Leacuri din Gradina lui Dumnezeu- Medicina monahala - o terapie straveche si extrem de eficienta renaste in Occident. Retetele stravechi, folosite de calugari si maici, refac armonia si echilibrul dintre trup, spirit si suflet -
Calugarul german Kilian Saum a descoperit o comoara ascunsa vreme de secole: manuscrise vechi cuprinzand insemnari despre vasta stiinta terapeutica a calugarilor si maicilor din manastirile medievale. Dupa 20 de ani de "scotociri" prin arhive si biblioteci in cautarea izvoarelor originale ale medicinii monastice, el a publicat rezultatele cercetarilor sale intr-o carte scrisa impreuna cu alti doi specialisti in materie - un istoric si un terapeut -, intitulata "Manual de medicina monahala". Parintele Kilian Saum face parte din Ordinul Sfantului Benedict si traieste la Manastirea St. Ottilien din Bavaria Superioara. A studiat medicina naturista si fizioterapia si conduce departamentul de asistenta medicala din cadrul manastirii, ocupandu-se de vindecarea confratilor sai, a elevilor din internat si a oaspetilor veniti din afara, cu ajutorul terapiilor practicate cu secole in urma si redescoperite de el.
- Ce este, de fapt, medicina monahala?
- Medicina practicata in zilele noastre isi are radacinile in medicina din manastiri. Pana pe la inceputul secolului trecut, ingrijirea bolnavilor si arta de a vindeca se mai aflau inca sub tutela Bisericii, meseria de preot fiind de neconceput fara stiinta tamaduirii bolilor. Oamenii carora li se incredinta vindecarea sufletului trebuiau sa raspunda si de vindecarea trupului. Bisericile crestine au preluat aceasta traditie. Preotii, calugarii si maicile au considerat ca este de datoria lor sa aline suferintele. Ei studiau functiile organismului si cauzele bolilor, elaborand metode de vindecare dintre cele mai diverse. De altfel, in acele vremuri ei erau singurii care dispuneau de timpul si de capacitatea necesara pentru traducerea si punerea in practica a retetelor si studiilor apartinand altor culturi, putand sa faca insemnari proprii, legate de experienta acumulata si de terapiile practicate de ei insisi, transmitandu-le astfel peste secole fratilor si surorilor lor din manastiri.
- Care sunt cauzele acestei "renasteri" a medicinii naturiste din zilele noastre?
- Astazi, oamenii sunt pur si simplu suprasolicitati de complexitatea tot mai crescanda a vietii de zi cu zi. Lipsa de orientare, stresul si spaimele duc la dereglari emotionale, iar modul de viata artificial ruineaza organismul. Medicina alopata, care prin metodele ei ultramoderne de vindecare reuseste sa combata afectiunile cele mai grave, este neputincioasa in fata trebuintelor sufletesti ale pacientilor. Bolnavii - oameni mistuiti nu numai fizic - au nevoie nu doar de o asistenta medicala optima, ci si de caldura sufleteasca, de intelegere si de sprijin spiritual. Asa se explica avantul incredibil inregistrat in ultimii ani de metodele de vindecare din Orientul Indepartat, cum ar fi Ayurveda sau medicina traditionala chinezeasca. Dar si noi avem aici, in Occident, un adevarat tezaur de cunostinte terapeutice si, incet-incet, incepem sa ne descoperim propriile radacini.
- Cum se tratau odinioara bolile in asezamintele monastice?
- In special cu ajutorul plantelor medicinale extrem de eficiente, care erau folosite atat intern, cat si extern. In afara de aceasta, existau o multime de metode speciale, cum ar fi ventuzele, lasatul de sange, terapia cu apa, baile si cataplasmele. In plus, o alimentatie adaptata la fiecare bolnav in parte si, nu in ultimul rand, un regim de viata sanatos.
- De unde-si procurau calugarii remediile?
- Fiecare manastire avea o gradina in care cresteau nenumarate plante medicinale. Calugarii le ingrijeau cu devotament, le recoltau, le uscau si le depozitau cu multa grija in niste farmacii uriase si din ele preparau apoi ceaiuri, licori sau alifii. Taranii din imprejurimi culegeau si ei ierburi, frunze, coaja de copac sau radacini, neuitand niciodata sa rosteasca Tatal Nostru sau Crezul, pentru ca plantele ce urmau a fi prelucrate intre zidurile sfinte ale manastirii sa-si pastreze puritatea absoluta.
- Rugaciunea facea si ea parte din terapie?
- Da, pe-atunci asta era de la sine inteles, caci exista convingerea ca doar plantele curate, binecuvantate de Cel de Sus, au putere tamaduitoare. Inainte de a consulta si trata bolnavul, calugarii si maicile se rugau pentru purificarea lor proprie si pentru ca bunul Dumnezeu sa-l ajute pe cel aflat in suferinta. Iar pacientii simteau acea armonie meditativa, simteau instinctiv ca pe langa terapia materiala exista si ceva imaterial care-i ajuta, ii curata, ii vindeca.
