Destine

Simion, omul florilor- Intr-o curte cu iarba, langa o fantana cu apa vie, traieste un bucovinean care in loc sa plateasca nedreptatea vietii cu ura, o plateste in iubire. Inconjurat de plante si rugaciuni, destinul lui nu miroase a moarte, ci a viata -. In oraselul unde traieste, Candrea Bozga Simio...

Simion, omul florilor- Intr-o curte cu iarba, langa o fantana cu apa vie, traieste un bucovinean care in loc sa plateasca nedreptatea vietii cu ura, o plateste in iubire. Inconjurat de plante si rugaciuni, destinul lui nu miroase a moarte, ci a viata -

In oraselul unde traieste, Candrea Bozga Simion e cunoscut drept un "om de leac". Multi bolnavi s-au tamaduit cu ierburile sale, cu plantele sale, cu cristalele sale "de Japonia", dar mai cu seama s-au tamaduit cu fabuloasele lui povesti de viata, bune de pus la ranile sufletului. Daca intamplarile din viata cuiva s-ar putea vinde pe bani, cu siguranta Candrea Bozga Simion ar fi multimiliardar. Cat despre ceaiurile sale, altminteri ceaiuri obisnuite din plante obisnuite, ele au facut inconjurul lumii, fiind comandate de foarte multi straini, dar pentru aceste adevarate elixiruri el n-a cerut niciodata vreun ban, refuzand totodata cu incapatanare sa le dea acelora care "nu merita", oamenilor ale caror vicii depasesc stradania si smerenia lui de culegator. Localnicii l-au vazut adesea urcand in munti, urmat de doi copii, prin ierburile inalte ale dealurilor frematand de miresme, au incercat sa culeaga si ei din aceleasi locuri si totusi nimeni n-a priceput de ce, pana la urma, ceaiurile batranului au fost intotdeauna mai bune si mai de folos. O fi avand el si alte locuri, mai indepartate? O fi posedand o reteta miraculoasa de amestecuri pe care o tine in taina? Au fost chiar medici cu renume care le-au cerut pentru a le analiza in laborator, neintelegand nici ei "ce minune" se poate ascunde in aceasta simpla amestecatura de buruieni. Si toti s-au gandit ca poate, cine stie, conteaza si omul, omul care le aduna, felul in care scoate el florile din pamantul jilav sau din ramurile moi ale pomilor salbatici, felul in care se apropie de neimblanzita creatie a lui Dumnezeu.
In curtea casei sale de pe strada Calea Bucovinei, aproape de centrul orasului Campulung Moldovenesc, gasesti iarba, iarba deasa, tunsa marunt, cateva movile ascutite de piatra si o fantana veche, care nu seaca niciodata si-n care se afla cea mai buna apa din oras: multi oameni ies in fiecare zi pe poarta din fier impletit, avand caldarile pline de comoara stravezie. Asa incat s-ar putea spune ca Dumnezeu l-a rasplatit intr-un fel pe Candrea Bozga Simion pentru viata sa chinuita. L-a rasplatit cu plante si apa.
Casa lui miroase a flori si a lemn uscat. O veranda lunga imbratiseaza cotit intreaga fatada, nenumaratele ochiuri de geam lasa sa se strecoare in acest vestibul licariri jucause de lumina verde. Simion Candrea si sotia sa stau rezemati de tocurile unei usi uriase si albe, zambind de parca m-ar cunoaste, de parca m-ar astepta. Barbatul ma pofteste cu gesturi simple in casa. Il intreb despre plantele sale miraculoase, drept care urcam impreuna un sir de trepte din lemn pana spre "farmacia" secreta - podul casei, strabatut de grinzi viguroase, in care de-o parte si de alta se intrezaresc in penumbra siruri de icoane vechi si cutii de hartie: tei, tataneasa, roinita, frunze de coacaze negre, cicoare de gradina, sovarf, tarhon, frunza de nuc, cimbru, rostopasca... Acolo imi spune soptit, aproape de ureche, ca ierburile acestea l-au salvat de la moarte. Doctorii l-au trimis sa moara acasa, dar el s-a hotarat sa traiasca, sa se vindece singur, cu leacurile lui Dumnezeu.

