Societate

Razbunarea valvelor- Un duh al muntelui pazeste aurul motilor. O molitma care umbla noaptea, in intuneric, si-i pedepseste pe hoti -Fotografii de familie. De jos, din piata si pana la casa lui Gheorghe Ivascan, unul dintre cei mai vechi si mai destoinici baiesi ai Rosiei Montana, nu poti urca decat...

Razbunarea valvelor- Un duh al muntelui pazeste aurul motilor. O molitma care umbla noaptea, in intuneric, si-i pedepseste pe hoti -Fotografii de familie

De jos, din piata si pana la casa lui Gheorghe Ivascan, unul dintre cei mai vechi si mai destoinici baiesi ai Rosiei Montana, nu poti urca decat pe cai serpuite. Ulitele inguste se furiseaza printre pante si damburi, printre case vechi de secole, cu ziduri reci si aspre, mai late de un metru, printr-un oras stravechi si halucinant, aruncat pe zeci de nivele, ca intr-un enorm amfiteatru. S-a cladit concentric, fortificat, casele se raresc abia catre varfuri, acolo unde marii aurari ai Rosiei aveau altadata, chiar in ograzile lor, mine si "steampuri" de macinat minereu.
Si Gheorghe Ivascan are o mina de aur in ograda din spatele casei. O mina lasata mostenire din strabunic in bunic si apoi la ultimul din sirul familiei, tatal sau. L-am gasit singur, abatut, in odaia friguroasa din spatele casei, aplecat deasupra unor poze vechi. Abia interesandu-l cine sunt si ce vreau, ma pofteste sa privim impreuna. "Ia uite ce bine semanam amandoi, eu si cu tata..." Intr-adevar, daca si-ar lasa acea mustata lata, viguroasa, Gheorghe Ivascan ar fi aidoma barbatului cu papion din fotografia ingalbenita. Aceeasi frunte inalta, aceiasi ochi scrutatori, parca mereu pe jumatate inchisi, dar mai cu seama aceeasi inclinare ingaduitoare a capului, ce te duce cu gandul la o veche si trista noblete. De la el a invatat totul, lui ii datoreaza totul, e convins ca oameni ca dansul se nasc azi din ce in ce mai rar.
De doi ani, dupa moartea iubitei sale sotii, n-a mai deschis televizorul si nici radioul. Spune ca-i este si acum dor de ea si nici nu-si inchipuie cum de poate trai de atata timp fara dansa. Macar o data pe saptamana, fiica sa il implora sa se mute cu ea, la oras. Il pretuieste nespus si l-ar dori langa nepoti. Dar Gheorghe Ivascan nu poate sa-si lase casa mostenita de la stramosi. El insusi i-a spus in fata ministrului Mihai David, atunci cand s-a pomenit prima oara de stramutarea minerilor din Rosia: "Domnule ministru, ce credeti, ca eu nu puteam sa stau la oras? Da nu-mi pot lasa de izbeliste casa pentru care am muncit o viata. Ar insemna sa-mi tradez intreg neamul. As vrea sa stiti de la mine: din casa asta, eu numai mort ma mut!".
Odaia lui Gheorghe Ivascan are o singura fereastra. Pe chenarul ei, ca intr-un tablou vernil, luminos, e proiectat Calnicul, muntele plin cu aur pe care batranul l-a iubit si il iubeste inca, caruia i-a scotocit toate secretele, din varf si pana in cele mai adanci maruntaie, si pe care il crede aproape sfant. Fara privelistea asta, ce rost ar mai avea viata...

