Romania Necunoscuta
Corbii de piatra- O bisericuta rupestra pe peretii careia siroiesc ploile, altare pagane de sacrificiu, cetatea lui Dromichetes si alte urme ale unui trecut fabulos sunt inghitite de uitare si indiferenta. Somnul prezentului naste monstri -
Asa se numea locul acesta inainte, si o istorie nesfarsita il acopera cu aripa. In nordul Argesului, dincolo de Raul Doamnei, intr-un perete rosu, de stanca, se afla o bisericuta rupestra si cateva altare ciudate, cu trepte sapate in piatra, cu gauri si jgheaburi prin care candva se scurgea sange omenesc. Dincolo de peretele vertical sunt ruinele cetatii lui Dromichetes, despre care se spune ca ascundea bogatii imense. Si-apoi... scobiturile acelea stranii, facute in stanca, zisele chilii ale unor calugari din timpuri imemoriale... In ce s-a transformat istoria de zece mii de ani a acestui loc, ce-a mai ramas din satul acesta din care au pornit Corvinestii pentru a ajunge neam de regi si de eroi ai unei Europe apuse... ce-a mai ramas din el? O banuiala teribila imi da tarcoale in aceasta duminica luminoasa a unei blande ierni, o raceala stranie ma inconjoara, poate din cauza a ceea ce vad. Sunt peste drum de biserica satului si acolo a fost o pomana si oamenii acestia, batranii acestia decrepiti ies de-acolo cu paini in mana, ca si cum s-ar fi petrecut un miracol biblic, le vad vechile porturi obosite de timp si vad mainile lor ca niste crengi, strangand patetic painile calde, plecand prin frig ca si cum ar fi izbandit intr-o batalie nestiuta. Simt o scurta spaima, ca un pumnal. Aceea ca din gloria apusa a acestui loc nu a mai ramas nici macar amintirea. Hoarde de umbre neclare bantuie peisajul incremenit, amestecandu-se straniu cu batranii acestia care ies din curtea bisericii, care strang cu o anume inocenta la piept paini aburinde, primite la pomana unei duminici a iernii. Ei nu simt nimic, nu vad nimic, nu aud umbrele ce se amesteca discret printre ei, in timp ce pietrele pe care calca mustesc de amintiri fara de timp. Rar si rar, cate unul mai stie ca taramurile acestea au fost locuite dintotdeauna, ca aici, la Chilii, undeva sub malul de piatra, Dumnezeu le-a dat "drumul din palma" primilor oameni. Acolo, sus, deasupra bisericii sapate in piatra, pe malul in care corbii uriasi isi scormoneau salasurile cu ciocurile si cu ghearele, s-au gasit urmele oamenilor de acum 10 mii de ani, locurile acestea stranii poarta incrustate in ele memoria potopului, in alte timpuri, triburile de carpi isi ascuteau sabiile de piatra, iar pe Plaiul de Mijloc sunt ruinele cetoase acoperite cu ierburi ale Gezidavei, despre care legendele povestesc ca zgaria cerul cu turnurile sale si ca soarele palea in fata stralucirii bogatiilor sale. Uriasele pietre scobite straniu, pe care aveam sa calc in curtea bazilicii sapate in stanca, au fost altare insangerate inainte de Iisus, iar hrubele grozave din maluri au servit dintotdeauna inchinarii la un sir nesfarsit de divinitati succesive. Acolo, sus, deasupra raului, sunt ultimele pietre ale castelului lui Voicu Corbin, fiul lui Serb si tatal legendarului Iancu Corvin de Hunedoara, cel care avea sa pastreze pentru totdeauna blazonul corbului, transformandu-l intr-un semn al regilor.
Plaiul de Mijloc
Cine sunt si ce-si mai amintesc oamenii acestia care se scurg in jos, pe strazile gaurite, despre gloria apusa a acestor locuri? Unii dintre ei poarta haine ca ale vechilor carpi, unii dintre ei poarta centuri ca ale haiducului Zdrelea, capitanul, fratele de cruce al lui Tudor Vladimirescu, eu pasesc alaturi de ei, prin noroi, punand intrebari absurde, uimindu-i pe taranii acestia de treaba... Ce legatura au ei cu biserica milenara sapata in stanca Corbului? Ce stiu ei despre biserica "adormirei", zidita candva de Magdalena, fiica lui Mogos? "Apoi nu stiu, baiatul tatii, ca n-am decat patru clase si pensia e mica." Vantul bate in rafale, preotul bisericii din care se scurg oamenii acestia are barbuta decupata si privire indiferenta, corbii se ascund din fata cerului in marile gauri ale zidurilor.
