Galeria Vedetelor
Zapezile de altadata- Amintiri intre doua veacuri -Dina Cocea
"O stea norocoasa m-a calauzit si m-a ocrotit toata viata"
- Sunteti o stea in varful bradului de Craciun al artei romanesti. Ati fost sarbatorita de curand pentru cei 90 de ani pe care i-ati implinit - cu glorie, as zice. Cu glorie - pentru ca ati ramas la fel de frumoasa, la fel de senina, la fel de luminoasa ca in vremea in care innobilati scena romaneasca si filmul romanesc cu personalitatea dvs. astrala. Cat despre spirit... el este de-a dreptul... intimidant pentru oricine are privilegiul de a sta de vorba cu dvs. Suntem in pline Sarbatori... Ce inseamna Craciunul pentru dvs.?
- Craciunul este una dintre sarbatorile cele mai frumoase pe care, ani si ani de zile, le-am intampinat cu sfintenie. E un prilej de emotionante amintiri. Ai pomenit cuvantul stea - ei bine, toata viata mea s-a petrecut sub semnul unei anume stele, o stea norocoasa, care m-a calauzit si m-a ocrotit. Primele mele amintiri de Craciun sunt legate de bradul (imens) care se inalta in salonul bunicilor mei. Asta se intampla intr-o casa foarte frumoasa - casa in care m-am nascut si care mai exista si azi, undeva pe langa Parcul Ioanid, oarecum "peste drum" de Teatrul "Bulandra", Sala "Toma Caragiu". In vremea bunicilor mei, piata aceea se chema Piata Cantacuzino si avea o frumoasa statuie in mijlocul ei. Casa era inconjurata de o gradina mare, avea porti inalte, care dadeau spre piata. In fiecare zi, calestile musafirilor veneau la bunicii mei. Iar de Craciun era de-a dreptul un iures, un du-te-vino de lume eleganta, cu doamne in blanuri, frumoase, parfumate. Si cu barbati "scosi ca din cutie". Cu doua seri mai inainte de sosirea Craciunului, usile salonului cel mare se inchideau. Erau pur si simplu "ferecate", nu cumva sa intru, sa-mi descopar jucariile! In seara de Ajun a Ajunului - dupa datina moldoveneasca pe care o sarbatoreau ai mei (parintii mei au fost moldoveni, tata din Iasi, mama din Barlad) - se aprindea pomul acela imens si venea Mos Craciun. Avea tolba plina, eu plangeam de bucurie, coplesita de minunatia jucariilor, plangeam de frica lui Mos Craciun..., despre care stiam ca vine pe horn. Dar mai ales plangeam cu sughituri pentru ca stiam ca trebuie sa ma duc curand la culcare. Si ca voi fi obligata sa ma despart de bradul meu cel frumos. Da, in astfel de ocazii se aduna toata familia! O familie tare numeroasa, noi aveam tot felul de rude prin toata tara! Veneau mai ales de prin Tecuci, de prin Vrancea. Ne pomeneam cu ei, cu o multime de copii. Masa era intinsa zile si seri de-a randul, plina de bunatati. Doamnele erau elegante, imbracate dupa ultimul jurnal, dar pe mine ma impresionau mai ales palariile lor! Palariile astea le mai revad, cateodata, in cate un film de epoca, si ma emotioneaza si azi, pentru ca ele imi amintesc de copilaria mea fericita.
- Scumpa Dina Cocea, va propun sa... "sarim" peste ani. V-as ruga sa ne oprim un pic la anii 40, pe cand, tanara stea a teatrului romanesc, erati si directoarea unui teatru cu multa personalitate, a unui colectiv care a "nascut" multe spectacole de referinta, si care numara actori celebri. Vorbesc desigur despre "Teatrul Nostru".