Ana cu parul de aur

Despre ierburile de leac? Simion Candrea imi spune ca totul a inceput cu o mare iubire. Se intampla demult, in satul lui natal, Dorna Candrenilor. Pe ea o chema Ana. Ana Vizaur sau Anne, dupa numele ei german, caci era "o bondoaca de nemtoaica, cu parul lung si galben ca margaretele", era femeia care avea sa-i dezvaluie tainele plantelor de leac si care avea sa-i urmareasca multa vreme destinul. Ea i-a spus odata o vorba pe care n-o va uita nicicand: "Simioane, tu trebuie sa-ti iubesti boala". La inceput n-a inteles, a crezut ca-si bate joc de el. "Ai iubit vreodata in viata ta?", l-a intrebat. "Da" asa, cu tot sufletul, nu cum ai face dragoste intr-o noapte. Asa sa-ti iubesti si boala. S-o imblanzesti, s-o aperi, chiar sa-ti fie mila de ea. Iubeste-ti boala, invat-o sa te asculte. Iubind-o pe ea, te vei iubi si pe tine, te vei descoperi acolo, in adancuri, speriat si infricosat."
Dar iata povestea ei. Ana Vizaur parasise satul cu destula vreme inainte de inceperea razboiului - pe atunci, el era abia un copilandru -, fiind repatriata in Germania. Acolo, ea se casatorise cu un neamt chipes, de care a legat-o, se pare, o iubire mistuitoare, dovada ca, dupa ce sotul ei a murit pe frontul rusesc, ea s-a inrolat voluntar in armata lui Hitler, insetata de razbunare, impatimita de gandul de a ucide cat mai multi rusi. Ea, bondoaca cea blonda si blajina, a luptat corp la corp cu matahalele in uniforme kaki, singura femeie din linia intai in tundrele Rusiei. Nu e de mirare ca a cazut repede prizoniera de razboi. In lagar, dupa doar cateva luni, a invatat limba rusa la perfectie, preschimbandu-se brusc intr-unul dintre detinutii cu cea mai buna purtare. Un diabolic decret militar al vremii prevedea ca, prin voluntariat, prizonierii din lagarele rusesti pot primi arme sa lupte in armata sovietica, fiind folositi drept carne de tun in primele randuri ale frontului. Ana Vizaur a imbracat tunica vrajmasa doar fiindca mintea ei a ticluit un stralucit calcul: nu va trece mult timp pana ce frontul va ajunge in Romania, in Bucovina, in apropierea satului ei natal. Si intr-adevar, nici cel mai destoinic strateg militar nu putea potrivi mai bine evenimentele: dupa numai cateva saptamani de la iesirea din lagar, coloana sovietica a intrat in Dorna Candrenilor, iar Ana nu trasese nici un foc de arma impotriva semenilor sai germani. Folosindu-si farmecele femeiesti, a reusit sa-l convinga pe comandantul batalionului sa o lase sa ramana aici - dar sa nu afle nimeni ca ea e de fapt nemtoaica -, iar acesta a pus-o chiar sef la postul de jandarmi. Iat-o asadar pe aceasta nemtoaica in uniforma de ostas rus, jandarm in propriul sat romanesc. Desi postul de militie era la doi pasi de casa parinteasca, in sat n-a mai recunoscut-o nimeni. Parintii ei plecasera in Germania, localnicii n-o mai vazusera de mult. Dar noua femeie sef de post devenise spaima intregii comune. Raufacatorii pe care nimeni nu reusise sa-i prinda vreodata erau arestati cu sange rece de rusoaica, zvarliti in tribunale doar cu izmenele pe dansii si pana azi, in satul acela, a dainuit o zicere: "Liniste, ca vine rusoaica cu balalaica!". Ei bine, tocmai aceasta femeie bizara s-a intamplat sa se indragosteasca de Candrea Bozga Simion.