Pe mosul cu care vorbesc il cheama Mucenic, timpurile sunt grele, istoria s-a sfarsit aici, la Corbi, pe malurile Raului Doamnei. Atat mai stie batranul Mucenic, ca acolo, la Jgheaburi, se afla o hruba, o scobitura uriasa in care el se juca atunci cand era copil si despre care bunicul lui ii spunea ca e un loc in care nu-i bine sa mergi singur, ca in noptile cu luna noua s-ar auzi voci si scrasnete de lanturi si zanganit de sabii. "De ce se numeste <<la Jgheaburi>>"?, intreb. "Apoi ai sa vezi matale", spune enigmatic batranul Mucenic, cu caciula umbrindu-i privirea. Tine in mana o bata ciobaneasca si vechiul lui chimir e batut cu tinte si cusut cu nojita de piele. "Mi-s din neam de jinari", zice, "de paste munti, din partile Sibiului, numai ca tata-meu si mosu-meu tot ciobani or fost si fiece munte si fiece piatra o stim si noi, de copii", zice. Vasazica, din neamul jinarilor, imi spun, privind la caciula lui mocaneasca si la stravechiul surtuc din postav, pus peste camasa din in gros. Stiu si eu ca pe la 1700 au venit de peste munti, din Marginimea Sibiului, "jinarii", adica ciobanii din satul Jina, si ca acestei comunitati i-a trebuit 150 de ani ca sa inceapa sa se amestece cu localnicii cei mandri, descendentii "mosilor" Serb, Vlad si Voicu, zis Corbinul. "Am batut muntii pana la 65 de ani", spune batranul Mucenic, care acum a sarit de 80, "am vecuit pe Plaisor si pe Lespezi si pe Preotese, stiu fiece piatra si fiece copac de pe Plaiul Mare si de pe Malita si de pe Draghine, am avut ciopoare pe unde nici nu gandesti si multi cani am ingropat sub stane." Apoi ma priveste pe sub umbra marii caciuli, ca sa vada ce gandeste, ce spune strainul care sunt. Strainul tace si asculta invaluit in lumina rece a Corbilor de Piatra. Simte umbrele dimprejur, dar nu le vede. Poate ca omul acesta le vede, poate ca le stie, poate ca le-a intalnit in zecile de ani de peregrinari pe taramul acesta care colcaie de istorii nespuse. As vrea sa stiu ceva despre cetatea legendara de pe Plaiul de Mijloc, de deasupra Bisericii de Piatra a Corbilor, ale carei ruine sunt acolo si de unde oamenii locului au scos piatra cioplita pentru case timp de sute de ani si ale carei comori le mai cauta si acum. Stie el ceva despre toate astea, despre Gezidava si despre plaiul lui Voicu Corbinul? Nu, despre Gezidava nu stie nimic, dara despre Plaiul de Mijloc cum sa nu? Sedem pe piatra si mosul Mucenic, caruia vecinii ii spun Mos Gheu, de la Gheorghe, se porneste domol. Pe Plaiul de Mijloc a fost ocetate pe timpul cand nici Domnul Iisus nu era nascut si pe cand lumea toata era pagana, asta stie el, si stie de la oameni mari de la Bucuresti, care au fost acolo si pe care el i-a condus pe cand era numa" flacau, inainte de razboiul cel mare, dar zidurile cele grele mai razbesc si-acum pe sub ierburi, numa" sa ai ochi de vazut si urechi de auzit. Inainte, cei care sapau acolo dupa piatra de casa cioplita gaseau felurite fiare in pamant si oase de oameni si de cai si fiarele cu oasele laolalta se ingropau la loc, pentru ca duhurile razboinicilor pagani sa nu se duca dupa ciobani in munte. Unii spuneau ca au gasit oase de animale cum nu exista pe pamant si cum n-or mai exista, altii spun ca acolo cu adevarat a fost cetatea de piatra a unui mare imparat care-a trait dupa potop si ca in grotele si in pesterile de sub coasta de piatra unde acum este Biserica Corbilor el isi ascundea comorile nenumarate. "Pe Jgheaburi atunci curgea aur curat, amestecat cu nisip, iar pe malul celalalt, peste Piatra Doamnei, la Chiliile din munte, stateau razboinicii lui la panda, si multi au poftit la comorile lui, numai ca dansul pe toti i-a infrant." Mos Mucenic pare dus pe ganduri, eu stiu ca in traista de lana el are painile luate de la biserica, de la pomana. Nu-i vad ochii din pricina caciulii, numai mainile odihnindu-se pe bata in dispretul vantului taios. "Ce stiu eu?", zice mosul adumbrit in miezul Duminicii. "Multe se spun si multe vei afla despre vagaunile de pe Apa Doamnei si despre ce-or fost oamenii pe-aicea, numai dupa aur sa nu umbli, orice-ai auzi, ca mai de primejdie decat comorile paganilor nimic nu-i sub Coastele Corbilor." "Si Jgheaburile?", intreb. "Mergi si-i vede", zice, si cu asta simt ca mosul a incheiat cu mine, ca si-asa mi-a spus prea multe...
