Paunita codrilor- Sub cetina padurilor din Tazlau traieste sotia ultimului haiduc din Moldova. La 80 de ani, amintirea tineretii ei zbuciumate arde, inca, de flacara unei mari iubiri -
Pe patul pistolului sau automat, Maria a inchistrit odata cu margele de sticla rosie: "24 mai 1944 - cea mai frumoasa zi". E ziua cand s-a casatorit in inima padurii Branistea, undeva intre Manastirile Secu si Neamt, cu Dumitru Negrescu, alintat Badiusa, poreclit Balta - fiindca era "balta bogata" pentru cei saraci -, amintit in istorie ca ultimul haiduc al Moldovei. Pe cei doi "talhari" i-a cununat induhovnicitul parinte Ioil, staretul Manastirii Sihastria, omul cel mai apropiat al parintelui Cleopa, punandu-le pe crestet cununi din flori salbatice, pe degete - verighete din fire de iarba. Maria pastreaza si acum intaia sa verigheta, de cand avea 15 ani. Un fir de iarba pastrat peste o jumatate de veac intre filele unei carti de povesti. E mandra si azi de barbatul cu care a trait cinci ani de zile prin codri, caruia i-a nascut copii sub cerul liber, in stihiile iernii, urmarita adeseori de jandarmi. In paduri, deasupra Manastirii Sihastria, pe un fag frumos, neted si "gros cat usa casei ei", Maria a cioplit la randu-i "un roman" cu varful cutitului de vanatoare. E, pas cu pas, povestea celor cinci ani de haiducie, scrisa chiar atunci, in timp ce iubea. A fost acolo si anul acesta, a revazut arborele secular. Traieste si azi, acoperit de amintiri, de la radacina si pana la primele ramuri ce se rasfira spre cer si, cand l-a gasit in padure, Maria, azi in varsta de 80 de ani, a plans. A plans acum, la batranete, si spune ca a facut-o pentru prima oara in viata. Si-a scris, asadar, viata pe scoarta arborilor si pe patul pustii, dar si-a scris-o si aici, pe ulitele Tazlaului, unde este privita si respectata - nu ca femeie de haiduc, ci ca o gospodina strasnica, iubitoare de viata si de oameni, cu totul neputincioasa de galceava sau razbunare. Odata, un poet a numit-o "Mama Fiarelor". Nu degeaba: ograda ei seamana bine cu un mic paradis al animalelor. Pana mai ieri, a crescut pui de dihor, de vulpi, de lupoaica, salbaticiunile umblau neprimejdios prin raurile de gaste grase si albe, se adunau la chemarea ei ca niste blanzi catelusi. De la un timp, le-a dat tuturor drumul in padure "sa se hraneasca si sa traiasca singure". Doar in bordeiutul din curte, pe-un pat, langa cuptior, pisicile mai "canta". Gavril, motanul cenusiu, ii toarce in poala, ascultand cu ochii intredeschisi povesti: de fapt, e o pisica salbatica, domesticita demult. Fericita in singuratate, batrana poarta de grija la vaci, la porci, la gaini, la rate, la pisici si la iepuri, vede de trei hectare de fanat si livezi. Are zeci de stupi de albine, oitele ei merinoase pasc molcom pe dealul din spatele bordeiului vechi de-un secol, dealul pe varful caruia a gasit ramasitele unei manastiri zidita de voievodul Stefan.
Trei intalniri cu Fat-Frumos
Aproape nu-ti vine sa crezi ca toate se intamplau prin anii 1930-1940, ca pe vremea aceea, in Muntii Neamtului, in satucul Varatec-Agapia, inca mai traiau argati si boieri inspaimati de haiduci. Tata o daduse "de matataca", de pe la unsprezece ani, argata la un boier, Jenica Cretulescu, pentru ca nu mai putea sa o tina. Ii era cea mai draga din cei sase copii, dar nevasta i se prapadise de tanara, inca de cand Maria avea doi anisori. "Boieru" avea doua fete, de 16 si 18 ani, si cand se mania putin aia matataca, o lua ma-sa in brate, ii zicea <<draga mamii>>, si cand ma gandeam ca mie nu mi-o zis nimenea in viata <<draga mamii>>, imi ziceam: <<Doamne, dac-o sa am eu vreodata copchii, tare-o sa-i mai iubesc>>. Eu, la cinci-sase ani, eram in munte, cu tata la stana, eram strungar, tineam loc de-un barbat care dadea in strunga. O fost cam greu. Tare greu." Dar toti o iubeau pentru ca se pastra vesela si puternica. Dante, un pictor italian, musafir boierului, a indragit-o atat de mult, incat tot timpul cat i-a facut un tablou a plans. Ea, cu coadele negre impletite, inconjurata de vacute portocalii, pe o pajiste inundata de soare. Printre lacrimi, pictorul Dante i-a spus: "Doamne, Maria, mult o sa ai de suferit din iubire...".