Iata scena balului de duminica, povestita ca nimeni altul de batranul bucovinean. "La ora unu s-o deschis usa si au inceput sa intre gospodarii tineri. Abia la urma, cand toata lumea era in fata frumoasei scene pentru serbari, usile se deschid inca o data si... apare rusoaica! Bondoaca, cu mantaua lunga, kaki, frumoasa, cu balalaica in mana. Toata lumea o incremenit. Trece de masa unde se plateau muzicantii, tranteste pistolul de bufet si atunci, deodata, s-a produs miracolul cel mare: cu o eleganta desavarsita, femeia aceea care era spaima lumii intregi se indreapta spre muzica si comanda un Damisvals (Damenvals - singurul dans in care femeile au voie sa faca invitatie barbatilor). Domnule, si vine direct la mine si-mi face o plecaciune. M-am gandit: <<Doamne, ce-oi fi facut?...>>. Daca era crapat pamantu" atuncea, acolo saream! Si m-am dus la Damisvals. Dansssa femeia asta!... asa frumos, ca ti se-nvartea lumea cu tine si cat am dansat noi, n-o indraznit nimeni sa intre in dans, s-o strans toti in niste cercuri in sala aceea mare, claie peste gramada: <<Simion a lu" Costan danseaza cu rusoaica!>>. Numai Dumnezeu stie cum am terminat eu dansul ala. Eram lac de apa, tremuram tot. Si ea m-o luat de brat, s-o dus la bufet si o strigat: <<Un butoi de bere pentru toata lumea! Eu platesc!>>. Oamenii au ramas cu gura cascata: <<Ba, rusoaica graieste romaneste!...>>. Iar cand toata lumea o inceput sa bea, ea ma ia de brat si-mi zice sa mergem acasa. Ajungem pana la postul de militie si acolo ea-mi porunceste: <<Acuma, iubeste-ma!>>. Eu, paralizat de frica. Iar dupa cateva zile imi spune: <<Simioane, sa stii ca in tara asta vor veni vremuri grele, cu multe nedreptati. Nu vrei sa vii in America cu mine?>>. Avea rude acolo si in Argentina, ea mi-o facut toate actele, pasaport, tot. Si mi-a spus in taina povestea ei, ca suntem amandoi din acelasi sat si ca ea ma iubeste. Eu i-am zis ca da, as pleca, dar trebuie sa cer binecuvantare de la mamuta. Si mamuta nu m-o lasat. Mi-o spus asa: <<Simioane, nu te duce... Ea-i asa cum o vezi, frumoasa, stralucita, cocheta. Acolo tabarasc barbatii pe ea si te-o parasi si tu ramai un maturoi strain, al nimanui, departe de casa. Sa stii, Simioane, ca, daca tu te duci, in clipa cand ai iesit pe poarta eu ma spanzur!>>. Eram singurul baiat din cinci copii, aveam gospodarie mare, cai, vaci, branzarie, munte..."
Nu s-a dus si, putin, ii pare rau. Cu aceleasi puteri magice cu care prezisese ca frontul va trece prin satul ei natal, nemtoaica ghicise si vremurile crunte ce aveau sa inceapa. "Poate ca mai bine ramaneam un maturoi strain decat sa fac zece ani de puscarie, si eu, si tatuta, si sa ne ia nenorocitii astia toata averea pentru care muncisem atat..." I-a spus asadar Anei ca nu poate veni si drumurile lor s-au despartit. Avea s-o reintalneasca insa multi ani mai tarziu...


Tradarea

Deocamdata, si-a luat o nevasta romanca, la fel de frumoasa, a trudit pe ogorul parintilor si i-a vazut cu ochii lui pe primii gospodari de la el din sat care s-au preschimbat in comunisti peste noapte. S-a inscris impreuna cu tatal sau in "Garzile Decebal", o puternica grupare de rezistenta din Bucovina, pentru simplul motiv ca nici unul nu mai putea suporta mojicia celor care, fiindca-i "linsesera in dos" pe comunisti, ajunsesera sa-i conduca pe dansii. "Tatuta o fost un om corect si liber. N-o suportat obrazniciile de nici un fel. El o dat cu causu". Asa am fost amandoi: nu ne statea nimeni inainte ca sa ne oblige sa facem ceva ce stiam ca nu-i bun. Eram solidari tare."
