Ovidiu Iuliu Moldovan"Da, cred in curcubee!"
- Spectacol de exceptie la Nationalul bucurestean. Aflat intr-o forma de zile mari, Ovidiu Iuliu Moldovan interpreteaza un geniu: pe Emil Cioran. Despre personajul fabulos pe care il joaca si despre alte trasee ale vietii lui, intr-un rarisim si nesperat interviu -
Cu "etichetele" lipite de personalitatea lui Cioran ne-am obisnuit de mult. Considerat ca un om "pe care totul il supara", un ins aflat mai tot timpul "pe culmile disperarii", el a fost multa vreme catalogat drept un personaj si o institutie intimidanta. Cineva a afirmat chiar ca lui Cioran "ii curgea noaptea prin vine". Intr-adevar, aceasta a fost imaginea pe care, de-a lungul zbuciumatei sale vieti, Cioran si-a construit-o cu multa sarguinta. O viata despre care a sustinut "in gura mare" ca o detesta. Numai ca nu a fost deloc asa! Cioran insusi isi aminteste undeva de o vorba a lui Eugen Ionesco: "Tu esti vesel si scrii carti pesimiste, eu sunt trist si scriu comedii!". Iar Constantin Noica, cel care l-a urmarit decenii de-a randul pe Cioran "cu o frateasca ingrijorare", avea sa exclame in fata unui Cioran zambitor: "Faptul ca nu ti-ai pus capat zilelor, dupa ce, timp de patruzeci de ani te-ai tanguit pentru nefericirea de a te fi nascut, ma asigura totusi ca viata e buna!". Si tot Noica - in "Carte de intelepciune" - adauga: "El (Cioran) m-a tras deoparte si mi-a raspuns: <<Ma, sa n-o spui nimanui, dar mie-mi place viata!>>".
Ei bine, acestui... "Celalalt Cioran" - un Cioran caruia ii dadeau lacrimile cand o asculta pe Amalia Rodrigues ori muzica tiganeasca, un Cioran expert in vinuri fine si mancaruri sofisticate, ii este inchinata noua premiera de la Nationalul bucurestean. La baza spectacolului-lectura stau "Caietele" lui Cioran, aparute dupa moartea autorului, in 1997 la Paris, si anume la editura "Gallimard", si in versiune romaneasca la Humanitas, in 2001.
"Autorii morali" ai acestui neobisnuit demers teatral sunt trei prieteni - "unul si unul": temutul si mult stimatul critic de reputatie internationala George ("Bita") Banu - autorul dramatizarii; Radu Penciulescu, unul din regizorii de teatru care au creat, in timp, spectacole de referinta si Ovidiu Iuliu Moldovan - marele nostru actor, care-l intruchipeaza, iata, pe "Celalalt Cioran". Ei bine, acestei ultime aparitii a lui Ovidiu Iuliu Moldovan pe scena Nationalului bucurestean ii datoram bucuria ca, in sfarsit, s-a induplecat sa ne acorde acest interviu (dupa multi, multi ani de tacere in fata presei!).
Minunatii ani 70
- Despre prietenia ta cu Bita Banu stiu ca dateaza inca din anii studentiei. Stiu ca ii admiri cultura si inteligenta si modul in care stie el sa fie un prieten adevarat. Cat despre Penciulescu... am aflat ca lui ii datorezi "slefuirea pana la straluciri de diamant" a talentului tau. Cum te-a descoperit Penciulescu?
- Penciulescu a dat de mine cu prilejul unei sesiuni Iti (Institutul International de Teatru). Venisem la Bucuresti cu un spectacol al teatrului din Timisoara - unde eram angajat. Banuiesc ca i-am placut lui Penciulescu, de vreme ce m-a distribuit, curand, in spectacolul sau de referinta, un spectacol care a produs un adevarat "scandal" in lumea specialistilor, a criticilor de teatru...
- Vorbesti, desigur, de acel extraordinar "Rege Lear", care-l avea in rolul titular pe extraordinarul, la randul lui, George Constantin, foarte tanar la vremea aceea...