Cat nu muncea pentru boier, Mariuca petrecea citind povesti. Isi lua mereu cartea la subtioara, prin munti, afla la umbra brazilor despre printi, capcauni si cosanzene salbatice, intreaga viata ei aluneca usor, in basm, si-ar fi dorit sa fie ea insasi o zana care sa hraneasca din palma caprioare si lupi speriosi, sa manance doar ierburi, muguri si radacini de copac, sa le iasa in cale strainilor rataciti, implinind dorinte frumoase. Si nu o data, chiar se astepta sa-si intalneasca Feti-Frumosii prin desisurile padurii.
Pana in seara aceea ploioasa, fara luna si invaluita de ceata, nu intalnise nici unul. Tine minte "ca acum", era vreo opt din seara, cand Ghita argatu" a intrat infricat in casa, manjind cu glod dusumelele lucioase si rosii. I-a intins boierului un bilet. Cat l-a citit, chipul lui Cretulescu s-a intunecat cu totul. Ridicandu-se in picioare, a trebuit sa se sprijine putin de tablia mesei, atat era de tulburat. "Si-l aud spunandu-i cucoanei: <<Stii de la cine ii?... De la Balta haiducu"...>>. Acuma, auzisem si eu despre Balta, ca pe o poveste, c-ar fi un lotru renumit, care tinea cu cei nacajati, auzisem ca la un om i-o dat o vaca, la o fata din comuna i-o luat pantofi noi, la niste copchii amarati le-o trimis de Pasti hainuta... Ca ii legat printr-o vraja sa nu-l prinda si sa nu-l omoare mana de muritor. Da" prea bine nu stiam. In bilet scria asa: <<Vii singur la izvor, La Popice, imi aduci mancare pentru patru persoane, o tuica buna, tutun din cel mai bun si un medicament pentru o masea. De nu-mi dai, vin si-mi ieu singur. Semneaza: <<Balta>>. <<Merg si eu cu tine, cucoane>>, i-am zis fara nici o teama, caci muream sa-l vad si eu macar olecuta>>. <<Tu-ti crucea ma-tii, Marie, treci in casa, ca-ti dau eu tie numa" haiduci!...>>. Tanea la mine boieriu", ca eram harnica si de incredere, tanea poate la fel ca la fetele lui. Da" eu visam... Si cum pleaca Cretulescu, tusti, pe cararusa, dupa el. Daca ma-ntreba ceva, ziceam ca ce, am venit s-aduc apa. Asta m-o pierdut pe mine - sa-l vad pe haiduc! Nu i se zarea fata, ploua, in jurul lui era o ceata albastrie, asa ca o raza de fum de lumina ce scobora din cer, si asa cum il vedeam eu, imbracat cu o pelerina lunga, neagra, lucind de ploi, mi s-o parut ca-i inalt, chipes si nespus de puternic. Se uita salbatic in toate partile si mi s-o parut ca are numa" pusti si granade-mprejur si boieriu" mieu tremura in fata lui, numa" cand ii spunea numele. Primu" care m-o vazut o fost tot haiducu", da" nu s-o maniat. <<Nu stiam ca ai fete asa barbatoase. Cum o cheama pe codana?>>. Boieriu" s-o intors cu ochii mariti cat cepele. Abia atunci o bagat de seama ca-l urmarisem. Da" sa vedeti ce poveste am facut eu din asta... Veneau la mine fetele din toate satele din jur sa le zic cum ii, si eu le ziceam fudula ca-i asa cum imi imaginasem, cum vroiam eu sa fie, drept ca un Fat-Frumos din cartile pe care-mi placea sa le citesc..."
