Constanta Buzea"Ma simt suma tuturor femeilor din care vin"
- Poeta din generatia 60, Constanta Buzea e autoarea a 24 de volume de poezii durabile, ce alcatuiesc o biografie sufleteasca de o gravitate si profunzime exceptionale. Ea are curajul de a opune frivolitatii si cinismului ce au castigat teren spre sfarsitul secolului Xx, blandetea, gingasia, umilinta in fata miracolului naturii si o religiozitate ce vine in chip natural din adancuri -
Constanta Buzea priveste cu intelepciune si bunatate vremurile nu tocmai binevoitoare cu poetii. Trecand peste singuratate, peste greutatile existentei de pensionar nevoit sa munceasca si dupa varsta legiuita, ea si-a gasit echilibrul sufletesc in credinta, in creatie si in deschiderea altruista. Nu e Craciun sau Paste sa nu aduca in redactia "Romaniei literare", unde lucreaza, bunatati traditionale facute cu mare stiinta de ea. Si cand ii spui ca in savoarea cozonacilor se simte si ingredientul iubire, se imbujoreaza ca atunci cand ii sunt laudate poemele. De aceea mi-am ales-o ca interlocutor pentru acest numar special.
Despre facerea hranei
- Ce crezi ca mai reprezinta pentru omul de azi Craciunul? Doar un prilej de a ne face daruri (afacere profitabila pentru comercianti), de a manca pana la indigestie sarmale, carnati si cozonaci si a reuni familia la colindele de la televizor? S-a pierdut oare sensul spiritual al sarbatorii?
- Omul de azi e mai saracit ca oricand in diversitatea lui de gusturi si posibilitati. Se sta la televizor si se asculta colindele intr-o indiferenta si lipsa de rezonanta interioara care infioreaza. Dar pentru multi, acesta e singurul mod de a intra in contact cu frumusetea, cu semnificatia sarbatorii si cu zonele geografice indepartate in care obiceiurile noastre se pastreaza cu sfintenie de cand lumea. Va mai trece vreme in cer si apa pe Dambovita pana sa fie tot omul satul de mancare tot anul. Simt o mahnire pustiitoare cand intalnesc pe toate drumurile oameni din ce in ce mai sarmani, singuri si fara nici un ajutor, lume buna cu mana intinsa dupa un banut la usa bisericii si dupa un pachetel saracacios, sambata, la vreun parastas. Dezolanta este prapastia care se tot largeste intre bogatii zilelor noastre si saracii nostri cei de toate zilele, degerand in case si facand literalmente foamea, cu copiii lor laolalta, disperati dupa ce isi platesc darile si nu mai raman cu nimic. Sensul spiritual al sarbatorii nu s-a pierdut. Cum sa se piarda? Chiar daca pare sa fie asa, intr-o zi va fi redobandit si va fi printre noi din nou.
- Cum pregateau femeile casei, in copilaria ta, sarbatoarea Craciunului si ce ai preluat de la ele ca sa duci mai departe ritualul?
- Povestea va fi poate putin dezlanata, nici nu cred ca priceperea mea de a o impartasi este de soi. Dar ma regasesc in ea, instantaneu, impreuna cu mama mea, una, cu soacrele mele, doua, si cu bunicele mele, doua, si cu strabunicele mele, patru, si cu toate stramoasele mele laolalta, femei cu care seman la chip si cu care ma aseman in comportamentul meu fata de lucrurile cele care raman vesnic de facut si de transmis mai departe. Femei de la care mostenesc direct sau de la care am invatat pe fuga sau pe indelete tot ceea ce stiu despre intretinerea Casei, si despre facerea Hranei, despre Nastere si nasteri, despre moartea care nu exista decat ca un somn de asteptare, despre Viata si despre vietile care exista intre aceste iluzorii capete numite conventional inceput si sfarsit. Ma simt suma tuturor femeilor din care vin si a tuturor femeilor care-mi urmeaza in timp. Suma nestirbita, de calitate si de cea mai vie nadejde ca impreuna reusim mereu sa fim in armonie cu lumea si cu Dumnezeu.
- Stiu ca tu tii posturile dupa tipic. Nu ti-e greu sa o faci, mai ales in zilele ce premerg Craciunul si cand pregatesti, fara sa gusti, atatea feluri apetisante?