- Toti eram tineri in acel spectacol, intr-adevar extraordinar. Tocmai asta a si creat acea "valva" in jurul lui. Pentru majoritatea spectatorilor si chiar si a criticilor obisnuiti cu stilul clasic de montare - gen Sica Alexandrescu, sa zicem -, "Lear" era un rege batran. Idealul era intruchipat, fireste, de un actor cu parul alb, un monument, cum a fost marele Storin... Si, cand colo, lumea s-a pomenit cu noi. Cu George in Lear, cu mine, in Oswald, cu Silvia Popovici, cu Eliza Plopeanu, cu Vali Seciu si cu Costel Constantin. Si decorurile erau uluitoare... Domina "albul", totul era doar sugerat... Scenografa - care realizase si costumele - era tot foarte tanara: Florica Malureanu. Asta se intampla in 1970 - anul cand am fost angajat la Tnb. Ce vremuri! Lucrau pe-atunci, in ritm frenetic, realizand spectacole naucitoare, si Ciulei, si Pintilie, si Esrig, si Valeriu Moisescu si Dinu Cernescu (aflat, in acel timp, intr-o forma exceptionala). Cam tot pe-atunci m-a luat Penciulescu intr-un spectacol de televiziune cu piesa lui Gorky - "Cei din urma". Si tot in acea perioada, adica cu putin timp mai inainte de a se hotari, din motive bine intemeiate, sa paraseasca tara, Penciulescu ar fi dorit sa monteze, tot cu mine, un "Richard al Ii-lea...".
- Datorita nu numai marelui tau talent, dar si fizicului tau (imi amintesc ca Mircea Veroiu, cel care te-a distribuit in majoritatea filmelor lui, obisnuia sa spuna despre tine ca ai "un profil de medalie"), ai jucat multe "capetenii". Si in teatru si in film. Ai intruchipat multi conducatori de osti... Care ti-a fost cel mai drag?
- Greu de spus. Personajele astea mi-au fost dragi din diferite motive. Pe unele le-am iubit pentru ca ele au reprezentat personalitati emblematice pentru istoria Transilvaniei. Si cand spun asta, ma gandesc la Horea - pe care l-am intruchipat in filmul lui Mircea Muresan. Dar si la Avram Iancu - cel din piesa lui Lucian Blaga. O lucrare de mare valoare pe care, spre lauda lui, neobositul Horea Popescu - un regizor oarecum dat deoparte pe nedrept din atentia publica - avea sa-l puna la Nationalul bucurestean, cu mine in rolul titular. Si asta, dupa 40 de ani de la prima ei reprezentare pe scena! Mi-au placut si alti "razvratiti": Pantelimon din "Dreptate in lanturi" - filmul lui Dan Pita, mi-a placut si Alimandru, eroul atat de pitoresc din exceptionalul film al lui Veroiu, "Semnul Sarpelui" - realizat dupa o excelenta carte a lui Mircea Micu. Si mi-a mai placut, foarte tare, te asigur, si ""Burdea - revolutionarul" - un personaj creat anume pentru mine de acelasi Mircea Veroiu, in filmul lui - as zice antologic - "Dincolo de pod"...
De la Caligula la Tamerlan
- Toate aceste personaje se inscriu, in mod evident, in categoria celor "pozitive", menite sa ne dea incredere in viata, in fatetele ei datatoare de speranta. Dar ai jucat si personaje intunecate, datatoare de fiori - personaje pentru care "jocul cu moartea" a fost un fel de amuzament zilnic...
- Te referi la Caligula, desigur...
- Ma refer si la Caligula, dar si la Tamerlan, dar si la Iason - cel din "Medeea".
- "Caligula" - spectacolul pus cu multa maiestrie de acelasi Horea Popescu pe scena Nationalului, dupa piesa lui Albert Camus, s-a constituit, dupa parerea mea, intr-un fenomen singular. Toata lumea stie despre Caligula ca a fost unul dintre cei mai sangerosi dictatori, unul dintre cei mai cruzi imparati ai Romei antice. Toata lumea stie ca in fata lui Caligula nimeni nu sufla o vorba! Supusii trebuia sa-l urmeze orbeste. Altminteri - moartea! Or, spectacolul a fost prezentat in premiera in 1979 - adica in plin... ceausism! Si s-a jucat nestingherit timp de 12 ani! Adica si dupa Revolutie! O longevitate rara pentru orice mare spectacol. Da, crede-ma, cu spectacolul asta s-a produs un miracol! Era un atac virulent impotriva totalitarismului si totusi nu a fost oprit! El mai era socant si prin plastica sa uluitoare - costumele erau create de Doina Levintza, iar decorurile erau semnate de marele Paul Bortnovsky. Intalnirea mea cu Caligula, ca si mai tarziu, cu Tamerlan (eroul piesei lui Marlowe, care m-a pus, si el, la mare incercare!), a insemnat o provocare. A trebuit sa-mi folosesc toata forta interioara, toate resursele fizice si psihice ca, intrand in pielea unor dictatori feroci, sa starnesc, "pe contre-emploi", in sufletele spectatorilor toata ura, tot dispretul, toata impotrivirea pe care astfel de sinistre personaje o merita. Si pentru ca am vorbit despre longevitatea spectacolului"Caligula", nu pot sa nu-mi exprim aici regretul pentru faptul ca spectacolul "Tamerlan" - pus cu deosebita maiestrie de acest tanar si foarte, foarte talentat regizor, care este Victor Ioan Frunza - a disparut relativ repede de pe afis... Am repetat la el timp de un an si jumatate. Si nu a avut cariera pe care - cred eu - ar fi meritat-o.