A doua oara Maria l-a vazut tot in amurg, dar altfel. Se grabea spre casa si, in capatul din jos al potecii, a aparut un jandarm care statea neclintit cu spatele spre luna, vrand parca sa-i atina calea. I-a spus ca-i venit de la Bucuresti anume ca sa-l prinda pe Balta, o intreba ce legaturi cunoaste intre haiduc si Cretulescu, ea i-a spus ca de la Cretulescu vine si, "chiar daca l-ar vedea pe Balta, tot nu i l-ar da in palma". "Cum, n-ai vrea sa-l prindem, sa-l omoram?", s-a mirat el. "Nu, ca nici el nu omoara pe nimenea...". Zambind, jandarmul a intrebat-o cum si cand poate s-o mai vada. "Eu am doar doua drumuri", i-a spus copila, mai mult asa, ca sa poata scapa repede de dansul. "Unu-i pe la Fantana Calugarului, celalalt pe la Fantana lu" Ionica. Eu numa" pe astea doua drumuri marg..." "Si de unde stiu eu c-ai sa treci pe acolo?", a apucat sa intrebe jandarmul, in vreme ce fata se tot indeparta, iar ea i-a spus ca va lasa un semn. "O piatra sau floare sa fie samnu", ca sa stii c-am trecut! O sa las marti!...", a mai strigat Maria, topindu-se printre arbori, stiind in sinea ei ca nu va veni nici marti, nici miercuri, nici in vreo alta zi... Mai tarziu, avea sa afle un lucru care a cutremurat-o: timp de un an incheiat, din doua in doua zile, haiducul Balta, caci el fusese jandarmul, a fost acolo. A venit la Fantana lui Ionica, scormonind pamantul, doar-doar o gasi semnul din piatra ori din floare al Mariei...
***
Despre cea de-a treia intalnire cu Balta, batrana Maria crede ca n-a fost intamplare, ci un fel de providenta. A fost intalnirea care avea s-o duca la pierzanie si la fericire totodata, cea in urma careia - zice ea - "s-a mai nascut o data". "Am spus ca las samn pe data de doua iulie 1941. Si tot pe doua iulie, anul urmator, fix in aceeasi zi, l-am intalnit iarasi. La manastire la Agapia era un deal cu iarba inalta si grasa, care se chema Chetronea. Trei ani de zile cat am stat argata la boier, eu am dus vacile numai pe dealu" cela. In ziua aceea, ca niciodata, vacile o luat-o pe alt drum si n-am putut sa le intorc. Era razboi, se auzea ca prin cer trec avioane si lasa parasute pe care fetele satului le iau acasa si-si fac din ele rochii de matase. Doamne, cat vroiam si eu sa gasesc o parasuta din aceea minunata... Si cum coboram eu pe niste rapchi dupa vacutele mele, numa" ce samt ca trece un avion. Il auzeam mornaind. Deodata, din niste tufaraie, rasar doi soldati, unu" capitan, altu" sergent. Ma uitam la ei cat erau de curati si eleganti, pantalonu" dunga, cizma lunga, cremuita si zic: <<Mai, sa stii ca ferchesii astia-s parasutisti...