Taina muntelui de aur

"Sa fii miner, apai nu-i fiecine", spune mereu Gheorghe Ivascan. "Nu-i de ajuns sa stii sa sapi, sa dai ciocanu in piatra, nu te-ajuta nici toate scolile de geologie, cu toate computerele si formulele lor, trebuie sa pricepi mai intai esenta mineritului, adica taina muntelui de aur. Taina muntelui! Mie, unul, aceste taine mi s-au transmis in sange..."
Strabunicul sau a fost miner, mare proprietar de mina. La fel si bunicul, la fel si tatal. Bunicul a fost o vreme maistru, "om de incredere" al vestitului Nicolae Draganu, unul dintre cei mai bogati aurari din istoria Rosiei Montana, cel despre care se spune c-a adus acasa, doar intr-o singura zi, 60 de kilograme de aur curat. Desi lucra pe un filon "gros cat un butoi de bere", Francisc Ivascan s-a jurat pe cruce si pe Sfanta Evanghelie ca n-o sa fure, ca n-o sa se atinga de nici un fir. Si asa a facut. Dovada ca odata, mult mai tarziu, si-a dat afara din mina chiar propriul fiu, fiindca l-a prins ascunzand in buzunarul hainei... patru grame de aur. Patru grame! "N-o sa-mi faci tu neamul de rusine!", i-a strigat, si in aceasta cinste a fost crescut mai departe si nepotul, Gheorghe, adica omul din fata mea. "Eu acum am 71 de ani, sunt nascut in ziua de Paste a anului 1931 si am inceput sa lucrez in mina de la varsta de 12 ani. Nu pot sa uit seara aceea de iarna, 13 decembrie 1943, cand tata meu, fie iertat, s-a intors obosit de la mina si s-a asezat la masa. Eram o familie cam numeroasa, fratii mei erau dusi pe front - eu am fost cel mai mic - si tata singur castiga bani in casa. Pe masa era mamaliga si ciorba de fasole. Tata avea o musteata mare, groasa, ochi albastri si se uita asa, fix la mine - da numai la mine! - si ma masura din cap pana-n picioare. Zic in gandul meu: <<Mai, oare ce-oi fi facut, de ma masoara atata?>>. Nici n-am mai avut pofta de mancare, am lasat lingura jos. La urma, tata zice: <<Baiete, de maine o sa vii la mina cu mine!>>. Cand am auzit vorba asta, am sarit in sus de bucurie. Cum de ce m-am bucurat? M-am bucurat fiindca eram si eu cineva in familie. M-am bucurat fiindca devenisem miner, adica barbat."

Volburile Cotroantei

Isi aminteste apoi clipa aceea cand tatal sau i-a spus: "Mai, dragu lu tata, acuma o sa te-nvat ce-am invatat si eu de la tata meu. O sa te-nvat cum sa gasesti aur...". Si i-a aratat totul, toate tainele muntelui, i-a aratat zecile, sutele de filoane serpuind pe sub munti si cum sa le caute dintr-o mina in alta, filoane orizontale, zise si "scaune", Scaunul cel Mare din Verches, Scaunul Luminii, Scaunul cel Gros, cel Subtire, cel Rosu, altele oblice sau "costisete", altele verticale, toate purtand nume stranii, Boaba, Sura, Capra, Vana lui Mihai, Morisca, Tabacului, Corabia, unindu-se in "volburi", acele ingramadiri de filoane, boturi de aur pe care, daca le gaseai, si nepotul