- Ca sa poti profita de medicina monahala trebuie sa crezi in Dumnezeu?
- Conceptia crestina straveche se orienteaza dupa imaginea lui Hristos, care i-a vindecat pe absolut toti cei suferinzi, fara sa le ceara nimic in schimb. Asa ca fiecare persoana care vine la manastire - indiferent cine e si in ce crede - este primita si ingrijita cu multa dragoste. Iar cei care vor sa aplice ei insisi terapiile calugarilor pot sa-si prepare retete singuri. Este insa adevarat ca medicina monahala isi dovedeste forta terapiilor mai ales atunci cand este implicata si latura energetica.
- Deci tot rugaciunea...
- Puteti sa-i spuneti oricum: reflectie, ragaz de liniste, meditatie, deconectare ori rugaciune. N-are nimic de-a face cu apartenenta la o religie sau alta, ci este ceva universal, o atitudine personala, interioara, fata de viata. Sfantul Benedict a exprimat-o in felul urmator: "Trateaza tot ce te inconjoara ca pe ceva sfant". Adica n-are importanta daca tii in mana un obiect sacru, un creion sau o planta. Poarta-te mereu cu aceeasi evlavie. Iar acest indemn este extrem de important atunci cand este in joc vindecarea.
- Inseamna ca plantele trebuie tratate cu multa grija...
- Da. Eu ma ocup intens de fiecare planta. O privesc atent, o ridic in aer, ma bucur de existenta si de puterea ei tamaduitoare. Este ceva de pret si ma port cu ea ca atare. Cand prepar ceaiurile ori alifiile mi se pare ca partilor uscate ale plantei li se insufla o viata cu totul noua, prin care ne ajuta pe noi, oamenii, daruindu-ne vindecarea. Si pentru asta le sunt recunoscator plantelor si Creatorului lor. Orice om deschis si sincer simte fascinatia extraordinara a naturii. Rugaciune inseamna sa accepti aceasta fascinatie si sa crezi in ea.
- De ce este atat de important pentru vindecare planul energetic?
- Dintre compusii unui medicament, cei materiali, dovediti stiintific, actioneaza asupra organismului, iar cei energetici, asupra sufletului. Fiecare boala are si o cauza imateriala, fiind si expresia unui dezechilibru spiritual si emotional. Plantele medicinale nu vindeca doar suferintele fizice, ele il ajuta pe bolnav sa-si modifice si atitudinea interioara, cauzatoare de boala. Aspectul acesta spiritual al vindecarii are o importanta uriasa in toate culturile existente pe planeta noastra. Nici un terapeut sau saman n-ar trata o rana fara a intra in contact cu divinitatea. In ultima vreme, chiar si medicii alopati - multi dintre ei - merg mana-n mana cu psihologi, yoghini sau vindecatori, pentru ca intre timp au aflat cat este de important sa vindeci nu doar un simptom, ci un om in totalitatea lui.
- Cum se poate vedea de ce boala sufera cineva?
- Ascultandu-l si examinandu-l cu mare atentie. La fel ca in Ayurveda sau in medicina traditionala chinezeasca si in medicina monastica boala poate fi "citita" dupa infatisarea pacientului, dupa gesturile sale si dupa felul cum vorbeste. La urma urmei, posibilitatile tehnice de diagnosticare nu prea existau pana nu demult.
- Cum se poate recunoaste, din exterior, un stomac sensibil, de pilda?
- Cutele nasolabiale adanci (adica cele din stanga si dreapta nasului) indica o afectiune stomacala. Limba are o "incarcatura" speciala, iar bolnavul emana un miros corporal acrisor, specific acestei boli. In acest caz, cele mai eficiente ceaiuri sunt cele de ghimbir, de radacina de angelica sau de roinita. Pot avea efect calmant si sucul extras din frunzele de anghinare, iar pentru linistirea crampelor puternice se recomanda cataplasmele cu branza calda de vaci. In plus, pacientul are nevoie de caldura umana, de blandete si de cat mai mult somn. Nu televizor, nu telefon, nu ziare, caci problemele stomacale arata ca bolnavul este hiperiritat, ca pretentiile fata de sine insusi sunt prea ridicate. Ca sa nu mai vorbim de "durerile" inghitite zilnic fara sa se vaite.
- Alimentatia joaca vreun rol in medicina monastica?
- Bineinteles. In cazul afectiunilor de stomac, de pilda, este bine ca bolnavul sa tina cateva zile regim: legume fierte si supa cu fulgi de ovaz. In general, alimentatia corecta ajuta la prevenirea imbolnavirii.