>>. Asa oameni nu puteau sa iasa din tucii si boschetele padurii. Puteau sa vina numai de sus, din cer..." Si iarasi i-au spus ca-s veniti in urmarirea lui Balta. Ii cereau sa-i conduca pana la Manastirea Secului, unde chipurile avea sa talhareasca haiducul, dar nu pe drum, ci prin locuri pe unde sa nu se intalneasca cu nimeni. Pentru acest drum ii ofereau 500 de lei, mai mult decat primea de la boier intr-un an. "Ce era sa fac eu, o mucoasa de paispice ani? Ma gandeam ca si banii is buni, c-o sa-l pot ajuta pe tatuta si pe frati. M-am dus. Ne-am bagat prin niste rapchi, paraie, prin niste zmeurise si barloage de urs, tot de-a dreptu", tot mai departe, nici azi n-as mai sti pe unde. Si-am ajuns pe un varf de deal, era acolo o cruce frumoasa, sculptata in stejar - lumea ii zicea Crucea Legionarului - si acolo am facut popas si capitanu" i-o zis sergentului sa mearga sa caute apa si-am ramas sanguri. Batea un vanticel caldut, barbatul s-o rezamat cu spatele de cruce si-mi face samn sa ma asez si eu. Ma ie asa, de dupa cap, simteam degetele lui reci cum imi ating buclele din ceafa. Si ma trage incet catra dansul si-mi zice la ureche: <<Eu is Balta si de-un an te astept si te caut... O vrajitoare batrana mi-o zis c-o sa-mi ieu o fata dintr-o casa de boieri, care are-n fata casei un parau. Si-n sara ceea, cand o adus boieriu" tau merindea ceruta, am vazut ca in fata casei ai parau si am vazut ca tu esti aceea... Nu vreau sa te oblig sa faci nimic, absolut nimic din ceea ce nu-ti place. Dar imi esti datoare. Imi esti datoare cu trei zile din anul asta, in care te-am tot cautat. Te rog numai atat: sa ramai trei zile cu mine la bordei. In astea trei zile eu nu te fortez la nimic, vreau doar sa stai cu mine. Daca nu ti-a placea, am eu grija sa ajungi inapoi acasa si sa nu patesti nimica...>>." Maria spune ca, in vremea aceea, la 14 ani, "avea mintea altfel". Dupa ce s-a impotrivit mult, a mai izbutit sa-l roage doar ceva, desi stia bine ca acest lucru nu e cu putinta: "Merg, dar mai intai trebuie sa-i spun lui tata. Nu ma tem de el, da"-l respect mai mult decat pe oricine". Atunci Balta a devenit mai serios: "Uite ce-i! Eu nu vreau sa-mi bat joc de tine, dar daca nu ne-ntalegem, eu am sa scriu la Legiune (Jandarmerie) ca tu mi-ai fost gazda de sase ani de cand stau in codru si tot ce-am furat am dus la tine. Caci trebuie sa-ti zic un secret: tu, Marie, mi-ai cazut draga...". Numai Dumnezeu stie ce s-o fi petrecut atunci in mintea copilei! Nu-i era teama, caci teama nu-i era de nimic pe lumea asta, poate doar pentru bietul de taica-sau, amenintat cu puscaria. Maria spune ca a mers mai degraba cu gandul de a fugi. Si totusi, mai era ceva: "Era un barbat frumos si manierat. Avea un gest asa, cand radea intr-un dinte, imi placea <<statura>> lui, <<dupacapul>> lui, acolo, la ceafa, avea un cap mititel si rotund, parul si ochii negrrrri!, negri foc, ca pana corbului si mustacioara pasarica. Nu era defel asa cum mi-l inchipuisem eu in prima seara, inalt, salbatic. Era mai scund decat mine si slabut, puteam sa-l iau la subtioara si sa-l port cu mine prin padure. Un barbat asa fin, delicat, nu pricepeam de ce se zicea despre el ca-i criminal, de ce doar auzirea numelui sau inspaimanta intreaga lume. El avea 36 de ani. Eu, proasta si biata de mine, aveam paispice..."