- Femeia, cand sta sa se apuce de gatit pentru Sfintele Sarbatori, mai intai se curateste de cu seara cu mare grija. Se spala cu apa neinceputa pe trup si se roaga cu buze curate si cu emotie lui Dumnezeu sa-i lase si de data aceasta deschise caile priceperii si fara ocolisuri si oprelisti puterile, spre implinirea minunata a tot ceea ce are de facut. Si, slava Domnului, are de facut o multime. Iar ce va parea ca nu poate singura cu mainile ei, va putea negresit cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru ca ea va gati acum in plin Sfant Post si nu va gusta din bucate, nici farama si nici strop din "de dulce". Si cu toate acestea, toate ii ies gustoase si bine potrivite, ca la carte. Si se va spala bine pe maini de urmele untului si ale grasimii, de clabucul laptelui si oualor, de sucul carnurilor mai ales, ori de cate ori va imbuca la repezeala din pesmetul ei, din cartoful ei fiert in apa, din leguma numai cu sare si frunzulite de verdeata. Nimic de dulce, caci in astimp se va spovedi la biserica si se va impartasi cu frica si cutremur cu Sfintele Daruri. A posti dupa cuviinta, chiar este una din dovezile ca Il iubim pe Dumnezeu respectandu-I poruncile. Porunca ascultarii prin cumpatare nici nu este prea greu de implinit si isi arata virtutile ce se rasfrang in bine asupra sanatatii noastre morale si trupesti deopotriva. Femeia calca in astimp peste ispitele gustului si nu se intineaza cu nimic. Fata ei isi schimba paloarea din zi in zi, spre transparente luminoase, postind in continuare, fara a suferi si fara a ravni nici macar la pestele pe care-l gateste in zilele randuite cu dezlegare si care nu sunt deloc putine in Postul Nasterii Domnului. Se purifica si se misca usor, postind si ajungand pana in seara de Mos Ajun, cand se primeste in casa bradul, ca un oaspete viu, si se impodobeste cu lumina si daruri, si cand copiii intra, ca efect al nerabdarii lor, intr-un somn binecuvantat.
- Craciunul este, se stie, o sarbatoare a copiilor si a familiei. La varsta noastra, intotdeauna langa bradul impodobit ni se face dor de parintii dusi, de inocenta copiilor care am fost...
- De Craciun, tuturor ni se intampla ca o misterioasa intoarcere la sinele nostru profund, la o nostalgie murmurata, la un dor de noi insine si de copilaria noastra frumoasa sau grea, cum o fi fost la fiecare. E adevarat, vine un timp care niciodata nu e usor de indurat, cand locul mamei la masa de Craciun ramane gol. O creanga de brad incarcata cu belsug de conuri punem peste locul unde s-a mutat. O haina groasa si o farfurie cu hrana calda oferim de pomana unei batrane singuratice care degera pe langa ziduri. O lacrima umplandu-ne ochii, suind din adanc, si un strop de vin varsat in amintirea ei si pentru toti saracii lumii printre care si ea semprenumara. Nimic nu ne va consola insa, absenta ei doare, tandretea ei ne lipseste. Iubirea si dorul nostru de-acum ne-o apropie, si parca in chip miraculos, mai mult ca oricand in zilele Craciunului. Vocea ei o recunoastem exuberanta in cuvintele pe care cineva le rosteste aidoma, ca fara sa vrea. Este un semn tulburator, pentru ca, de unde se afla ea, maica, poate si poate la nesfarsit sa faca pentru noi ceea ce noi nu ne-am priceput sa facem pentru ea. Ne inspira cumintenie, ne aseaza in locul care ni se cuvine, ne hraneste cu ceea ce am invatat de la ea, ne imbunam cu amintirea bunatatii ei si ne rugam cu buzele rugaciunii stiute de la ea...
De ce a fugit Mos Craciun?
- Stai, nu te intrista, povesteste-mi mai bine cum credeai in Mos Craciun...