tau se putea socoti bogat. Fiecare dintre aceste nume e legat de un destin, de o intamplare, de o legenda, unele dintre ele coborand pana spre baiesii romani sau chiar daci. Iata legenda "volburei Cotroantei", auzita de Gheorghe Ivascan de la tatal sau, care la randu-i o stie din stramosi: "Prin padurile neumblate de pe varful Calnicului, o trait o baba batrana, salbatica si saraca, o <<cotroanta>> cum ii zice pe-aici. Umbland prin paduri, singura cu caprele, numa ce-o vazut intr-un maracinis niste placi de metal, da asa, nelucrate, ca si cum metalu ar fi fost topit si scurs pe pamant. Erau locuri nestiute, unde aurul o <<aflorat>>, lava o iesit pe filon in sus si o iesit la suprafata, s-o intins. Ei, niste straini or trecut pe acolo si cand o intrat in coliba femeii, nu le-o venit sa-si creada ochilor: femeia facea mamaliga pe o sobita din placi de aur! Au convins-o pe batrana sa-i duca in locul unde-a gasit placile si acolo au dat de filon: cel mai mare filon care s-a gasit vreodata in Rosia Montana! O suta de metri s-or bagat in adancime si tot or mai gasit "volburi" de aur. Pe toate le-au botezat <<volburile Cotroantei>>..."
L-a invatat apoi tatal sau cum sa mane galeriile pe sub pamant, cum sa recunoasca rocile, "semnele" care-i dau de stire minerului ca, daca va mai sapa, va gasi aur. O intreaga poezie a geologicului ia nastere din vorbele baiesului si-mi e din ce in ce mai greu sa-i deslusesc cuvintele, sa-mi inchipui ce imagini halucinante a putut sa vada el acolo, in adancurile pamantului, singur cu un felinar, orbecaind la capatul galeriilor cufundate in bezna. "Erau unele semne c-ai ajuns, semne pe care un miner priceput le vede in profilul peretelui de stanca. Acele <<planete>> de pirite albastre, fisuri vinetii de marimea firului de par, acele <<bursucuri>>, roci tari, rotunde si rosii, ca niste lacrimi cat pumnul pe care, daca le spargeai, gaseai aur... Sau <<jiodele>> de pirita, ca cetina de brad uda, pe cuarturi... Acolo, in noaptea din galerii, te trezeai ca vezi cetina alba, cum sunt brazii nostri cand trece toamna si vin primele zapezi ale iernii. Printre aceste cetini, in cuarturi, straluceau puncte de aur, puteai sa le tai din pereti cu brisca. Doamne, bata-ma soarele, cand vedeai asa minunatie, cand te gandeai cat te-ai caznit sa sapi ca s-ajungi aici, nici nu-ti mai era foame! Nu-ti mai trebuia mancare! Odata, in 46, cand am descoperit cu tata vreo trei kilograme jumatate de aur, patru zile si patru nopti n-am iesit amandoi de pe baie. La inceput, n-am iesit de bucuria aceea a muncii, c-am gasit aurul, apoi n-am iesit de frica <<holoangarilor>>, hotii de aur care, auzindu-ne lucrand atata, au cercat sa ne scoata afara cu fum, sa ne omoare cu pusca mitraliera si n-am scapat pana n-am inceput sa dam cu dinamita pe ei. Am luptat ca pe front pentru aurul nostru!..."