- Dupa aceasta foarte scurta incursiune in lumea teatrului si a filmului, hai sa vorbim putin, draga Ovidiu, despre vocatia ta pentru Poezie... Toata lumea e de acord ca, la ora actuala, alaturi de Ion Caramitru si de Adrian Pintea, tu esti unul dintre cei mai de seama interpreti de Poezie din tara noastra...
- Relatia mea cu Poezia dateaza inca din Institut... Impreuna cu Pino (Caramitru) si cu Vali Seciu am avut marele noroc de a-l avea ca profesor pe A. Pop Martian, alaturi de alti dascali care demonstrau o "inaltime" intelectuala cum azi nu se mai prea gaseste. A. Pop Martian ne-a inoculat acest "cult pentru poezie". El ne-a trimis la Eminescu, la teatrul in versuri scris de Schiller, de Goethe, de Racine, de Corneille. El ne-a familiarizat cu ceea ce se cheama metrica, ritmica, muzicalitate, incantatie. El ne-a trimis in lumea magica a teatrului antic. Acestui exceptional profesor din tinerete, acestui studiu aprofundat facut la timp le datorez marile mele bucurii de mai tarziu.
- ...Adica din vremea cand, impreuna cu Poldi Balanuta, cu Iosif Sava si cu Aurelian Octav Popa, "fugeati" de rigorile Capitalei, de cenzura de la "varf" si insufleteati "Nobila Provincie" cu trecerea voastra prin marile orase ale tarii, prin centre culturale unde oamenii va asteptau cu bratele deschise, pline de flori si cu inimile pline de dragoste! Leopoldina Balanuta si cu tine spuneati Eminescu si Nichita si Blaga, Iosif Sava tesea - in jurul vostru si al Poeziei - adevarate dantelarii verbale, iar Aurelian Octav Popa va insotea cu muzica lui, ca un binevenit creator de atmosfera!
- Sa stii ca acest "fenomen" - ma refer la dragostea cu care eram intampinati peste tot de marele public, s-a repetat si mai tarziu, dupa Revolutie. De vreo opt ani incoace, Valeria Seciu, Ion Caramitru si cu mine - insotiti de acelasi nepretuit Aurelian Octav Popa - am colindat si colindam tara in sus si in jos, spunand Poezie... Iar publicul ne raspunde de fiecare data cu aceeasi dragoste, demonstrand o acuta nevoie de sensibilitate poetica. O mare bucurie pentru noi a fost si este prezenta masiva a tineretului, a elevilor, a studentilor la astfel de manifestari.
Martiriul transilvanean
- Dat fiind cultul tau pentru Poezie, da-mi voie sa te intreb daca ai scris vreodata versuri...
- Am scris, ca mai tot omul, adica in adolescenta... Le mai am si azi. Dar nu am de gand sa le public. Poeti am avut in familie. Oarecum... indirect. Nu pot sa nu-l pomenesc aici pe Radu Stanca, unul dintre cei mai importanti poeti care au format "Cercul de la Sibiu". El a fost casatorit cu vara mea, Dorina Ghibu-Stanca... Dorina a fost actrita "primadona" a teatrului de la Sibiu, si mai apoi la Cluj. Ei doi, Radu Stanca si cu Dorina, m-au "impins" catre Teatru. Ai mei parinti ar fi dorit sa dau la Medicina. Tatal meu, Iuliu Moldovan, a fost unul dintre martirii transilvaneni, adica unul din cei 40 de romani care, impreuna cu 130 de evrei, au fost impuscati in 1944 de catre trupele de ocupatie horthyste. Asta s-a intamplat la 15 kilometri de Sarmasul de Campie, un orasel aflat pe-atunci in judetul Cluj. Cam cu patru ani mai inainte se petrecusera masacrele de la Moisei, de la Ip si de la Traznea. De la o vreme, tot incerc sa determin autoritatile locale sa accepte instalarea unei lucrari a regretatului mare sculptor Ion Vlasiu, realizata spre cinstirea acestor martiri romani. Lucrarea se cheama "Femeia cu floarea", are vreo 2 metri si 60 si zace sub scarile Primariei din Sarmas. Spre lauda lui Ion Caramitru - din vremea cand era ministru al Culturii -, s-au alocat destule fonduri, lucrarea - foarte frumoasa! - a fost turnata in bronz dar, cum spuneam, nu reusesc sa-l determin pe primarul din localitate - un ins care a navigat, cu nonsalanta, de la un partid politic la altul - sa aprobe realizarea soclului si a constructiei ingineresti de sub soclu! Ma intrebi, in continuare, despre parintii mei. Mama mea, Marta Moldovan, a fost invatatoare. A fost greco-catolica. A indurat cu stoicism lunile si anii care au urmat uciderii miselesti a tatalui meu si a celorlalti martiri romani. Dupa moartea tatalui, mama si cu mine (aveam doi ani pe-atunci!) ne-am refugiat la Cluj. Au fost ani grei aceia, pentru ca oricum ai mei nu erau vazuti cu ochi buni. Tatal meu se tragea dintr-o familie care-si are obarsia in familiile Baritiu si Ratiu, oameni influenti, vestiti memorandisti, printre care s-au aflat si multi preoti. In casele bunicilor si strabunicilor mei se discuta, fara preget, soarta Transilvaniei.