Calatorie in adancurile pietrei
Strabat satul, pe malul stang al Raului Doamnei, al carui adevarat nume este Raul Negru, asa cum era numit acum mai bine de 600 de ani. Strada este ingusta si desfundata, oamenii sunt tacuti in spatele portilor, stravechile case din barne de lemn sunt umbrite de betoane, vantul suiera printre sure darapanate. Pretutindeni sunt semne ale unor timpuri trecute, stanci ciudate par ca stau gata sa se pravaleasca deasupra caselor, o cruce din piatra cu inscriptii slavone pare crescuta dintr-o stanca rasarita pe marginea drumului. Si iata, Biserica de Piatra, aceasta Biserica a Corbilor, scobita in uriasul perete de stanca friabila, izbucnind ca o cascada incremenita dintre casele domestice ale acestor oameni. Trec de poarta de fier, tremurand la gandul miilor de ani care au curs peste toate acestea, al sutelor de generatii care au pipait stanca aceasta. Istoria locului este halucinanta si nu cred ca mai exista in Romania un loc ca acesta, in care uriase altare de sacrificii pagane sa iasa din pamant la tot locul, nu cred ca mai exista un loc in care sa poti adulmeca aerul acesta de dincolo de timpuri. Crucile crestine par pur si simplu adaugate peste ceva mult mai vechi, emanatia stranie a locului acestuia iti strange inima si iti taie rasuflarea. Ceea ce a fost candva o pestera naturala, locuita probabil de la facerea lumii, s-a transformat in lacas de cult. Marile altare de piatra din fata bisericii au in ele scobituri rotunde si patrate, jgheaburi prin care candva se scurgea sangele, se vede locul focului si locul preotilor, iar pe peretii scobiti, la inaltime, se vad semne stranii si neintelese. Cruci tarzii, alaturi de semne solare, ovaluri bizare taiate in parti egale, zvastici curioase care nu au nici o legatura cu timpurile moderne, ci mai curand cu un cult al soarelui si al unor zei uitati. O troita de lemn parasita pare cazuta din cer, cu clopotul incremenit intr-o pozitie bizara. Corbii sunt acolo, aceiasi corbi pe care ii pomenesc cronicile, si gaurile lor sunt acolo, ca niste ochi ai zidului de piatra. Tot ceea ce stiu despre locul acesta, tot ceea ce mi-am inchipuit despre stranietatea acestei biserici este strivit de ceea ce vad si de ceea ce simt. Urmele transformarilor succesive ale acestui loc sunt vizibile, aspectul gotic al ogivelor din piatra spune ceva despre aceia care au modelat locul acesta intr-un anumit moment. Aici s-au gasit varfuri din piatra, topoare, unelte si arme, iar deasupra uriasului zid natural din stanca s-au gasit cutite de cremene din neolitic. Aici a fost unul dintre centrele de putere ale dacilor carpi, iar despre faimoasa cetate Gezidava, ale carei ruine se afla deasupra, pe Plaiul de Mijloc, unii cercetatori afirma ca ar fi fost cetatea regelui get precrestin Drochimerius, invingatorul lui Lisimach. Sus, in locurile numite La Chilii, la Fantana lui Burtel, in Poiana Murgului si pe Coasta Frumoasa, peste tot sunt urmele unei civilizatii stranii, prea putin cercetate, iar biserica aceasta rupestra de la Corbi, care ar trebui sa fie una dintre marile atractii turistice ale Romaniei, pare parasita si uitata. Unica slujba crestina care se mai oficiaza aici se petrece numai o data pe an, si poate ca din acest motiv aerul bizar al acestui loc este plin de umbre, chiar si intr-o solara duminica de iarna.