"Nici acum n-as putea spune unde-o fost bordeiu" acela. Balta o smuls patru bradatei din pamant, o dat la o parte niste nuiele si in pamantul padurii o aparut un geam. O ridicat geamu"-n sus, am coborat amandoi pe-o scara si deodata nu mi-o venit sa-mi cred ochilor: patrundem intr-o odaie mare, frumoasa si calda, cu pat, cu plita, pe perete un dulap frumos si covoare, avea sticlute cu rom, cu lichioruri, pastrama, putini de branza, in mijlocul odaii era o fantanita cu apa buna si limpede, stateam pe-un scaunel, luam cu polonicu" apa din fantanita si puneam pe plita si faceam mancare... Era frumos." Apoi, deodata, glasul Mariei devine soptit. "Am ramas doua saptamani acolo, in bordei, <<in luna de miere>>. Am uitat sa ma duc acasa, am uitat sa mai ies..." "Cum adica ati uitat?", intreb. "Cum adica ati uitat?..." Mai intai de toate, haiducul i-a pus in palma viata sa. Maria e, de altfel, singurul om care cunoaste, pas cu pas, toata biografia acestui personaj legendar al Muntilor Neamtului, singura careia i-a marturisit ca se simte adesea vulnerabil si fara rost, ca "el n-o fost nascut pentru viata asta"... Nu au facut dragoste. Vreme de doua saptamani au stat amandoi, unul langa altul, in ascunzatoarea subpamanteana, privind arborii si stelele prin ochiul de sticla prafuita, scotand din inima, incetul cu incetul, secrete vechi, simtindu-se amandoi singuri si parasiti sub acoperisul spuzit de stele al lumii. Copil de ciobani gospodari, Mitrita Negrescu fusese si el "strungar" la oi, tot de la sase ani, la fel ca Maria. De pe la doisprezece ani, asupra sa au inceput sa se napusteasca nedreptatile omenesti, nedreptati crude, puternice ca blestemele. Cum a putut el sa ajunga temutul lotru de azi? E greu de crezut ca totul a inceput de la o trisca, o "fluieruta" de copii. Doi oameni, intre care frate-sau mai mare, Neculaie, dezertori din armata, au furat de la o stana din Vanatorii Neamtului un cas si blestematul acela de fluier, pe care l-au dat copilului, spre joaca. Asa l-au gasit jandarmii, cantand nepasator pe-un varf de munte, asa l-au bagat la inchisoare la Cluj, fara macar sa il judece. "Mi se rupea inima cand il ascultam. Era razboi, legile anapoda, nu exista in tara inchisoare pentru minori. El, un copchil de 12 ani, sa ia trei ani si jumatate de inchisoare, complet nevinovat!... Acolo, la Cluj, erau vreo 20 de detinuti. Mai avea vreo trei luni cand a bagat de seama ca detinutii aceia sapau un tunel in zid. De aproape 20 de ani lucrau in secret, ascunzand cate un pumn de tarana in hardaie si gamelele cu mancare, pana in acea noapte fara luna, cand un vietas i-a zis: <<Mai, baietane, ce sa facem cu tine? Mai ai trei luni, vrei sa mergi acasa?>>. <<Trei zale sa mai am si tot marg!>>. Si au fugit toti. Toti detinutii. Cazul a facut mare valva in presa vremii, a mai ramas numai un mosneag, care mai avea 12 zile din 18 ani."
Unde sa se duca Mitrita? Taica-su murise de suparare, il mai avea numai pe Niculaie, fratele sau fugar de armata, si cu el a ramas prin munti. Odata, langa manastire la Sihla, a avut un vis. Dormeau toti trei, dezertorii si el, baiatul care de acum implinise 16 ani, cand Mitrita se ridica din somn si striga catre frate-su: "Badie, am visat c-o aparut patru jandarmi care v-o puscat pe voi doi si numa" eu am scapat!".ÊSi chiar atunci, cum s-a ridicat in picioare, baiatul a vazut patru jandarmi care stateau cu pustile intinse spre ei, intocmai ca-n vis. Pe primul l-au impuscat in cap. Neculai a pus mana pe arma si cand a dat sa se ridice, jandarmii "l-o puscat" si pe el in picioare. Cazand, schimonosit de durere, el a pus arma in mainile copilului si l-a privit in ochi pentru cateva clipe, plangand: "Fugi!...". Si baiatul a fugit. A fugit fara sa stie prea bine ce face, de ce fuge, a fugit ore in sir prin paduri, strabatand coclauri neumblate, arborii noptii ii sagetau mintea si cainii jandarmilor se auzeau tot mai departe, apoi a fugit mai incet si mai incet si in cele din urma s-a oprit. De atunci, casa i-a fost padurea.
Ascultandu-i povestea, Maria il privea cu alti ochi. Nu mai era banditul, hotul la drumul mare, era un om impovarat de ganduri si intrebari, la fel ca si ea. Purta mereu in buzunarul stang al vestonului o pastiluta de otrava, pistol mic in mana dreapta. Otrava a purtat-o si copila, femeia, iubita lui, putin mai tarziu. Niciodata n-a indraznit sa-l tutuiasca sau sa paseasca in fata lui pe poteca. Pentru ea, "Balta" a fost intotdeauna "Badiusa".
