunci, in toti anii care s-au scurs si care ne-au cimentat prin minunate intamplari prietenia, n-am nutrit alt gand mai statornic decat acela ca vorbirea lui geniala, la fel de geniala ca poezia pe care o tiparea, sa fie si ea cunoscuta, sa ii farmece si pe altii, sa le deschida si lor portile infinitului.
Nu era usor. Febril si scanteietor in orice convorbire particulara - acasa la el, la mine, pe strada sau la masa unui restaurant - Nichita era foarte greu de adus "pe calea cea buna" intr-un dialog pe micul ecran, de exemplu, unde afirmatiile trebuiau sa fie concise si, mai presus decat toate, inteligibile. Naravas ca un cal, refuza orice intrebare scortoasa, orice disciplinare, luand-o razna, cu vorba, peste campii. Si mai era ceva: Nichita avea o umoare permanent variabila, o stare de spirit mai schimbatoare ca zilele primaverii, intrand brusc, intr-un con de inghet si de umbra, in plin senin sufletesc. Nu, nu era deloc usor sa "lucrezi" cu Nichita, sa-i conditionezi inspiratia si vorbirea prin intrebari cu tipare - ori prea stramte, ori prea labile, in comparatie cu lipsa lui absoluta de reguli si de... tipar.
Dar sansa de a izbandi era tulburatoare. Un Nichita in forma buna ar fi depasit de la sine orice impedimente, semanand orbitor cu lansarile de rachete, care, pornind in lungul lor drum catre nemarginire, ard toate urmele care le-au legat, candva, de pamant. I-am spus: "Hai sa zbori despre Eminescu!, vrei?", si el mi-a raspuns bucuros: "Cum sa nu! De ce sa nu dam un tur si in vazul lumii cu dansul, de drag de domniile lor".
Si-a venit: imbracat tot in negru, cu camasa alba si cu cravata, protocolar cum nu l-am vazut niciodata, hotarand de la sine ca "la curtea domnului Eminescu trebuie sa te infatisezi in tinuta de gala, bre!". Il chemasem la Mogosoaia. In luna iunie, pajistile din parcul domnesc erau inflorite, stejarii asterneau pe iarba catedrale de umbra, existau conditii optime ca raurile acelea de flori din prim-plan si fundalul intunecat al padurii sa sugereze spatiul vegetal din poezia lui Eminescu, "taina" ei. Cu Relu Aldea, cel mai bun operator al televiziunii romane, la comanda aparatului de filmat, eram sigura ca in ceea ce priveste imaginea, reportajul meu cu Nichita avea sa fie un regal. Ci doar intrebarile... Dar de dragul lui eram gata sa fac si pe proasta, sa-l intreb ca la scoala, daca o sa fie nevoie, sa ii servesc ca la volei, de ridicator.
- Gata bre?
Inlantuiti ca niste iubiti cu logodna mereu amanata, am intrat in oceanul de iarba, inotand catre locul unde fusesera instalate aparatele de filmat.
- Sa vorbesti cat mai mult, i-am zis, bine?, nu vreau sa-ti pun intrebari.
- Lasa, bre, Sanziana, doar nu ne cunoastem de maine! Tu te sprijini pe mine, eu ma sprijin pe dumneata.
Mai era si asta: "dumneata"!, rece si taios ca o ghilotina, singurul pronume pe care televiziunea voia sa-l ia in consideratie.
"Dumneata", deci!
Sprijinindu-ma de o floare (nu aveam microfon, il purta, agatat de-o prajina, un sunetist), am incercat zadarnic sa-mi inabus emotia de a fi iar alaturi de Nichita Stanescu in vazul lumii si, uitand toate intrebarile pe care le pregatisem, m-am lasat coplesita de magica lui prezenta intrebandu-ma, a cata oara, daca merit prietenia pe care mi-o arata.
Interviul a fost asa cum cei mai multi dintre dvs. poate l-ati si vazut, in urma cu ceva ani: strabatut de flori si de fluturi, incarcat de larma pasarilor si de adancul padurii, fulgerat de albine incandescente si, mai presus decat toate, "solarizat" de prezenta nepamanteana a lui Nichita, ale carui urme sonore, acum, cand el nu mai exista, le-am desprins ca sub vraja, de pe banda de sunet a filmului. Imaginea, fireste, lipseste! Dar puneti-o dumneavoastra! Amintiti-va acea dupa-amiaza de vara stralucitoare, parcul domnesc iradiind de lumina, cosasii (nimeni nu-i poftise acolo, dar existau, pur si simplu), un reporter invesmantat tot in alb si - in locul unde memoria va este inca blocata - un ins ciudat, invesmantat tot in negru, imbracat in tinuta de mare gala, pregatit sa "zboare despre Mihai Eminescu", sa zboare cu dragoste si tristete, asa cum "zburam" noi acum, despre poetul inimii noastre care ar fi implinit 70 de ani.
S.P.: - Stimati telespectatori, va spunem buna-ziua din Parcul Brancovenesc de la Mogosoaia. Ne aflam aci impreuna cu prietenul si colegul Nichita Stanescu, pe care l-am invitat pentru a celebra cei nouazeci de ani care se implinesc de la moartea marelui poet Mihai Eminescu. Ne-am gandit ca in nici un alt loc acest omagiu nu incape mai potrivit ca aci, in acest luminis inflorit si inmiresmat de padure, atat de asemanator peisajelor in care poetului ii placea sa se piarda, instrainandu-se. Vom incerca asadar sa-i invocam faptura solara din lumina, din respiratia si din culorile acestui iunie arzator. Poftim, Nichita, te invit sa descrii culori.