Stau pe o uriasa banca din lemn ce pare a apartine chiar muntelui insusi, la adapostul unei scobituri in stanca, atunci cand dincolo de gardul bisericii apare "femeia cu cheia", impletind cu andrelele. Da, vreau sa vad, vreau sa-mi deschida usa ferecata a bisericii de piatra, vreau sa respir aerul umed dinlauntru, chiar daca face rau la plamani. Mereu impletind, ea-mi deschide, si in timp ce eu pipai apa care se scurge pe pereti, peste superbe si vechi icoane de lemn, ea zice ca nu stie nimic, ca locul acesta il deschide numai pentru turisti, ca ea intra numai cand e slujba anuala si ca, in general, e o hruba in care nu-i place sa intre, in care i-e frica. De aceea ea sta afara in timpul straniu pe care eu il petrec inlauntrul burtii de piatra a muntelui. Vantul care patrunde prin fereastra fara de geamuri iti ingheata inima, iar duhurile groase care bantuie inlauntru te fac sa-ti spui ca pojghita timpurilor crestine in locul acesta e rupta, ca poate ar trebui mai multe slujbe, ca poate prea mult sange a curs pe pietrele de-afara, ca poate 2000 de ani de crestinism e prea putin.
Zdrelea si Romanas
Urc printre stanci cu forme de monstri preistorici, catre varful peretelui in care este sapata biserica rupestra. Sfincsi bizari, uriase pasari impietrite, cruci deformate, stalpi verticali in care banuiesc chipuri ascunse pentru vesnicie, toate acestea marginesc o carare marunta, care urca in cerul acestei Duminici. "... A servit drept locuinta si adapost omului preistoric; secolele 4-3 inainte de Iisus, invazia lui Lizimachus, cel invins de regele din cer, Dromichete, apoi loc de ruga politeist pe timpul carpilor, apoi al geto-dacilor; in timpul Daciei Felix biserica s-a transformat in bazilica; secolele 4-5, gotii daltuiesc hruba. Secolele 11-13, noi modificari de stil. Doamna Clara, sotia lui Alexandru Basarab, intemeiaza aici un puternic centru catolic..." Degeaba rememorez ceea ce stiu despre locurile acestea, degeaba refac in minte cronologia oficiala a acestui taram cum n-am mai vazut, degeaba apelez in minte la pasaje din carti, stiu ca dincolo de toate acestea mai este ceva. Ceva ce sper sa descopar cumva acolo, sus, deasupra bisericii de piatra. In spatele meu, jos, se intinde satul fumegand prin cosuri, batut de vant, pe partea cealalta a apei se vede marea stanca "a Doamnei", iar acolo, sus, ar trebui sa regasesc o urma a vechilor ziduri, daca nu ale cetatii solare a lui Drochimerius, macar urmele mai recente ale castelului lui Voicu Corvin, tatal lui Iancu de Hunedoara si unul dintre "mosii descalecatori". Soarele pare de gheata, cerul albastru ar putea sa se sparga in orice clipa in mii de cioburi taioase, mainile mi-au intepenit pe aparatul de fotografiat, corbii care dau numele acestui loc zboara contra vantului ca niste umbre vanjoase, nici un om, nici un animal macar nu tulbura singuratatea acestor locuri, dincolo de care se afla platoul de deasupra bisericii de piatra.