Prin 1948, cand n-au mai putut suporta, si-au luat lumea in cap si au plecat amandoi "la codrul dealului". Aproape un an de zile au fost partizani in munti, traind "pe sub bratul copacului", dormind sub cetini si-n borti sub pamant, inarmati, mereu la panda, neinduplecati si slobozi. Au avut de patimit insa cei ramasi acasa. Sotia i-a fost batjocorita, surorile torturate, pe mama sa au spanzurat-o de maini, cu ele legate la spate, si au parlit-o cu ziare, dar nici una dintre ele nu a spus un cuvant despre ei. Data de 27 noiembrie 1949 o tine mereu zavorata in amintire si asta nu pentru ca in ziua aceea avea sa fie prins, ci fiindca atunci, pentru prima data, i s-a zguduit puternic in suflet valoarea aceea sfanta a prieteniei dintre oameni. Coborase iarna peste muntii Dornei si ai Rodnei, fugarul era slabit, lipsit de hrana, drept pentru care s-a hotarat sa coboare din pustietati doar ca sa ia ceva de mancare de la "mamuta lui". Mergand catre casa, se intalneste cu un gospodar tanar, cel mai bun prieten al sau din sat. Vorbesc putin si-si dau mana de despartire. "Ma, Ioane, ma duc acasa, imi iau oleaca de mancare si-mi vad de treaba. Cred ca suntem barbati, nu?" "N-ai nici o grija, Simioane", i-a raspuns prietenul. Doar o jumatate de ceas a stat de vorba cu sotia, cu mama sa, cand usile au fost izbite de perete, un camion intreg de securisti a navalit in incapere, tintuindu-l cu pistoalele. Acum, la batranete, amintindu-si despre prietenul care l-a tradat, Candrea Bozga Simion are in glas o ingaduinta asemanatoare cu mila: "Sarmanul om. Dumnezeu sa-l odihneasca!".


"Dusmanii tai sunt parintii, sotia, libertatea!"

Dupa numai o luna, l-au prins si pe tatal sau. Au fost judecati in 1950, condamnati, el la zece, tatal la unsprezece ani de inchisoare, si de atunci n-au mai stiut nimic unul de altul. El a fost dus la Jilava, apoi in cel mai cumplit dintre toate lagarele pamantului, colonia de la "Peninsula", Valea Neagra.
Poposind cu memoria prin acele tinuturi de infern, Simion Bozga isi acopera de fiecare data cu palmele ochii, lasand sa se strecoare intr-insii fasii de lumina: batranul priveste printre degetele uscate ca prin zabrele. Si repeta mereu, obsesiv, de zeci, de sute de ori: "Sunt niste lucruri pe care nu poti sa le descrii... Ii urat. Ii urat... Nici cu un animal nu te poti purta asa cum s-o purtat ei cu noi. Ii urat...". Aproape ca nici nu vrea sa-si reaminteasca trecutul, nu are nici o importanta sa-si aminteasca. Aceste chinuri au fost pentru el un soi de salvare, o terapie lunga si intortocheata, prin care a capatat nebanuite puteri. Inchisoarea a luat-o ca pe un fel de sanatoriu, torturile ca pe-o tamaduire. "Vreau sa va spun un lucru: sa stiti ca cei care au trecut prin inchisorile comuniste au trecut printr-un lagar de purificare sufleteasca. Acolo se simtea adevarata rugaciune, acolo aveai timp sa te rogi cu insufletire, nu mai aveai nici un interes, erai desprins de tot. Ascultati-ma: inchisorile comuniste au fost o adevarata biserica. O purificare a sufletului, o cale de a te desprinde de orice lucruri rele pe care le-ai vazut si poate le-ai facut in viata, a te desprinde definitiv si a deveni un om adevarat. In clipele cand nu eram supravegheati prin vizeta, ne asezam in genunchi si ne rugam la Dumnezeu sa ne dea putere sa ne intoarcem in libertate nu distrusi, ci oameni. Odata, dupa batai multe, am inceput sa plang. Mi-a venit, asa, deodata, dor dupa cei dragi de acasa, dupa tatuta care nu stiam daca mai traieste, dupa tineretea mea pierduta. Si vine spre mine un barbat, unul Macovei Andrei, si-mi spune asa: <<Mai, flacau de munte, nu face ceea ce faci!>>. Eu tot plangeam. <<Mai, flacau, nu te manifesta ca-i iubesti pe dusmanii tai. Stii cine sunt dusmanii tai? Dusmanii tai sunt sotia ta, parintii, surorile si libertatea! Sunt dusmani dovediti>>. Era la fel cum avea sa-mi spuna mai tarziu nemtoaica sa-mi iubesc boala. Suna rau la timpan, dar el mi-o explicat ce vrea sa spuna: daca tot plangi si te daulesti, te distrugi, devii un om de nimica. Tu trebuie sa te lupti cu tine insuti, sa-i consideri pe ei ca-s dusmanii tai, sa te desprinzi de totul ca sa te conservi, sa poti rezista. Sa te intorci la ei nu distrus, ci om adevarat. Mi-o cazut cam greu la inceput, dar pe urma am inceput sa invat. Si de atunci, asa am trait mai departe."