N.S.: Nu, te rog, nu, nu pot deloc fiindca iata, chiar nu se poate in nici un fel sa descriu culori. Culoarea n-are puterea de a intimida constiinta si de a o anula, asa cum a facut Eminescu. Tragi o pensula, o culoare pe panza, n-are nimic de-a face cu pictura. Pictura nu e pe panza. Pictura este un sentiment, este cu totul altceva, acestea sunt doar materialele din care se compune acest sentiment.
S.P.: Si totusi, cum am putea numi astazi, dupa aproape un secol de la disparitia si reaparitia printre noi, inca si mai puternica, a lui Mihai Eminescu, tezaurul de literatura pe care ni l-a transmis?
N.S.: Toate erorile pe care noi le facem din lipsa de educatie, indreptatite, ne ajuta sa il numim. Nimic nu se intelege intelegand. Totul se intelege gresind. Aceasta este marea intorsatura a lucrurilor: unica logica a gandirii porneste din sine, nu din invataturile altora.
S.P.: Poezia de iubire, de pilda...
N.S.: Da!
S.P.: Cu un accent usor romantic, de epoca, poate prea aproape de sentimentele omenesti. Cum ti se pare Acum?
N.S.: Sanziana!, a suferit atat de mult! Ce sa mai intelegem? Ii preluam suferinta de dragoste. Numai ca frumusetea suferintei lui de dragoste nu s-a constituit intr-o marsavie sau intr-o barfa sau in ceva urat, ci intr-un fluture, intr-un zig-zag, intr-o geometrie.
S.P.: Incercand sa trag afirmatiile tale pe un inteles ceva mai al meu si poate si al celor care ne asculta, putem spune ca Eminescu trebuie descifrat mai ales ca experienta a unei culturi si mai putin ca nivel literar?
N.S.: Nu, nici una, nici alta. N-as fi de acord cu dumneata si sa-ti spun in ce sens n-as fi de acord: ca ai prea multa dreptate, ca ar insemna sa-l elucidam. Or, noi nu putem sa-l elucidam.
S.P.: Atunci hai sa-l banuim!
N.S.: Hai sa-l banuim! Ha, ha! Da.
(Dialogul infatisat pana acum desfasurandu-se in miscare, "eroii" sai au ajuns - impreuna cu aparatul de filmat, instalat pe un vagonet de traveling care circula pe o sina - in fata unor scaune de rachita asezate in iarba "din intamplare", ca sa permita o schimbare de cadru si filmari in prim-plan. Foarte fericit ca le vede, Nichita le-a scos insa repede din "anonimat".)
N.S.: Acum, bineinteles ca telespectatorii inteleg ca ne asezam greoi pe niste scaune de drag de domniile lor, inteleg lucrul asta, si ca ne-am pierdut naturaletea, pentru ca arta filmului are, si ea, limitele ei si ca ne obliga, cumva, sa nu vorbim doar zburand, ci sa vorbim si sezand. Ah! Iarta-ma!, uite, acum indraznesc sa-ti pun dumitale intrebarea care este inca si mai minunata decat cea pe care mi-ai pus-o dumneata mie, dumneata ca prozatoare si ca femeie si, lucru minunat, avand un copil atat de minunat cum il ai - nascand, cum il mai intelegi pe Eminescu?
S.P.: Numai poetii pot sa vorbeasca despre poeti. De asta te-am poftit sa facem aceasta emisiune. Nichita, te rog, descrie-l pe Eminescu...
N.S.: Nu, nu pot spune, sunt anumite lucruri care nu tin de cuvinte si ele nu pot fi spuse, nu din mandria de a gandi, ci din delicatetea de a gandi. Uneori, a gandi este mai real decat realul. Arborii care sunt imprejurul nostru sunt cu mult mai ireali decat gandurile pe care noi le gandim, care sunt cu mult mai reale.
(Plutind din nou, din necesitati de regie, prin iarba infierbantata, reporterul a observat ca dogoarea revarsata pe pajiste nu ii face bine lui Nichita Stanescu si, in ciuda semnalizarilor disperate ale operatorului, a luat-o incetisor spre racoarea padurii, catre umbra stejarilor seculari. Socotind ca a facut un gest inspirat si o miscare strategica reusita, i-a adresat interlocutorului o intrebare-cheie, pe care i-o pregatise de mult...)
S.P.: Nichita, te vad adeseori inconjurat de adolescenti, admirandu-te, fireste, dar si incercand sa invete de la tine cate ceva. Daca te-ar intreba ei despre Eminescu, ce le-ai spune?
N.S.: Ah, mi-as tine gura ca sa afle singuri. Pentru ca atata durere fericita mi-a creat cunoasterea sfanta a operei lui Mihai Eminescu, incat n-as vrea sa i-o rapesc altuia, pana cand el insusi n-o traieste.
S.P.: Daca ar fi sa-i dedici Poetului patru fraze, sau doua, sau trei cuvinte, ce i-ai spune?
N.S.: I-as spune o poveste despre maica-mea, cand s-a certat cu taica-meu, cand i-a spus: "Nu mai stiu ce sa ma fac cu baiatul asta, camasa i-o spal si ma bucur ca alearga si bate mingea, picioarele i le spal si-am inceput sa ma mir de la o vreme ca nu mai umbla descult, dar sa vezi ce s-a intamplat cu el: l-am vazut cazand pe ganduri si gandurile nu sunt de spalat; ma tem ca se instraineaza de noi". Asta i-as spune Lui.Sanziana Pop
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