Sunt sus. O imensa priveliste valurita se deschide la capatul cararii, dealuri si vai pustiite ai caror copaci incremeniti zgarie cerul de sticla. Tin marginea rapei colosale care coboara in sat, copacii au radacinile crescute in stanca si trupurile suspendate deasupra golului. Imi imaginez impresia pe care trebuie s-o fi facut asupra primilor oameni locurile acestea de o salbaticie ancestrala. Ruinele castelului despre care vorbeste Ioan Listus, episcopul ungur din Vesprin, la 1568, nu se vad nicaieri. Si totusi, ar trebui sa fie aici, undeva, aproape.
O silueta indepartata puncteaza cadrul unei fotografii. O jumatate de ora de mers si doua rape ma desparteau de omul care avea sa ma lamureasca in privinta ruinelor.
Merge in baston, mai bine zis intr-o ramura groasa de copac, lustruita de atata folosinta. E varstnic, e masiv si seamana cu uriasul bunic al copilariei mele. O desaga ii atarna pe umar si poarta aceeasi caciula cu fundul turtit ca majoritatea taranilor din Corbi. El mijeste ochii in bataia vantului rece si a soarelui, eu nu pot sa inteleg ce cauta el in miezul acestei Duminici aici, la cel putin 2 km de sat, in baston, abia mergand, abia sufland.
"Unde, unde sunt ruinele castelului de unde luau oamenii piatra cioplita pentru case?", zic, dupa abia schitate politeti gafaite. El tace si-mi arata cu bastonul de artar imprejur, fara sa zica o vorba, doar privindu-ma. Eu nu vad nimic, numai iarba vesteda a iernii si copaci. Ma priveste ca pe unul slab de minte si-mi arata in cele din urma conturul, de jur-imprejur, al unui val de pamant urias, care traverseaza platoul de la est la vest. Doamne, da, intr-adevar, cred ca suntem cu adevarat in interiorul acestui perimetru, chiar in centrul sau, numai ca nici o piatra, nimic nu scapa vederii de sub ierburi. Conturul e prea drept, prea regulat, cu forme prea precise ca sa fie naturale si nea Gheorghe Mogar surade multumit de entuziasmul meu. El locuieste jos, in vale, la Jgheaburi, poate sa-mi arate, daca vreau, ceva special: un loc, daca mergem impreuna. "Bine", zic, "dar cetatea asta, ce stii de cetate?" "Pe unde-ai urcat?", imi raspunde el cu o intrebare, eu ii spun ca pe sub stancile acelea ciudate. "Asadar, ai vazut matale Piatra lui Zdrelea Haiducul..." N-am vazut nici o piatra, dar il ascult, pentru ca pare ca e un subiect care-l pasioneaza, pentru ca e chiar ruda indepartata cu haiducul cel faimos. Extraordinar, imi zic, urc dupa ruinele lui Voicu Corvin si dau peste stranepotul lui Zdrelea Haiducul, care seamana cu bunicul meu. Mergem incet catre sat, eu ascult la inceput politicos, apoi fascinat, povestea haiducilor Zdrelea si Romanas, pentru ca omul povesteste cum respira. Numai ca istoria lui Sandu Corbu zis Zdrelea ma indeparteaza de platoul miraculos al Plaiului de Mijloc si de umbrele care ma asteapta acolo. Pana la marginea rapei si a satului aflu aproape totul despre biografia cu adevarat extraordinara a haiducului, care s-a nascut la 1790 "chiar aci, sub malu" ista de piatra". Cum a fost sluga la boier, cum s-a legat frate de cruce cu Tudor Vladimirescu, cum s-a facut popa dupa ce a fost in Rusia, cum s-a raspopit si a ajuns capitan in oastea lui Tudor si cum, dupa moartea lui Tudor la Golesti, ajunge haiduc faimos, care ataca radvanele cu marfuri prin partile Muscelului. Toate acestea le-am aflat dintr-o singura bucata. "Asta, dom"le, era ca argintu" viu, acuma era la Dunare, acuma trecea muntii in Ardeal, si tot ce lua dadea la saraci... Pai stii matale cum a murit Zdrelea?", intreaba batranul, "impuscat cu glonte din arginti." Si batranul Gheorghe Mogar incepe sa coboare in marea rapa de la marginea satului, cantand din toate puterile o balada despre stramosul sau haiduc: "Zdrelea ici Zdrelea colea, Zdrelea trece Dunarea, intra-n casa la popa...".