- Sa stii, draga Silvia, ca acelea au fost cele mai frumoase sarbatoriri de Craciun de care-mi amintesc! Eram in plin razboi si poate de aceea, cu gandul la primejdiile care ne inconjurau, cu teama in suflet pentru soarta tarii, pentru soarta noastra, ne simteam mai legati. Acolo, la "Teatrul Nostru" inaltam un pom mare in mijlocul foaierului. Adevarul este ca eu eram Mos Craciunul teatrului... Cumparam cadouri frumoase pentru tot colectivul, dar mai ales pentru copiii angajatilor care erau invitati la pomul nostru de Craciun. Era o mare bucurie sa sarbatorim Ajunul laolalta. Cantam colinde in care domina glasul frumos al minunatului nostru Fory Etterl?. Printre asociati mai erau Eugenia Zaharia - de la Teatrul National -, Nicolae Sireteanu, Tanti Cocea, Sorin Gabor - multi actori de mana-ntai. Repet, eram in plin razboi. Pe strazi era camuflaj, orbecaiam pe langa niste felinare albastre, dar Capitala isi traia, mai departe, viata. Calea Victoriei avea, in vremea aceea si o "atractie" speciala a ei: la ore fixe, dimineata, la pranz si seara apareau vanzatorii de ziare, tiganusii care strigau de mama focului: "Adevarul! Adevarul! Dimineata!", fel de fel de ziare, cu cele mai proaspete vesti. Vesti de pe front, "din lumea capitalului", scandaluri de presa de tot felul. Masinile, ultimul tip pentru vremurile acelea, "curgeau" la vale, pe Calea Victoriei, exact asa cum se vad azi la televizor in unele filme documentare din epoca. Sa stii ca aveam si eu un Packard - ultimul tip, pe-atunci. Era decapotabil. Sunt fotografiata cu el in fata restaurantului "Corso" - tot pe Calea Victoriei. Am invatat de foarte tanara sa conduc. Si afla ca am condus pana acum... 5 ani. Adica pana la varsta de 85 de ani. Atunci m-am oprit. Circulatia din Bucuresti ma inspaimanta!
- Sa revenim la steaua destinului dvs., care v-a daruit o stralucire de neconfundat. Ati facut ceva anume ca s-o pastrati?
- Draga mea, exista o stiinta a vietii, pe care, din pacate, o invatam prea tarziu. Trebuie sa-ti insusesti o anume disciplina! Disciplina de a nu te supara din orice fleac. Pentru ca supararea se pune pe fata, apar ridurile - nu numai pe obraji, ci si pe suflet. In astfel de cazuri norocul cu care te-ai nascut nu mai are ce face. Trebuie sa stii sa-ti stapanesti nervii, sa nu urasti pe nimeni, sa nu invidiezi! As zice ca trebuie sa fii si un pic egoist ca sa te poti detasa de tot ce este urat in lume si, din pacate, lumea romaneasca e plina de urat, de vulgar. Noroc ca eu nu prea am de-a face cu exteriorul. Ies foarte rar... Dar vad destule la televizor. Sfatul meu e sa incerci sa te trezesti cu zambetul pe buze, gandindu-te la partea frumoasa a vietii.
- O parte frumoasa a vietii este si Craciunul. Ce va doriti de acest Craciun?
- Ce sa-mi doresc? Am de toate! Dumnezeu mi-a dat acel Noroc, mi-a dat sanatate, mi-a dat prieteni minunati, devotati, cu care intampin un Craciun din care nu va lipsi vinul de Focsani, nu vor lipsi sarmalutele, curcanul si cozonacul cu nuca! Din care nu va lipsi, cu siguranta, voia buna!
- Ce le urati cititorilor "Formulei As"?
- Optimism. Optimism cu carul!
Colea Rautu
Satul dintre zapezi
- Ati implinit de curand "nastrusnica" varsta de... 90 de ani si pot sa declar, cu mana pe inima, ca aratati la fel de verde, de plin de farmec si de viata, precum bradul din colindul care ne-a leganat tuturor Copilaria: "O, brad frumos, o, brad frumos...". Care e, printre amintirile dvs., Craciunul-cu-stea-in-frunte?
- Pai... multe Craciunuri minunate am trait eu in "nastrusnica" mea viata. Si totusi, hai sa recunosc ca cea mai draga mi-e imaginea cu micutul de sase ani...
- Micutul Colea?