Un medicament fara pret: speranta

Fatalitate: inca din inchisoare, pe cand era la "Peninsula", toata lumea ii spunea "doctorul". Se intampla in anul 1954, anul chinurilor celor mai grele, oameni luminati, mari duhovnici si carturari ai tarii mureau in jurul sau in fiecare zi. Atunci Simion Candrea a cunoscut un om care putea "sa isi comande moartea". "Il chema Oraseanu, Viorel Oraseanu, profesor in Ramnicu-Valcea. Povesteam cu totii intamplari din ancheta si omul acesta imi spunea ca in optsprezece luni n-a luat decat o palma. I-a spus securistului: <<Daca imi mai dai o palma, eu mor!>>. Si a murit. I-au cautat respiratia. N-avea. I-au cautat pulsul. N-avea. Asa o forta avea intr-insul, ca putea sa-si opreasca viata pentru un minut, doua, cinci. Odata l-am rugat sa-mi arate si mie cum se face. El mi-a zis: <<Simioane, acum nu pot sa-ti arat, ca astea-s lucruri foarte grele. Ca sa reusesti, iti trebuie... o anumita stare. Dar o sa-ti arat altceva...>>. Si-si suflica maneca hainei. Va jur, ma uitam la mana lui si, fara sa-i faca nimic, fara s-o atinga, numa" se umfla, se invinetea, se umfla ca o paine. Atunci l-am crezut ca poate sa si moara. Caci va zic, noi oamenii avem in noi puteri uriase. Puteri de care stim mult prea putin. De asta mi-am dat seama tot in inchisoare. Intamplarea a facut ca unul dintre infirmierii de acolo sa fie bucovinean de-al meu si mi-a dat odata, in mare secret, un saculet cu pastile de bicarbonat. Ei bine, afland asta, Oraseanu imi zice: <<Hai, Simioane, sa-ti arat ce puteri nemarginite poate avea omul...>>. Si-mi propune sa incercam asa, un experiment: <<Mai, Simioane, vezi ca lumea asta sufera toata, vezi cat is de bolnavi, de necajiti... Fii atent: eu lansez un zvon ca esti doctor si ai primit de la o sora din America niste medicamente strasnice, care-ti iau orice durere si suferinta cu mana, te fac ca nou-nascut. Sora-ta i le-o trimis lu" nevasta-ta si ea o umblat prin Crucea Rosie, Ministerul de Interne si-o reusit sa le bage in inchisoare>>. Nici nu va inchipuiti ce aureola se forma in jurul unor vesti ca acestea!... Numa" ce vedeai ca vine cate unul pe langa mine, amaraaat..., slabiiit,... bolnaaav: <<Domnu" doctor, am auzit ca ai niste medicamente mai bune>>. <<Am, multumesc lui Dumnezeu, da" am doar pentru mine. Ce-am avut tot am dat si nu mai pot, ca si mie mi-i draga libertatea...>>. Jur pe Dumnezeul meu: si profesori universitari si preoti picau in genunchi si se rugau la mine. Imi dadeau mancare, ratia lor pe cateva zile, numai sa le dau o pastila din aceea din America. Eu nu si nu. Abia la urma cedam: <<Uite ce, hai ca-ti dau, da" sa nu mai spui la nimeni c-ai capatat de la mine, ca nu mai am sa le dau si altora>>. Luam tableta cu o penseta, le-o bagam in cerul gurii sa nu simta gustul si le ziceam: <<Inghite! Acuma, ca sa-si faca efectul, intinde-te pe prici, intoarce-te cu fata in jos si incearca sa te desprinzi de tot uratul care-i in jurul tau, desprinde-te de cei dragi, de libertate, si stai 15 minute asa, detasat de toate>>. Dupa 15 minute se ridica sarmanul om de acolo si-mi spunea aproape cu lacrimi in ochi: <<Domnule doctor, sa-ti dea Dumnezeu sanatate! Ce-nseamna medicament strain?!>>. Cu ce se vindecau oamenii astia? Cu nimic. Sa stiti de la mine: nu exista in lume medicament mai bun decat speranta."