Casa de pe muchia istoriei
Cobor in capatul celalalt al satului, din nou printre pietre cu forme nemaivazute, printre megaliti atat de ciudati, incat e greu sa crezi uneori ca natura singura i-a putut sculpta. E un fir de apa si firul acesta de apa coboara printr-un caus de piatra de o finete incredibila. Printr-un jgheab. Merg pana pe margine sa privesc aceasta cascada subtire. Jos, o casa albastra pare ca pluteste in sunetul cascadei, sub o gigantica scobitura care se casca in peretele de piatra. Sunt in locul numit "la Jgheaburi". Asa descopar curtea abisala a Mamei Uta, demna de decorul unui film al lui Spielberg.
Pe mama Uta o cheama de fapt Maria, Vladescu dupa raposatul ei sot si Jghebeanu dupa numele de fata. S-a nascut chiar aici, in casa asta albastra, si casa a fost albastra de cand ea era copil - asta a fost acum saptezeci si ceva de ani. Dar e neschimbata casa si prispa asta, zice mama Uta, la fel era si atunci, si apa din fundul curtii tot asa curgea pe jgheabul cela, si tot asa se auzea dupa ploaie. Facem cativa pasi, si pe masura ce intram in strafundurile de piatra ale curtii, o uimire muta ma sufoca. Un paraias strabate curtea pe langa casa, coborand de la cascada si, Dumnezeule, ca si cum un monstru colosal ar fi muscat din trupul de piatra al muntelui, se afla acolo un imens spatiu gol, servindu-i acestei femei drept gard, stanci uriase prabusite in timpuri imemoriale zac imprastiate pretutindeni, de sus de tot cade firul acela de apa, spulberandu-se in mii de cioburi translucide. Locul acesta pare adapostul unui animal atemporal, mama Uta zambeste mereu, ea nu intelege entuziasmul, uimirea absoluta, sentimentul straniu al coborarii in timp, mama Uta spune ca ea acolo, sub acoperisul colosal de stanca, are niste oite, spune ca mai incolo "vezi, am lemnele puse la adapost, sa nu le ploua", si privesc atunci in sus, extraordinara priveliste, caci lemnele mamei Uta sunt intr-adevar acoperite de buza colosala de piatra a muntelui. E ca si cum ai fi deschis poarta lumii celeilalte, imi spun, e ca si cum ai fi cu piciorul in povestile cu gnomi si cu cavaleri si cu pitici si cu zane. Batrana Maria a Jgheabului de piatra, prin care se scurge in curtea ei istoria, e fericita de bucuria mea, ea umbla ametita sa-mi arate toate cele, porcul Ghita alearga imprejurul ei ca un caine jucaus, ea e zambitoare, ulcele stranii stau suspendate intr-un gard de lemn, peretii de stanca sunt colorati in griuri nebune de catre ape si de catre timp. Eu intreb daca stie ceva din batrani despre locul acesta, despre eroi, despre timpurile stravechi cand in hrubele astea locuiau calugarii singuratici ai preistoriei. Ea zambeste mereu cu o bunatate grozava pe deasupra iei minunate pe care o poarta, apoi spune ca a auzit ea ceva de la taica-sau, caruia i se spunea Jghebeanu, pentru ca locuia aici, sub cascada. Mama Uta stie ca "regii stateau acolo sus, pe platoul de deasupra jgheabului, unde acum numai caprele se mai catara, ca aveau castel, ca dacii se rugau acolo sus, si mai ales la biserica de piatra, la dumnezeul lor, ca ei nu prea erau crestini". Apoi imipovesteste cum au venit studenti de la Bucuresti cu profesorii lor, cum au sapat prin curtea ei, cum au gasit tot felul de sabii si vase, cum au intrat in marele put scobit in piatra de catre daci si cum acolo... "Ce put?", intreb, pentru ca un minut mai tarziu sa privesc o scobitura perfect circulara si adanca, sapata din timpuri imemoriale in