La doua saptamani, au iesit din bordei. Haiducul a facut un semn si deodata din codru a aparut un om, tinand in mana o sticla frumoasa si galbena, putin inceputa, pe care scria "Secarica". Era un mesager, primul chip pe care l-a vazut in noua ei viata. "Badie Vasile, ce se aude prin sat?", l-a intrebat Balta. Si mesagerul a vorbit: "Boier Cretulescu s-a plans jandarmilor ca... <<Balta i-o furat fata de pe cerdac>>, tatal Mariei s-a dus la post si a spus asa: <<Daca eu vad fata me in fata si stiu ca-i dusa cu Balta, cu mainile astea o omor!". "Cand am auzit asa ceva... Eu, care-l respectam atat, care credeam ca are incredere in mine, eu sa fiu judecata asa rapede! Nu mi-o mai trebuit nici tata, nici boier, nici lume, am ramas a soartei si-a Badiusii mele, inainte." De atunci, toata lumea nu i-a spus altfel decat "Paunita Codrului", femeia lui Balta.
Codri si sfinti
Cinci ani de zile l-a urmat prin sihastrii, cinci ani de zile n-a lasat arma din mana nici o clipa, zi si noapte. Desi e greu de crezut, se pare ca, intr-adevar, Balta "lua de la care avea si dadea la care n-avea", tinea partea saracilor. "De Craciun, de Pasti, de toate sarbatorile, eu aveam sarcina sa pregatesc hainute pentru cel putin 30 de copii nacajiti de pe sate. Era razboi, vedeam oameni morti prin padure, copchii orfani, vedeam rautatea cea mare a oamenilor. Daca la un om amarat ii murea vaca, se trezea dimineata c-o jitaca-n grajd. Daca unu-si marita fata si ne-av? zestre, gasea perini si covoara-n prispa. Si tot asa. Cum v-am zis, nu era prea inalt si voinic, da" lucra cu capu". Era istet tare, avea o <<intelighenta>> mai mare decat patru jandari la un loc. Niciodata nu stateam in acelasi loc, nici nu stiam unde o sa dorm la noapte, si cand dormeam, dormeam cu randu", ne pazeam unu" pe altu". Balta avea legaturi pe toate drumurile din muntii astia, din Muntii Vrancei, pe Valea Bistritei pana la Vatra Dornei si Suceava roata-mprejur, avea <<gazde>> peste tot si tati il iubeau, da" pe mine nu m-o interesat niciodata treburile lui. El cand fura nici n-atingea omu". Ori tramitea bilet, ori oprea o caruta sau o masana cu metodele lui, n-o dezbracat niciodata pe nimenea, n-o omorat si nici n-o batut. Tata lumea zicea ca Balta s-o-mbogatat, ca-n bordeiele lui ar fi fost plin de aur. Prostii! Eu, iubita lui, nevasta lui, n-am ramas cu nimica. Eu n-am de la Balta nimic, as fi vrut sa am macar ceva, o carte, da" n-am nimic. Am amintirile astea, le am, si-s cele mai de pret din toate."
In amintirile Mariei nu apar decat paduri, paduri nesfarsite si manastiri. Atat. Secu, Sihastria, Neamt, Sihla, Varatec, Agapia..., acestea i-au fost lui Balta adevarate ascunzatori si, ciudat, cu nimeni nu s-a inteles mai bine decat cu monahii schiturilor si sihastrii din codri. Si asta fiindca era un om cu credinta mare. De nimeni nu se temea decat de Dumnezeu.