Frunzele de aur

Se face intuneric, focul incepe sa bubuie rar in soba veche de doua veacuri. O mana aspra, muncita, coboara din penumbra si se aseaza incet pe umarul batranului. Cum de nu o vazusem? Clara, blanda lui sotie, cu tulpan si ochii incercanati, parca mereu tremurati de lacrimi. Se iubesc mult si azi, "tuca" se striga unul pe altul prin casa - se completeaza, se inteleg -, obisnuiesc sa spuna ca s-au unit "doua maini, doua saracii, doua nevoi" si ca sunt fericiti pentru putinul pe care-l au. Isi amintesc doar de ce-i frumos, de nunta lor cu mese lungi si miei pufosi din pandispan in fata fiecarui invitat, isi amintesc de flori, de valsuri, de tineretea lor atat de tarzie. Clara Mirvald, nemtoaica dupa tata, este a doua sotie a lui Candrea Bozga Simion. Prima, tarancuta din Dorna Candrenilor, a fost obligata de Securitate sa divorteze pe cand el era in inchisoare. Femeia ajunsese un paria, n-o angaja nimeni, nimeni nu-i dadea binete pe strada. Pe el l-au batut crunt ca sa semneze hotararea judecatoreasca de divort, el a semnat, dar nicidecum din pricina batailor, ci "ca sa-i fie ei mai bine". Apoi s-au dus la ea cu hartia semnata si i-au spus: "Uite, criminalul asta a dat divort, nu te mai vrea!". Atunci a semnat si ea, plangand. Desi avea 29 de ani, Simion Candrea marturiseste ca atunci cand a iesit pe portile inchisorii se simtea batran. Mama si surorile sale fusesera izgonite intr-un bordei de pamant in afara satului, sotia sa se casatorise cu altul, avea copii mari. A luat-o pe Clara, blanda si intelegatoarea lui femeie, a luat-o cu tot cu un copil de noua ani, pe care l-a iubit mai mult ca orice pe lume, ca si cum ar fi fost baiatul lui. Cu vremea, Dumitru a crescut, s-a casatorit si s-a facut barbat, un barbat strasnic, muncitor si de incredere. Candrea Bozga Simion nu poate sa uite ziua in care fiul sau a venit acasa tinand in palma cateva frunze de aur. Era tamplar, unul dintre cei mai buni, astfel ca in anul 1988 a fost ales pentru a lucra la Casa Poporului, el si inca vreo cativa barbati din Bucovina. S-a intors acasa numai de trei ori. "Prima data mi-a spus: <<Tata, daca ai sti dumneata ce se face acolo...>>. Lucra la niste tainite subterane, la cota opt sub nivel. Va dati seama, la opt etaje sub pamant. Zice: <<Dac-ai sti dumneata ce frumos este, toti peretii sunt acoperiti numai cu aur...>>. Mai ca nu-mi venea a crede. A doua oara, a venit in luna iulie si mi-a aratat frunzele. Terminase lucrarea, mai avea cateva saptamani pana sa se intoarca acasa. Dar baiatul meu era suparat, abatut, pamantiu de tristete, pierdut in neagra vesnicie. N-a mancat, n-a baut, doua zile a stat nemiscat la geam si nu zicea nimica. <<Mai baiete, ce ai? Ai un nacaz, ceva, la serviciu, te-o suparat careva? Zi, mai, poate te pot ajuta...>>. El: <<Nu, n-am nimic, lasati-ma-n pace!>>. Numai ca la plecare, simt ca ne imbratiseaza asa strans pe amandoi si incepe sa planga, ca si cum s-ar fi despartit de noi pentru mult, mult timp. A plecat pe 6 iulie. Pe 9 iulie, in curte la noi intra doi militieni: <<Aici locuieste familia Candrea?>>. Zic da. <<Aveti un fecior, Mirvald Dumitru?