Hano Hofer"Nu am nici un regret ca am ramas aici. Fac ceea ce-mi place si traiesc din asta"
- Daca l-ati vazut o singura data, e limpede ca nu l-ati uitat. Are atata talent, incat "arde" tot ce atinge, indiferent ca e vorba de muzica sau de film. Mare noroc ca neamtul lungan din Banat s-a intors sa traiasca in Romania! Pe unde trece, lasa daruri ca Mos Craciun
Folclor si blues la tambal si la frunza
- Ai declarat intr-un interviu precedent acordat revistei noastre ca principalul motiv pentru care ai decis sa te intorci dupa cativa ani din Germania este faptul ca aici se scrie istoria, se deschid noi drumuri...
- Raman in continuare la parerea mea si sunt foarte interesat de aceasta evolutie, chiar daca a aparut o oarecare uzura, fireasca de altfel. A existat ce-i drept un moment critic, la alegerile din 2000, cand prieteni de-ai mei, oameni in toata firea, erau ferm convinsi sa plece din tara daca va castiga Vadim Tudor. Gazda mea din acea perioada era hotarata sa ceara azil politic in Ungaria. Eram si eu foarte sceptic, dar s-a depasit acel moment si dupa doi ani am ajuns in Nato. Nu stiu cat de mult este meritul clasei politice si cat a contat conjunctura internationala favorabila, dar bine ca s-a ajuns aici. Imi place sa urmaresc evolutia lucrurilor, nu-s asa usor de manipulat, am o anumita detasare, insa din moment ce traiesc in Romania nu pot sa vad lucrurile la rece, ci mai degraba tot din perspectiva omului de rand. Cert este ca nu am nici un regret ca am ramas aici. La Berlin am stat trei ani, studiam istoria, nu aveam nici o legatura cu filmul. Acum fac ce-mi place si traiesc din asta, ceea ce-i mare lucru, chiar daca poate ar fi cazul sa nu mai merg asa, de azi pe maine.
- Poti incerca o paralela intre mentalitatea oamenilor, intre Romania anilor 80, vazuta prin ochii adolescentului-actor, si cea a inceputului de mileniu? Atunci colindai tara cu turneele Teatrului German din Timisoara, acum cu concertele trupei Nightlosers...
- Nu pot sa fac o comparatie serioasa, pentru ca acum umblam mai mult prin orase, cantam in cluburi selecte, in vreme ce atunci colindam, intr-adevar, mult prin sate. Imi este insa foarte clar ca atunci era o alta lume, mai ales ca prin satele prin care umblam erau multi nemti. Acum, in Timisoara mai sunt cativa, insa din satele din Banat au plecat aproape toti nemtii. In satul din care vin ai mei, Sanpetru Mic, la 30 de kilometri de Timisoara, satul in care mergeam vara in vacanta, a mai ramas un singur neamt, coincidenta, chitarist de jazz. Dintre toti, a ramas doar el si cu maica-sa si nu vrea sa plece. Zice ca are casa, pamant, gradina, la ce sa plece? Inainte satul asta era nemtesc 100%. Prin anii 70-80, au venit si unguri din secuime, apoi moldoveni si tigani. Au fost mai multe etape, le-am prins pe toate. Tin minte ca mi se parea haios faptul ca tiganii vorbeau o germana impecabila. Nu a fost niciodata vreo problema interetnica. Aproape toti prietenii mei din copilarie, colegi din Timisoara, colegi de la Liceul German din Bucuresti - chiar daca multi dintre ei erau romani - au plecat din tara. Pentru multi dintre ei, mineriada a fost un moment hotarator. Unii sunt mai fericiti, altii mai putin, in general, cei care au plecat dupa 90, chiar daca au bani, masina, serviciu, tot nu se simt in largul lor, n-au prieteni, nu s-au integrat.
- Muzica voastra, imbinare de folclor romanesc si blues american, poate fi ascultata mai mult in cluburile pretentioase ale marilor orase. Ati cantat si la tara, acolo de unde se trage aceasta muzica?