- In copilaria mea, bradul se impodobea cu fructe de mici dimensiuni, dar viu colorate, mere rosii si pere galbene si nuci poleite cu bronz. Jucarii confectionate in casa din te miri ce, din foita colorata si resturi textile, papusele si lantisoare, cosulete crosetate din ata si lana, abtibilduri minuscule cu ieslea nasterii, cu ingeri pe nori, cu stelute si mosnegi cu sacul in spinare. Dar mai ales tin minte ca ma minunam de o beteala aurie tare frumoasa, in fire lungi. In primii ani, tata lipsea din peisaj, luat in desele concentrari militare. Razboiul se generaliza. Desi nu aveam cum sa inteleg ce se intampla, mama imi vorbea mult, imi citea scrisorile primite de la tata. Curand, Bucurestiul avea sa fie sub bombardamente. Din Obor ne-am mutat in Caramidarii de jos, apoi pe Vacaresti. Cand am implinit patru ani, stateam cu chirie in Martisor, pe strada Colnicului, fosta Barzelai, unde l-am vazut intrand pe usa, de Craciun, pe Mos Craciun in carne si oase. In asteptare, caci fusesem avertizata ca vine, imaginatia mea luase proportii. Puteam sa jur ca i-am simtit pasii pe acoperis, ca a incercat cosul casei, care s-a dovedit prea ingust. Sunetul unui clopotel m-a umplut de o cutremurare care s-a amplificat aproape periculos cand Mosul cu sac si brad a deschis larg usa, intampinat de un val de abur alb, supt instantaneu de gerul de-afara. A fost un moment memorabil cand Mosul m-a asezat pe genunchii lui acoperiti de pulpanele unui cojoc ponosit. Am inceput sa-i spun o poezioara, insa m-am oprit sa-i comunic lucruri mai de seama. Caci barba ii mirosea a tutun si ochii lui erau aurii ca ai Sofitei Agalopol, proprietareasa noastra, pantalonii semanau cu ai tatei, iar toiagul nu era altul decat bastonul de invalid al tatei. Am intrat la o banuiala de-a dreptul nimicitoare, cu atatea coincidente si detalii usor de descifrat. Am continuat insa sa cred ca Mosul exista si ca locuieste la Pol, chiar daca n-a mai venit niciodata la noi.
Carticele pentru copiii cuminti
- Ca mama, bunica si tanara strabunica, n-ai uitat-o pe fetita de atunci...
- Cand am avut, la randul meu, copii frumosi si cuminti, Craciunul si Mosul au reinviat. Era un moment magic, pe care m-am straduit din rasputeri sa-l mentin viu, impreuna cu toti ai casei. Sa-l impodobim cu povesti si sa-l mentinem sublim, cu daruri luminoase, cat mai mult timp cu putinta. Am scris, si continuu s-o fac si astazi, carti pentru copiii mei, pentru nepotii nepotilor mei, pentru mintea lor scormonitoare si pentru inima lor dulce. Am capatat chiar o bruma de faima cu aceste carticele. O multime de doamne de varsta mea, si mai tinere, le-au citit copiilor lor si nepotilor versurile mele. Sunt multumita cand aflu ca le plac. Vremea trece insa repede si cativa dintre acesti nepoti au venit deja la mine cu primele lor versuri, ca sa-mi dau cu parerea si am facut-o cu placere. Mare lucru sa fii bunica si sa te trezesti peste noapte si strabunica! Nu zic si nu ma mir de ce s-or fi grabind copiii sa creasca. Nu spun nimic, dar gandul meu ii urmareste si ii urmeaza cu grija si ingrijorare. Le merge bine ori amestecat, in vremurile acestea, si ele destul de amestecate, dupa cunostinta mea. Fac parte dintr-o generatie care n-a acceptat in ruptul capului sa se maturizeze de-adevaratelea. Daca tot am avut parte de grozaviile secolului al Xx-lea, de razboi, de saracie, de minciuna si comunism, de ce ne-am mai fi si maturizat? Ca sa ne pierdem de tot in derutele unui spectacol strain si sinistru, in detaliile lui? Ca am supravietuit este in fapt un miracol, chiar daca distrusi pe dinauntru pana la alienare. Copii obositi, captivi intre iluzie si deziluzii, incapabili sa repare vreodata dezastrele semnate apasat de altii. Dumnezeu ne va da puterea de a nu uita ca, de fapt, noi n-am trait la capacitatea darurilor noastre.
- Fiindca a venit vorba de daruri, care va fi darul urmator al scriitoarei Constanta Buzea pentru cititorii ei?
- Cartea pe care visez de ani de zile sa o scriu se va numi, ciudat, nu-i asa, "Netraitele". Am inceput s-o aduc cu migala si cu destula sfiala intr-un sumar amplu. Traiesc si indoiala, dar traiesc si in nadejdea ca voi reusi s-o aduc la liman. Ea vine catre mine de foarte departe. Vine ca o ranire si trebuie sa arate pana la urma ca o vindecare miraculoasa si ca o ispasire. Rugaciunea mea zilnica este sa ne tina Dumnezeu pe toti sanatosi si sa ne dea ce ne este de folos. Nadejdea mea e ca "Netraitele" ar fi si mi-ar fi de folos.Adriana Bittel
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