- Poate ca aceste nobile radacini ti-au dat si forta talentului, dar si modul exemplar in care ti l-ai cultivat. Ai devenit, de aceea - cred eu -, un model de atitudine civica. Ardeleanul, tipic pentru coloana sa vertebrala, greu de plecat...
- Ma bucura foarte mult ca spui toate astea... Afirmatia ta mi-aminteste de o intamplare petrecuta mai demult, o intamplare al carei erou este... Petre Tutea. L-am cunoscut in vremea cand jucam "Caligula". Tutea a venit la spectacol pe un ger de crapau pietrele, a stat in sala pana la capat, desi era aproape la fel de frig ca afara. El venise insotit de scriitorul Marcel Petrisor. Dupa spectacol, ne-am dus cu totii la restaurantul "Berlin". Pe-atunci - tii minte? - restaurantele se inchideau, in mod obligatoriu, dupa ora 23. Ei bine, dupa ce ne-au dat afara chelnerii, Tutea s-a oprit in loc si, neluand in seama gerul naprasnic, ne-a vorbit, mie si lui Marcel Petrisor, timp de... patru ore despre Camus... Da, era batran, era bolnav, fusese marcat de anii grei de temnita pe care ii indurase si totusi, acestui miraculos personaj "ii ardea" sa vorbeasca, pe un ger cumplit, in toiul noptii, stand in picioare la un colt de strada, timp de... patru ore despre filosofia lui Camus. Atunci ne-am legat cu un soi de prietenie care m-a onorat. Am fost atunci striviti si umiliti de vitalitatea lui. Gandindu-se la moartea care ii dadea tarcoale, Petre Tutea l-a rugat pe Marcel Petrisor sa-l ajute sa-si vada visul implinit, odata cu trecerea la cele sfinte. Cum stim, tatal lui Petre Tutea fusese preot ortodox pe undeva pe langa Campulung. Ei bine, Tutea si-a dorit "sa fie inmormantat in cimitirul greco-catolic de la Blaj". Marcel mi-a spus despre ce e vorba, iar eu, fiind "inarmat" cu scrisoarea lui Tutea, am luat legatura cu fostul episcop ortodox de la Alba-Iulia (in vremea aceea nefiind inca recunoscuta Biserica greco-catolica). E vorba despre scrisoarea pe care o am si-acum. Prin ea, Tutea isi motiva dorinta de a fi inmormantat la Blaj, in Transilvania, pentru ca el, Tutea, considera ca "Transilvania este coloana vertebrala a neamului romanesc!". Asta s-a intamplat inainte de Revolutie. Tutea a mai trait ceva timp. Si-apoi, pana la urma, el a fost inmormantat tot in satul lui, departe de Blaj. Dar intamplarea mi s-a parut a fi demna de amintit, pentru ca tu ai vorbit aici despre coloana vertebrala a ardelenilor.
- In incheiere, as dori sa te mai intreb ceva. Iti amintesti, desigur, ca de curand, intr-o zi fasta pentru Romania, deasupra Bucurestilor si a presedintelui american George W. Bush s-a aratat un curcubeu. Crezi in curcubee, Ovidiu Iuliu Moldovan?
- Sunt crestin convins, cred in curcubee. Semnul curcubeului a fost interpretat inca din Vechiul Testament - asadar inaintea nasterii Mantuitorului. Da, cred in curcubee! Din cate stiu, in cateva momente importante din istoria omenirii, acest semn s-a dovedit a fi unul aducator de bine. Asadar cred, sunt convins chiar, ca de-acum incolo, mai devreme sau mai tarziu, ne va fi si noua mai bine.Silvia Kerim
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