Maria isi aminteste ca azi de padurea Branistei. Auzise c-a fost condamnata pe viata, "in lipsa", pentru port ilegal de arma, era o vreme ploioasa si ierbusoara mare, era o poiana rotunda in care, din cand in cand, apareau zimbri grasi si puternici. Ei doi in genunchi si parintele Ioil, cu pletele albe infiorate de vant, punandu-le pe cap cununile din flori de camp, cantecul lui risipindu-se pe deasupra padurilor. "L-am iubit, da", marturiseste in cele din urma Maria, "l-am iubit, fiindca el m-o vrut femeia lui si daca el o vrut asa... asa am vrut si eu. De nimica nu m-am temut, de nimica nu imi pare rau in viata mea..." Dupa ce au fost cununati, cei doi s-au spovedit parintelui Ioil. "Parinte, asta sunt", si-a inceput Maria marturisirea. "Traiesc cu Balta, am facut cu el un copchil...", da, nascuse un copil, singura in padure, urmarita de jandarmi, l-a nascut pe furtuna si era frumos, gras "cu duluri de grasime ca nasu" curcanului" si sanatos, dar potera era in urma ei si-a trebuit sa-l paraseasca si l-a lasat in ieslea boierului Cretulescu, care l-a indragit asa mult, incat, fara sa stie al cui e, l-a trecut pe numele lui si a vrut sa si-l faca mostenitor, insa, la zece luni, baiatul a murit. Avea sa mai nasca unul, pe 2 februarie 1946, era un ger de crapau pietrele, ei erau si mai haituiti si nu s-au putut opri decat pentru cateva ceasuri, cat sa nasca, sa bage pruncu" intr-o traista si sa plece. Iarasi l-au lasat la o familie din Negresti, care mai avea noua copii, dar din toti cei zece, doar baiatul lor a fost harazit sa moara.
Parintele Ioil i-a dat canon. I-a spus sa spuna de o suta de ori pe zi o rugaciune, o anumita rugaciune, iar ea a zis-o mereu, cat a mai stat in padure, in inchisoare si o spune si azi, tot de o suta de ori, "pe degete", "Cuvine-se cu adevarat...". "Rugaciunea asta n-o iesit din mine niciodata. Pentru mine, ea ii asa cum ai gandi."
Ca l-apus de soare, vor sa mi te-omoare...
Ceva mai sus, in munte, pe Rapa Coroiului, cei doi iubiti au cunoscut o sfanta. "27 de ani o stat sub o stanca singura, o iubit, ca si mine, un barbat de la 15 ani, si l-o iubit asa mult, incat cand el o murit intr-un accident, ei nu i-o mai trebuit lume. Traia asemeni Sfintei Teodora de la Sihla. Trei Invieri am facut cu Badiusa in pestera ei. Si ea i-o spus lui asa: <<Omule, tovarasia sa n-o faci cu femeia decat o data in viata, si din vorbele ei sa asculti una dintr-o suta. Una dintr-o suta, care-o socotesti mai buna...>>" . Maria n-a indraznit niciodata sa-i dea barbatului ei sfaturi, tot asa cum n-a indraznit sa i-o ia inainte pe poteca. Unul singur i-a dat: sa nu-l ia ca tovaras pe acel Petrea, baietanul care avea apoi sa-l ucida cu baltagul pentru bani. "Badiusa, nu-l lua, ca asta nu-i om curat! Simteam asa, cum ma uit la matale, presimteam ca odata cu aista, se apropie despartirea noastra..." De aici inainte, povestea Mariei curge lin, asemeni raurilor acelora mari, fara putinta de intoarcere. O stranie fatalitate a pus stapanire pe vietile lor, ea presimtea, stia ca Balta va muri, dar parca si Balta stia, si o resemnare asemeni celeia a ciobanului din "Baltagul", sau din "Miorita", sau din vechile basme ale Mariei incepea sa puna stapanire pe viata lor, ca si cum Dumnezeu insusi ar fi vrut sa le spuna ca, n-ai ce-i face, marile fericiri nu pot dura vesnic. "Era pe 26 octombrie 1946, de Sfantul Dumitru, pe Badiusa meu il chema Dumitru, era omat mare, vremea <<molasa>>. Trebuia sa mearga la niste crasmari, sa aduca merinde. In dimineata aceea, ca niciodata, s-o spalat si s-o imbracat numai cu nou pe dansu": ciorap, bacanc, haina, maieu, camasa, izmana, tot. Si unghiile si le-o facut cu pila. L-am tuns eu frumos, imi placea sa-l tund in <<dupacap>>, i-am taiet cu forfecuta mustacioara neagra si faina. Apoi zace: <<Marie, ascute oleaca baltagul asta>>. In timpu" acela Petrea se gandea (mi-o marturisit mie mai tarziu): <<Ascute-l, ca pentru tine-l ascuti!