- Ce reguli alimentare exista?
- Mai demult, in manastiri regimul era pur vegetarian. La care se adauga lapte si branza, iar in zilele de sarbatoare si peste (la unele Ordine chiar si carne de pasare). De altfel, prepararea branzei intra in atributiile calugarilor, care au devenit, de asemenea, maestri la gatitul pestelui. In mod normal, erau trei mese pe zi si se manca in liniste, dupa rostirea - in comun - a rugaciunii. In perioadele de post, se manca doar la pranz si ceva usor care sa taie foamea, seara la culcare. Regimul se asemana cu cel propus de dieteticienii de astazi: in special fructe, legume si cereale, produse lactate, peste si carne de pasare. Meniul trebuia intocmit in asa fel incat sa umple o treime din stomac cu hrana solida, o treime cu lichide, si o treime sa ramana gol. Iar periodic, sa se reduca ratia pentru a permite organismului sa "rasufle". Mesele regulate si linistea inainte si in timpul mesei sunt premize fundamentale pentru sanatatea fizica si spirituala.
- Dar in agitatia zilelor noastre, nu putem duce o viata de calugari...
- Cum ar trebui sa arate programul zilnic?
- Toate fazele ar trebui sa fie pe cat posibil in concordanta cu natura. Adica: intre 6-9 ore de somn noaptea, iar ziua, alternativ, activitati spirituale si fizice. Dimineata, la pranz si seara o pauza pentru reflectie, in care sa ne rugam, sa meditam, sa ne plimbam etc. Importanta este regularitatea. Inainte vreme, intreruperile acestea binefacatoare erau ceva normal: clopotele bisericilor le aminteau taranilor de pe camp sau muncitorilor de la oras ca este momentul sa se roage. Important este de asemenea ritmul saptamanal: fiecare om are nevoie, dupa sase zile de munca, de o zi cu-adevarat libera, pe care s-o savureze realmente. Adica sa n-o ocupe cu treburile nerezolvate la timp sau cu distractii stresante. Nu degeaba erau considerati pacatosi cei care lucrau duminica. Trupul si sufletul au nevoie de acest ragaz pentru a se putea regenera dupa o saptamana istovitoare.
- Daca esti bolnav si vrei sa te tratezi cu aceste terapii trebuie neaparat sa mergi la o manastire?
- Nu. In primul rand, pentru ca medicina monastica n-a fost gandita doar pentru tratarea bolilor acute; ea este o filosofie de viata. Cei care traiesc in armonie cu Creatia sunt sanatosi si fericiti. Si daca totusi ceva nu merge, toate tratamentele se preteaza foarte bine pentru terapia la domiciliu. Pana si plantele necesare pot fi cultivate in gradina proprie sau in ghivece, pe balcon. Dar le putem cumpara de la farmacii, sub forma de esente gata preparate sau capsule. Concentratia ridicata garanteaza un efect imediat asupra organismului. Dar pentru ca in cazul lor lipseste latura energetica, eu le recomand tuturor sa-si prepare singuri remediile necesare tratamentelor interne sau externe si sa apeleze - in cazurile mai grave - la un terapeut experimentat. Medicina monahala poate fi aplicata ca terapie complementara in toate afectiunile serioase, vindecarea fiind astfel accelerata in mod evident.Rodica Demian
(adaptare dupa Bunte, nr. 2 din 2003)
Retetele parintelui Elefterie si alte cateva leacuri manastiresti
Parintele Elefterie este unul din marii duhovnici romani ai secolului care de curand s-a incheiat. Inainte de instaurarea comunismului el a fost staretul faimoasei Manastiri Dervent din Dobrogea, acolo unde se afla si crucile izvoratoare de mir. Ulterior a fost mutat in Moldova, slujind succesiv la Manastirile Agapia si Secu, unde a devenit o adevarata legenda, datorita harului sau vindecator extraordinar. El tamaduia sufletul prin puterea rugaciunii si a postului, trupul tratandu-l dupa metodele deprinse la o scoala medicala din Adrianopole, pe care o absolvise in tinerete. Facea o forma de masaj osteopatic, numita sugestiv "calcaturi" (pentru ca se facea cu piciorul) si prescria pacientilor preparate din plante medicinale pe care le prepara cu mana lui. Iata cateva dintre retetele sale, asa cum ne-au fost transmise de un invatacel al sau: d-l Viorel Butnaru.