>>. <<Da>>. <<Mergeti la Bucuresti sa-l luati de acolo, daca puteti, daca nu, vi-l inmormanteaza ei. Ca el ii mort>>. Mi s-o facut intuneric in casa. Cand m-am dus la Bucuresti sa-l iau, am vazut ca 33 de tineri erau morti acolo, in camera mortuara, toata echipa de tamplari care lucrasera la tainitele de sub pamant ale lui Ceausescu. Asa ca a treia oara, baiatul nostru a venit acasa intr-un sicriu de metal. I se vedeau numai ochii printr-un gemulet de sticla fumurie. La cauza mortii, ei au trecut <<inec>>. Si de cate ori am incercat sa mai aflu cate ceva despre moartea lui, de atatea ori am fost amenintat ca, daca mai pun intrebari, ma intorc de unde am venit: la puscarie. Abia tarziu, dupa Revolutie, am aflat adevarul. Si mi-am dat seama ca in ziua cand venise acasa, baiatul meu stia precis ce-l asteapta. Stia ca va fi omorat. Probabil observase si el ca, dupa ce s-au terminat lucrarile, pe toti cei 33 de tamplari i-o grupat deoparte. Dormeau separat, mancau separat de ceilalti. Pe data de 8 iulie, cand erau toti la masa, un panou urias de otel a fost prabusit peste ei si i-a strivit pe toti, pana la unul, ca sa nu mai poata vorbi despre tainita de sub pamant."
Candrea Simion e un om credincios. Atat de credincios, incat atunci cand se roaga nu inchide ochii. Se uita in oglinda. Are taria de a se privi cand se roaga lui Dumnezeu. Candrea Bozga Simion merge la biserica de trei ori pe saptamana: miercurea, vinerea si duminica. Acum, la batranete, a facut de unul singur in oras doua biserici. Prima e in spitalul orasenesc de boli psihice, chiar in fosta sala de operatie, fiindca i s-a parut ca rugaciunile suferinzilor seamana mult cu ale oamenilor cu care a fost in inchisori. Cea de-a doua biserica e in cimitirul de la rasaritul orasului, cimitirul numit "Ionei", loc ales fiindca acolo se odihnesc "bunii" sai.
Din luminile verzui ale vestibulului apare blanda Clara, tinand in mana un clondir de must rubiniu. Batranul Simion isi aminteste ca-mi mai era dator cu o ultima poveste. "Povestea mea cu plantele de leac. Odata, cu totul intamplator, treceam cu un camion prin orasul Vatra Dornei. Ma uitam asa, pe geam, eram destul de mahnit, doctorii imi gasisera o ciroza foarte avansata si chiar ma gandeam sincer ca, daca n-am murit eu in inchisoare, acuma chiar ca nu mai am prea mult de trait. Mergeam o data pe luna la Fundeni pentru analize si tratamente, dar treaba nu mergea bine. De fapt, nu mergea deloc. Trecem de Primarie, ajungem in dreptul bisericii catolice si, cum stam eu asa si ma uitam pe geam, numai ce vad, deodata, un par blond si lung, abia incaruntit, si o bondoaca de femeie luminata de soare, care se uita spre sfanta biserica. Strig la sofer: <<Opreste!>>. <<Hooo, omule, ce urli asa?>>, zice asta. Deschid portiera, fug dupa ea. <<Anne! Anne!>> si intr-adevar, ea era, nemtoaica mea, Ana Vizaur, cu care dansasem demult Damenvals. Ne strangem in brate si ea se uita asa, lung, la mine si-mi spune: <<Mai, Simioane, tu esti tare bolnav, nu-i asa?>>. Ii spun ca da, ii spun de doctori, de ciroza, de tratamente si ea imi spune: <<De ce nu incerci tu cu ceaiuri de plante?>> Mai mult m-am intristat. <<Mai, Ana, abia ne-am intalnit si gata, ma iei si tu cu leacuri de astea, babesti?