>>. Pe capu" lui Balta era pus un premiu de 20.000 de lei si Petrea cel tanar nu mai avea rabdare, vroia banii. Se asaza barbatul meu pe-o buturuga si zice iarasi, bland, catre mine: <<Marie, acuma du-te si ada-mi o azimioara, ca cine stie daca pana mor mai ajung sa mai mananc azimioare...>>. Asa le zicea el la niste ciupercute mititele, vinetii, ca niste painisoare. M-am dus pe coasta padurii, am gasit patru azimioare, i le-am fript pe jaratec si-o mancat. Omatul era moale, pufos si ne-am batut cu zapada, el o dat in mine, eu am dat intr-insu, apoi el m-o strans tare in brate si m-o sarutat. Petrea statea si ne pandea. Balta ii face samn sa vie mai aproape si-i zice: <<Ai citit in ziar ca s-o pus un premiu pe capu" meu? Da" pe mine nu ma prinde nimenea viu, Petrea! Nimenea!...>>. Si radea si-l bulgarea. La urma, o plecat amandoi si eu am ramas singura in padure. Am mancat restu" de azimioare si ma uitam dupa el cum se duce la moarte. <<Badiusa s-o dus, da" nu mai vine...>>, asa imi ziceam mereu, in gand. Barbatul meu avea o monograma frumoasa in talpa si-am mers pe urmele pasilor lui si-am inceput sa culeg bucatelele acelea de zapada batuta si ma uitam la ele si ma intrebam cum pot sa le pastrez eu, cum pot sa le tin sa nu se topeasca niciodata. Iar cand Badiusa o disparut dupa copaci, atuncea m-am gandit si la altceva: <<Ce-o sa fac eu de acum inainte?>>
Dimineata, cand s-o luminat de zaua, o venit Petrea singur. Ma uitam de departe cum vine spre mine si acuma ma gandeam ce sa-i fac. Sa-l las sa vina?... Sa-l pusc?... Sa-l tai?... Sa-i rup picioarele?... Mi-am lasat pistolu" intr-un cleamp de brad, alaturi de-al lui Balta, si m-am dat asa, deoparte. Ca sa nu zica cumva nenorocitu" ca s-o luptat cu mine si m-o prins si ca acuma-i cine stie ce erou viteaz. Cand s-o apropiat, am strigat catre el: <<Petre, unde-i Badiusa?>> <<L-o oprit o masana cu jandari si l-o prins...>>. <<Minti, Petrea!>> <<Nu mint>>. <<Badiusa-i mort, Petrea!>>. El nu si nu, pana ce-o ajuns langa mine si s-o repezit la brad si-o luat pistoalele amandoua si geanta mea cu cartuse, chiuind de bucurie: <<De-acuma-s bogat!>>. Ma uitam la el cum se bucura si tot ma gandeam, oare cum sa ma razbun - il puteam omori cu tot cu pistoale, ca nu stia sa le foloseasca - si la urma am gasit: l-am poftit la masa. Petrea mirat, cu ochii pierduti, s-o pus la masa. I-am pus bors in blid, i-am turnat niste vin ros, primit de la calugari. <<Si acuma spune-mi cum l-ai omorat...?>>. Cum l-o omorat? L-o omorat ca un misal, pe la spate. <<Era intuneric, el o vrut sa sara de pe un tapsan si eu cu taisu" i-am dat in dupacap. O mai facut un pas asa si-o cazut cu fata-n sus>>. <<O zas ceva?>>. <<N-o zas nimica. Ca numa" oleaca i se mai tinea gatu" de dansu">>." Petrea a plecat, Maria a strans masa, a imbracat cojocul cel mare, cu guler de lup, a coborat din padure si s-a predat. De condamnarea pe viata a scapat fiindca atunci, dupa razboi, s-a dat o amnistie. Un an si sase luni, cat a stat in inchisoare la Piatra, s-a rugat tot timpul pentru sufletul lui Badiusa. Dupa multi ani, Petrea a venit in ograda ei din Tazlau, cu lacrimi in ochi si si-a cerut iertare. Maria i-a spus: "Te-am iertat deja, Petrea, ca daca nu te iertam, te bagam inca de atunci sub pamant...". Omul acela a murit nebun.Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