Reteta cu spanz contra accidentului vascular
Se ia o radacina de spanz de marimea palmei, se spala si se toaca marunt. Apoi se pune intr-un vas de sticla, deasupra adaugandu-se 2 litri de apa calduta (in nici un caz clocotita). Se lasa la temperatura camerei sa se macereze pana cand face floare deasupra, dupa care se filtreaza. Cu lichidul astfel obtinut se face o compresa: un tifon impaturit in patru sau o panza de bumbac curata se inmoaie in lichid si apoi se pune nestoarsa pe cap, care se acopera cu un fes, asa incat sa nu se evaporeze preparatul prea repede. Se tine compresa o ora, doua dupa care se lasa parul sa se zvante. Tratamentul se face o singura data pe zi, vreme de mai multe zile in sir.
Atentie! Maceratul de spanz nu va fi folosit intern si nici nu va fi facut, nici chiar pentru uz extern, in concentratii mai mari decat cea mentionata, deoarece este foarte toxic.
Reteta cu tamaie si miere de albine contra durerilor de cap
Pe o piele de miel sau de oaie proaspat jupuita se intinde miere de albine lichida (daca s-a zaharisit, atunci se tine borcanul de miere in apa fierbinte pana se lichefiaza) si tamaie foarte bine pisata. Se pune pe cap blana presarata cu miere si tamaie din belsug si se tine pana cand se usuca mierea. Mierea cu tamaie trebuie sa ajunga pana la pielea capului. Daca parul este foarte des sau lung, atunci se face o carare, se pune mierea cu tamaie, apoi se face o noua carare si se pune miere cu tamaie etc., asa incat preparatul sa patrunda uniform peste tot.
Cu acest tratament, parintele Elefterie vindeca durerile de cap, dar si sechelele loviturilor la cap, inclusiv vasele sparte si cheagurile de sange, care in felul acesta se trageau, dispareau.
Uleiul de sunatoare
Planta cruda sau uscata se toaca marunt si se umple cu ea o sticla, in care se adauga apoi ulei de floarea-soarelui. Sticla se pune langa soba sau o alta sursa de caldura si se lasa la macerat. Daca s-a folosit planta cruda, ne dam seama cand este gata preparatul dupa faptul ca face floare; daca s-a folosit planta uscata, uleiul trebuie gustat din cand in cand: atunci cand este gata, va avea un gust de tanin (astringent) si culoarea rosiatica.
Acest ulei se aplica pe piele in caz de alergie, arsuri (inclusiv solare), eczeme, iritatii etc. O lingura luata pe stomacul gol din acest ulei este utila in cazurile de fiere lenesa, de pietre la vezica biliara, precum si in cazul durerilor de cap care apar la persoanele care au probleme biliare.
Suflatul tuicii
Este o metoda socanta poate pentru medicii moderni, dar cu care parintele a obtinut rezultate exceptionale in tratamentul afectiunilor oculare. O lingura de tuica se ia in gura, se trece printre dinti si apoi se pune la coada ochiului (dar fara sa atingem deloc corneea), intr-un colt si in altul, in timp ce pacientul sta cu ochii inchisi. Imediat ce va deschide ochii va aparea o usturime intensa si ochii vor incepe sa lacrimeze puternic si sa se curete. Este o metoda cu care se obtin rezultate uimitoare in cataracta, in fotofobie, in spasmul ochilor, precum si in cazul lacrimarii continue. D-l Viorel Butnaru povesteste despre o femeie careia ii lacrimau ochii incontinuu si care incercase toate leacurile alopate si traditionale si nu reusea sa se vindece. Dupa acest tratament aplicat de doua-trei ori de parintele Elefterie, s-a vindecat deplin.
Nu oricine poate sa sufle. Daca aveti vreo boala, mai ales cu infectie, nu este indicat sa aplicati cuiva acest tratament. Au fost persoane care au incercat sa foloseasca metoda mai igienic, adica sa ia tuica cu pipeta, dar nu, tot cum stia parintele avea efect.
Radacina de boz si flori de salcam in afectiunile gastrice
Bozul (Sambucus ebulus) este o planta inrudita cu socul, atata doar ca are dimensiuni mult mai mici, in rest, ca forma a frunzelor, florilor si fructelor, se aseamana perfect cu acesta. O felie de radacina de boz de marimea unghiei degetului mic mestecata inainte de masa cu un sfert de ceas este un excelent stimulent gastric, fiind extrem de utila in indigestie si anaciditate gastrica. Doza insa nu trebuie depasita, deoarece poate aparea diareea.
Florile de salcam sunt, dimpotriva, un calmant gastric excelent. Parintele Elefterie trimitea un frate de la manastire sa le aduca din padure si apoi le usca la soare cu grija. Florile uscate le punea sa se macereze jumatate de zi (3 linguri de flori la 1 litru de apa), dupa care le dadea sa bea bolnavilor de gastrita hiperacida si ulcer gastroduodenal cate o cana din acest preparat, inainte de fiecare masa. Florile de salcam sunt calmante deopotriva pentru stomac si pentru nervi, fiind de un mare ajutor celor care sunt firi mai impulsive, nervoase.Ilie Tudor
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