piatra de sub buza cascadei. "Ce e cu asta, cine-a facut-o, cum a fost facuta?", intreb mai mult pentru mine, caci pentru mama Uta, putul a fost facut de Dumnezeu. Ea locuieste pe marginea istoriei, e suficient sa priveasca pe fereastra, sa se aplece putin in afara, ca sa zareasca abisurile din fundul curtii sale nemaivazute. Poate ca aici, la adapostul alveolei de stanca, se aflau faimoasele tabere de antrenament ale cruciatilor lui Iancu Corvinul, cavaleri veniti din toata Europa sa lupte sub semnul corbului de piatra, sa se adape din cascada aceasta urlatoare, care peste 500 de ani avea sa fie podoaba curtii mamei Uta. "Nu mereu curge asa de frumos", zice ea catre mine, "numai cand ploua mai tare si cand se topesc zapezile". Apoi imi arata fericita pietrele stranii presarate pe iarba curtii sale, printre pruni, masa uriasului, coltul de lup si mai ales piciorul acela ciudat, gamba aceea colosala care se vede iesind din peretele de stanca. Catelul Labus se incurca printre picioarele mamei Uta si printre picioarele porcului jucaus, mama Uta vorbeste despre parintii ei, Petru si Elisaveta, despre moartea tatalui ei petrecuta demult - ea avea numai trei anisori, povesteste despre sora ei, Elisaveta - "o chema ca pe mama" -, maritata la Nucsoara, in timp ce eu privesc fota colorata nebuneste a stapanei acestui paradis. Au facut foamea si au mancat buruieni fierte in laptele singurei vaci pe care o mai aveau, asta era dupa razboi, ele erau mici si bunicul lor le tinea pe genunchi pe ele, pe fete, si le povestea despre uriasii coborati din cer, care se jucau cu stancile ca niste copii, pentru ca, desi erau uriasi, erau cam putini la minte. De ce se numea locul acesta "corbii de piatra"? "Pentru ca asa a lasat Dumnezeu pietrele astea", zice mama Uta inocenta, "ca oamenii si corbii sa-si faca adapost in ele cat ii lumea."
O cronica ungureasca, dupa ce afirma ca Iancu Corvinul Valahul este unul dintre marii eroi ai crestinatatii, vorbeste despre locul nasterii sale, despre plaiul numit "al oii", cea mai frumoasa vale din Valachia Transalpina, unde Corvinii isi aveau obarsia. In schimb, nici o cronica nu o va pomeni pe mama Uta, imi spun. Singura legatura intre regele Mateias al Ungariei, fiul lui Iancu, si mama Uta va ramane pentru eternitate aceasta cascada miraculoasa si aceasta clipa insorita, in care ea zambeste spunand ceva.
Clepsidre de piatra
Pe o ulita a satului, stau de vorba cu un batran care cara dupa el niste saci. Se numeste Vasile Mariut si figura lui uscata, cu mustacioara din alte vremuri, ii da un aer mandru, nobiliar. Nu stie mai nimic din vechile istorii dupa care haladuiesc si atunci eu ii zic "pacat". Ma priveste rece, scoate din buzunarul de la piept un ceas stravechi legat cu un lant si mi-l pune in fata ochilor. E ceasul daruit de taica-sau, cu 52 de ani in urma. "De cate ori se-nvart limbile intr-o zi?", ma intreaba. "Dar intr-un an? Dar in 52 de ani?" Eu tac. "Nu exista ceasuri sa masoare o biata viata omeneasca", zice, "dara istorii de mii de ani? Asa i-o lasat Dumnezeu pe oameni, sa uite, ca daca n-ar uita, ar muri de intristare."
Poate ca are dreptate, imi zic, apoi imi amintesc de Chilii, de nisipurile dinainte de potop care le astupa, de uriasele clepsidre din piatra, pe care Dumnezeu le-a facut nu pentru biete vieti omenesti, ci pentru a masura milenii fata de care oamenii traiesc doar o clipa.
Horia Turcanu
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