- Am cantat la cateva nunti ale unor prieteni in sate, am cantat si la un chef in Secuime, undeva pe langa Sfantul Gheorghe. Am plecat la trei noaptea, pentru ca la opt trebuia sa fim in Sibiu, la preselectia pentru Festivalul Institutului Smithsonian si s-au suparat satenii ca n-am cantat mai mult, ne-au amenintat cu bataia. A doua zi, ne-au sunat sa-si ceara scuze, erau toti cam ametiti si nu ne-am suparat pentru ca stim cu totii cum e la tara, fiecare sat cu specificul lui. In timp ce eu umblam cu teatrul german prin Banat, colegii mei au cantat pe la baluri satesti, inainte sa formam Nightlosers. Am facut si un videoclip intr-un sat din Sud, la Bulbucata. A fost haios, cand am ajuns acolo de dimineata, un tip tocmai scotea tablia cu statia de autobuz, nu stiu ce treaba avea cu ea, iar alti sapte stateau in jurul lui si-i dadeau indicatii. Am filmat intr-o baraca in care se facea tuica, i-am rugat pe sateni sa vina cu animalele lor, au venit cu rate, cu gaste, cu gaini, cu porci, noi le-am dat vodca, ei au scos tuica si am tras un concert langa cazan. S-a baut, s-au mancat mici, oamenii au dansat, s-au distrat, le-am cantat si cateva de-ale lor, dar nu prea multe, pentru ca nu cunosteam asa bine folclorul din Sud.
- Multa lume ar vrea sa va vada pe scene mari, nu doar in fumul si in inghesuiala cluburilor, acolo unde incap prea putini dintre fanii vostri...
- Noi prin definitie suntem o trupa de cluburi, de sali mici, acolo e locul in care se canta blues. Am cantat si cantam in continuare si pe scene mari, in festivaluri, insa mie imi place mai mult in club, unde suntem mai aproape de public si se incing adevarate petreceri. Din pacate, n-am observat deloc o crestere a numarului de cluburi, mai degraba au disparut. De pilda in Brasov, care odata era locul cu cele mai multe cluburi dupa Bucuresti, acum nu se mai canta nicaieri.
"Nimeni nu s-a gandit in Romania la o emisiune Tv cu filme de scurt metraj: propun s-o realizez eu"
- Lumea te cunoaste si ca regizor de film. Ai mai avut energie sa te ocupi si de cea de-a doua pasiune a ta?
- Am participat in august la un important festival de blues-rock din Norvegia, ce s-a desfasurat intr-un complex expozitional cu sase scene diferite, undeva langa Oslo. Concertul nostru de acolo a fost, probabil, punctul culminant de pana acum al formatiei. Simplul fapt ca am cantat in acelasi festival cu nume mari ale istoriei genului, precum Steppenwolf, Eric Burdon & The New Animals, Slade, Alvin Lee, ca i-am cunoscut, inseamna mult pentru noi. A fost pentru prima oara cand am fost tratati la modul cel mai profesionist, de la A la Z. Ne-am deplasat acolo in formula completa, cu tambal, cu frunza, si am fost foarte bine primiti, astfel incat am fost invitati la anul sa cantam in cadrul unuia dintre cele mai mari festivaluri de blues din lume, tot in Norvegia. Avem acolo un mare sustinator, un Dj de vreo 60 de ani, care ne tot transmite piesele, are o emisiune de radio foarte ascultata, astfel incat am avut surpriza ca inainte de concert sa vina la noi cativa norvegieni care ne-au cerut sa cantam si aia si aia, piese din repertoriul nostru. Pe Dj l-am cunoscut la un festival de blues din Olanda si la un moment dat tipul a luat avionul de la Oslo, a venit sa ne vada la un concert in Laptarie, am baut si-am stat de vorba toata noaptea, ne-am facut varza si a doua zi s-a intors in Norvegia. Coincidenta a facut ca dupa festivalul de blues sa se tina un festival de cinema, unde-mi trimisesem si eu un film, asa ca am ramas in Norvegia doua saptamani. Natura este fantastica, au o tara extraordinar de frumoasa, am iesit cu un pescador in larg, printre insulite, am mancat creveti direct din mare. Primele doua-trei zile esti ametit rau de tot, la ei la doua dimineata e lumina afara, celebrul "soare de la miezul noptii", nu-ti vine deloc sa te culci si asta te cam da peste cap. Sunt doar vreo cinci milioane de oameni in ditamai tara, nu-s in Ue, nici nu-i intereseaza, au salarii foarte bune, dar totul este foarte scump. O bere intr-o carciuma absolut normala costa vreo opt dolari. De fapt, in Norvegia te cam lasi de baut, in supermarket gasesti cel mult bere, restul numai in magazine speciale, e un fel de semiprohibitie, si costa atat de mult, incat nu-ti mai trebuie alcool.
- Dupa premiul obtinut anul trecut la festivalul Dakino, cel mai recent film al tau, "Ajutoare umanitare", a avut un traseu international de invidiat. Pe unde l-au purtat pasii pe regizorul Hano Hfer anul acesta?