- Exact! Eram la bunicii mei, la Cuhurestii de Sus, judetul Soroca (adica in Basarabia), tata era pe front - lumea traia tragedia Primului Razboi Mondial - eram in Ajun si au venit la noi colindatorii. Si-atunci m-am pomenit ca o intreb pe bunica: "Da baietii astia ce canta?". Ei cantau "Sculati, sculati, boieri mari, florile dalbe". Numai ca la varsta de atunci eu inca nu le prea dibuiam intelesul. M-a ajutat bunica din partea mamei, moldoveanca get-beget, cum vine cu seara de Ajun, cu colindele, cu obiceiurile stramosesti, cu intelesul acelor vorbe. Mi-a placut la nebunie ce am aflat si foarte curand m-am amestecat si eu printre copiii ceia. Colindam pana-mi degera nasul, cadeam in nameti, ba mai luam si cate o sfanta de bataie de la cate un baiat mai mare. Baietii astia au devenit cu timpul prietenii mei. La sosirea verii, pasteam caii cu ei pe imas. Era un sat ca lumea, satul asta al nostru! Sat frumos, de ses, care, prin 1918 avea strada principala cu pavaj, avea scoala superioara de meserii, moara - eram in Europa inca de pe atunci, ce mai! Satul se afla pe mosia unui boier de origine elvetiana, Bogdan Pomer, care mai avea si alte cateva sate pe domeniile lui. Dar asta e o alta poveste...
- Cand l-ati intalnit prima data pe Mos Craciun?
- La Cuhuresti, in satul copilariei mele, ingropat in zapezi. Dar fericirea noastra cea mare era cand se coceau cozonacii! Adica... eram lasati sa zburdam pe-afara pana cadeam morti de oboseala. Asa incat atunci cand ajungeam in casa, la bucatarie, stateam smirna, taceam malc cu totii, ca sa nu se sperie cozonacii! Adica sa nu se auda nici un fel de zgomot prin casa, trantit de usi, zbierete. Ca sa nu cada cozonacii in forma. Bineinteles ca Babuska (asa-i spuneam iubitei mele bunici, Maria) facea cozonacii. O mai ajuta si mama. Tata aparea de la Balti - unde avea un atelier de facut calesti, birje, faetoane - abia in Ajun. Venea insotit de baietii lui de la atelier. Aducea ultimele bunatati pentru sarbatori, aducea pana si franzela de la oras. Desi eu nu ma zvarleam deloc dupa painea asta de oras. Mie-mi placea mult mai mult painea facuta de bunica mea. Bunica facea un aluat extraordinar. Si avea ea o specialitate... care era si de prin partea locului. Adica, dupa ce se scoteau de la cuptor cozonacii si-apoi curcanul, ea pastra o parte din aluat cu care infasura o pulpa de porc. E o reteta grozava: jambonul ala statea mai intai vreo doua saptamani in saramura cu coriandru, cu nucsoara, cuisoare... Dupa "baia" asta aromitoare, jambonul mai statea cate o saptamana sau 10 zile spanzurat de coltul casei, ca sa-l bata vantul ca lumea. Si-abia dupa aceea era adus in casa, invelit in aluat si bagat la cuptor! O minunatie, ce mai! Dar nu pus pe foc... ci pe jarul ramas in urma focului pentru cozonaci. La noi, curcanul nu era facut cu farafastacuri! Era crescut in curte, taiat gospodareste si-apoi pus la rumenit. Pluteau niste arome pe la bucatarie, prin casa si chiar si dincolo de casa de-ti venea rau...
- Iar bietii colindatori lesinau de pofta? Cum se prezentau colindatorii in timpurile de atunci?
- Cum sa se prezinte? Infofoliti, nevoie-mare! Erau copii nevoiasi, in buna parte. Unii erau in opincute, altii in ciubotele, ori cate unul in cizmele lu tat-su. Nu, nu le dadeam nici mere, nici nuci. Le dadeam covrigi, facuti in casa. Erau si aia facuti de Babuska - asa ca aveau un gust - o bunatate! Ei, dar mergeam si noi la colindat, ce-i drept, doar baietii. Dar la sanius le luam si pe fete. Am fost patru copii. Doi baieti si doua fete. Una dintre surorile mele, Natalia, traieste la Pitesti. Alta sora, Larisa, e la Chisinau. Vorbim des la telefon, aproape zilnic. Iar fratele meu, Valentin, nu mai este pe lumea asta. A murit acum sase ani.
- Prin iarna dezlantuita, Mos Craciun a pornit cu sania catre noi. As vrea sa va intreb, scumpe maestre, ce dar v-ati dori cu prilejul Sarbatorilor sfinte?
- Sanatate! Pentru mine si pentru draga mea familie! E cel mai mare dar pe care, prin intermediul lui Mos Craciun, ni-l poate da Dumnezeu, noua, oamenilor.Silvia Kerim
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