>>. Atunci ea mi-o povestit o intamplare. <<Uite ce e, Simioane, nu vreau sa te conving ce sa faci tu cu viata ta. Eu am rude multe in Germania, si la fiecare trei luni ma duc acolo, aduc doua geamantane pline cu medicamente si le vand aici. Daca vrei, iti aduc si tie. Gratis. Da" sa-ti povestesc mai intai ceva. Eram acolo, intr-un mare magazin medical, farmacista avea in mana retetele aduse din Romania si punea totul gramada in geamantanul meu. Deodata, prin spatele ei trece un domn elegant - era chiar patronul acelui lant de magazine si al fabricii de medicamente -, ii smulge retetele din mana, se uita pe ele si striga ca ars: <<Jesus Maria! Sa nu-mi spuneti ca sunteti din Vatra Dornei! Pai cum puteti sa dati atatia bani pe medicamentele mele, cand acolo se naruie plantele si florile peste dorneni! Eu le aduc cu valuta de la Vatra Dornei, le pastrez 15-30% din naturalul lor, restul e creta si alte chimicale. Voi le aveti pe toate acolo, sub nasul vostru si umblati dupa asa prostii?>>. El, patronul, ia retetele si le rupe sub ochii nostri si nu ne lasa sa cumparam." Abia apoi, Ana Vizaur i-a vorbit despre miracolul plantelor, l-a dus prin munti nestiuti, i-a aratat coclauri unde se ascund cele mai tainice si mai curate soiuri, l-a invatat cat trebuie presarat din fiecare pentru cele mai bune amestecuri, apoi Simion si-a cumparat singur carti despre plante si a pornit-o cu cei doi nepoti, copiii baiatului sau mort, prin toti muntii, de la Frasin si pana in trecatoarea Mestecanisului, in cautarea florilor sale de leac. "Am intrat intr-o esenta pura", spune Simion Candrea, "si m-am uitat cu alti ochi la tot ce exista in jur. Mi-am dat seama ca oamenii nu stiu ce au de facut cu plantele, cu florile. Nu stiu sa le priveasca, nu stiu ce putere au, nu stiu sa le respecte." La numai doua-trei saptamani de la reintalnirea cu Ana Vizaur, medicii Spitalului "Fundeni" incepeau sa vorbeasca despre "cazul Candrea Simion" ca despre un miracol. "Ce-ai facut, domnule Candrea, ca ficatul dumitale a regenerat o multime de celule? Vad ca stii sa te vindeci singur, mai bine ca noi..." Iar el le-a raspuns tuturor, zambind: "Stiti ce-am facut? Mi-am iubit boala"...
Incet, incet, omul florilor, Simion, a inceput sa-i vindece si pe altii. Au venit la el medici de la Bucuresti, de la Cluj, de la Targu-Mures, rugandu-l sa-i lase sa culeaga plante impreuna cu dansul, i-au analizat ceaiurile in laborator, ba au fost cativa dintre acestia, profesori universitari cu renume, care i-au batut la poarta, dorind ei insisi sa se trateze la dansul. Din zona Bucovinei, mii de oameni au luat ceaiuri de la Candrea Bozga Simion. Apoi au venit altii si altii, din toata tara, din Germania, din Franta, chiar din America, el le-a daruit tuturor, cu mare bucurie in suflet. Abia acum imi dau seama de un lucru destul de ciudat: cand mi-a vorbit despre caznele din inchisorile comuniste, batranul Simion a fost sobru si revoltat, dar nu a varsat nici o lacrima. Acum, insirand cazurile celor care s-au vindecat cu ceaiurile sale, el plange de fiecare data, plange cu lacrimi si-si cere iertare, zicand ca "plange de bucuria lor", a bietilor oameni... Spune mereu ca, daca el n-a avut in viata prea multe bucurii, atunci trebuie neaparat ca altii, cat mai multa lume din jurul sau, sa aiba. Candrea Bozga Simion si-a platit suferintele in iubire.Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)