- Am participat la festivalul de la Clermont-Ferrand, considerat cel mai important festival international de film de scurt metraj, unde am primit premiul "Canal Plus", ce consta in distribuirea filmului in reteaua lor. Am ajuns si la Aspen in Colorado, in statiunea miliardarilor si a starurilor, la un festival la care selectia a fost si mai buna ca in Franta. Am vazut multe filme, am urcat pe munte... Paradoxal, statiunea e banala, insa partiile inseamna un adevarat paradis al schiorilor. Preturile sunt incredibil de mari, cea mai amarata casuta costa milioane de dolari, am adus cu mine un catalog de imobiliare, altfel nu m-ar fi crezut nimeni. "Ajutoare umanitare" a mai castigat premiul publicului si o mentiune a juriului la Montpellier si Marele Premiu al Festivalului de la Cottbus, in Germania, acum doua saptamani. A fost vandut la televiziuni din Japonia si Portugalia, ce au emisiuni dedicate scurtmetrajelor. Si de la noi am avut o propunere, de la producatorul unei emisiuni de larga audienta, cu multa reclama, care dorea sa-mi difuzeze filmul imediat dupa emisiune, dar gratis, ca n-au bani... Asta n-o mai cred. Inainte sa ne intalnim, tocmai am fost la gara sa trimit caseta la Tv Analog din Timisoara. P-aia ii inteleg si le dau filmul cu draga inima. Ma mir ca nu s-a gandit nimeni in Romania la o emisiune Tv cu filme de scurt metraj, uite, ma propun eu s-o realizez, si cred ca e un gen care ar avea succes.
- Te-a ambitionat succesul "Occidentului", filmul colegului tau Cristian Mungiu? Crezi ca este momentul sa treci la filmul de lung metraj?
- Intr-un film al lui Mungiu am debutat eu ca actor, si am lucrat impreuna la mai multe proiecte. Chiar si la "Occident" am facut o bucatica de muzica ce a ajuns pe generic. Am fost impreuna la Cannes, el cu "Occidentul", eu cu scurtmetrajul. Nu neaparat ca m-a ambitionat filmul sau, dar este intr-adevar momentul sa fac un film de lung metraj. Lucrez la un scenariu si daca va castiga concursul pentru scenarii, va deveni primul meu film de lung metraj.
- De unde crezi ca vine succesul tau la public, faptul ca ajungi foarte repede, atat in film, cat si in muzica, la inima spectatorilor?
- Pentru ca nu sofistichez, nu complic lucrurile inutil, incerc sa le simplific cat mai mult. Daca am un mesaj, il transmit asa cum este, nu caut sa-l codez. In ceea ce priveste muzica, succesul din strainatate se datoreaza, de ce sa nu recunosc, si unei doze de exotism cu care suntem perceputi. Pentru ei, tambalul si frunza reprezinta ceva nou, care le atrage de la bun inceput atentia. Nu consider ca am facut compromisuri, nu am cautat cu tot dinadinsul sa fim noi mai altfel, pur si simplu asta-i muzica noastra.
- Putini stiu ca tatal tau, Edmund Hfer, este un mare fotograf, cu state vechi de serviciu in presa romaneasca. Care este relatia dintre voi, ti-a influentat in vreun fel cariera, te lua cu el prin tara in deplasari, ii ceri sfatul in ceea ce priveste munca ta?
- Cand stateam impreuna, el tragea de mine sa ma invete cate ceva, insa pe mine nu prea ma interesa. Acum fac fotografii de placere, unele chiar imi ies, insa nu ma consider un fotograf bun, stau cam prost cu tehnica. Am prins ceva de la el, din zbor, asa cum a invatat si el de la un fotograf batran din Resita. Tata are una dintre cele mai mari colectii de fotografii vechi din Romania. A umblat prin toata tara dupa ele si l-am insotit si eu de cateva ori, in turnee de cotrobait prin poduri. Tata nu are deloc un stil academic, este un critic foarte bun al filmelor mele, ma ajuta mult, pentru ca am incredere in gustul si in ochiul sau. Acum s-a retras, traieste in Germania si ne vedem mai rar, de doua ori pe an.
- De patru ani ai devenit si tu tata. Se transmite talentul din generatie in generatie? Da fiul tau semne ca-ti calca pe urme?
- Nu-mi dau seama inca, Thomas este prea mic. A trecut de faza desenelor abstracte, acum deseneaza lucruri concrete, oameni, pasari. Sper sa aiba talent, eu il incurajez, ii cumpar acuarele, carioci, insa nu vreau sa-l fortez. Ii place foarte mult Cd-ul nostru si cand il apuca, isi ia chitara lui mica, din plastic, isi pune ochelarii de soare si "canta" in oglinda. Il imita pe Elvis sau, cine stie, pe mine.Iulian Ignat
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