***

Tatal sau a fost parca harazit sa moara un an mai tarziu, in 1947, ferindu-l Dumnezeu, dupa atatea lipsuri si necazuri, sa mai prinda si nationalizarea din 48. Cu cele trei kilograme de aur fiul a cumparat o "roata de steampuri" de care nu s-a putut folosi nici un an, caci comunistii i-au luat totul. O jumatate de veac, cat a fost batut, umilit, socotit "reactionar si exploatator al poporului", Gheorghe Ivascan n-a asteptat decat s-o ia de la capat. Si dupa o jumatate de veac, cand se vorbea iarasi de libertate si ca o sa li se dea oamenilor minele inapoi, a venit de cine stie unde acest "Eurogold", o Companie venetica care-i va scoate parintii, bunicii, strabunicii din morminte, care-l va alunga din casa parinteasca, care ii va surpa muntii si mina, scufundand intregul sat sub un lac de otravuri.

Aurul si Satana

Si tot tatal sau i-a destainuit odata, demult, cel mai mare dintre secretele mineritului: "Mai, dragu lu tata, acuma ii timpul sa te-nveti sa te rogi...". "Rugaciunea, asta e cea mai mare taina", spune Gheorghe Ivascan. O spune el, care a fost conducator tehnic 50 de ani de comunism, el, specialistul care stie adancurile Rosiei mai bine decat toti geologii si topografii lumii laolalta, care a fost chemat peste tot, chiar pana-n deserturile Saharei, sa-i invete pe altii cum sa extraga pretiosul minereu.
Rugaciune pentru a gasi aur! Rugaciune pentru a mai putea iesi viu, la apusul soarelui, din galeriile de infern. Si, nu in ultimul rand, rugaciune pentru a-i multumi lui Dumnezeu c-ai gasit, asa cum a facut acel Nicolae Moldovan, care a daruit douasprezece kilograme de aur pentru a fi adusa orga bisericii romano-catolice, sau acel Mihaila Grita, care vreme de sapte ani, cat a fost "baisagul bun", a scos aur cu carul de pe mina, dar nu si-a irosit averea in placeri, ci a ridicat cu ea nu mai putin de sapte biserici ortodoxe. "Ziceau batranii: cand s-o-ntors Grita prima zi din baie, s-o rupt calu-n doua, atata aur o fost pe el. O cazut calu mort in drum, cu sirea spinarii rupta! Corfele de pe spinarea calului, in care se pun de obicei ciresele, erau acum pline numai si numai cu bulgari de aur..."
"Un miner, unul singur, sa plateasca sapte biserici in aur? Pai asta a fost sfant, nu om", zic, aproape nevenindu-mi a crede ca acel ctitor chiar a existat, ca n-a fost doar o legenda. Gheorghe Ivascan isi potriveste palaria pe crestetul capului, intoarce zavorul de lemn al portitei si coboram impreuna ulita prafoasa a Rosiei, tot mai jos, catre biserica lui Grita. Pe drum, incearca a ma lamuri. "Nu trebuie sa va mirati, caci altadata minerii erau oameni cu credinta mare, domnule! Veneau spre muntii astia cu rugaciune, le cereau iertare inainte de a-i prada de fiecare fir de minereu..."
Isi aminteste sutele de mineri truditi, cenusii, ingenunchind la ivirea zorilor inaintea gaurilor acelora intunecoase, rostind impreuna o tanguita ruga. "Asa erau minerii altadata, asa eram cu totii... Pai noi n-aveam voie sa ne atingem de minereu daca nu ne rugam si nu faceam sfanta cruce. Si pe vremea comunistilor, cand aveam sute de oameni in subordine, le ziceam la toti: <<Mai, chiar daca vezi ca se uita la tine vreunu de la Securitate sau de la Partid, nu-i neaparat sa-ti faci cruce ca-n biserica, da fa-te ca tot iti aranjezi casca aia in cap asa, ca o cruce, si-n gandu tau zi Doamne, ajuta-ma!>>.
Trecem de Primarie si aproape am ajuns. Se sfarsise un parastas pentru morti, doar doi batrani mai sed pe bordura zidului alb, inundat de soare, al bisericii lui Grita. Doi batrani ingandurati privind muntii, frumosii munti, fara a vorbi unul cu celalalt, tinand cuviincios in palmele trudite cate o lumanare si o portocala. O turla pierzandu-se in cer, un zid imens, alb ca laptele, si doi mineri tinand in maini portocale. Ne apropiem, aflu ca pe cei doi ii cheama Ioan. Ioan Negru si Ioan Sabau, baiesi de cand se stiu, prieteni de-o viata. "Ia spuneti, oameni buni, ce stiti despre acest Mihaila Grita?", ii intarata la vorba Gheorghe Ivascan. "Ce sa mai zicem? Altadata, aia care gaseau aur faceau biserici. Astazi, unu ca Frank Timis ii multumeste lui Dumnezeu daramandu-le..." Da, Mihaila Grita n-a fost legenda. Ioan Negru stie aproape totul despre el: ca s-a nascut pe la 1762, ca a luptat in oastea lui Horea, ca a murit in anul 1837, iar fiul sau, Gheorghe Grita, a fost unul dintre cei mai vrednici tribuni ai lui Iancu, renuntand la randu-i la averea in aur, pentru a construi nu biserici, ci tunuri. "Nu mai sunt azi oameni ca aceia...", completeaza visator celalalt Ioan, Sabau, miner aproape jumatate de veac, iar acum, consilier la biserica. "Inainte, in Rosia Montana era asa, ca un fel de lege: nimeni nu aduna aur ca hapsanu, doar pentru el. Aici, cand cineva strange ceva aur si-l ascunde sau il pune cu gand rau, Satana, ma frate, imediat isi pune stapanire pe aur. Sa stiti, auru asta nu-i un metal ca toate metalele. Poate sa te-mbogateasca, da poate si sa atraga in el tot felu de puteri necurate. Satana intra inauntru, in metal! Intra inauntru si-l ia imediat pe acela care se apropie de aurul lasat cu gand rau.
Zice ca erau doi batrani la Mogos. Inainte de moarte, or ingropat amandoi cate-o donita de aur, batranul la un prun, batrana la un mar. Le-o spus feciorilor unde-i aurul - ca doara pentru dansii l-or agonisit - da feciorii n-or avut grija de parinti si si-o batut joc de ei. Dupa ce-o murit batranii, feciorii s-or dus sa sape si pe cand sa ajunga la el, numa ce-o atins aurul si-o tot murit. I-o zvarlit diavolu cat colo! I-o gasit cu ochii holbati, cu fata asa, mirata, inspaimantata. Unii o zis c-or murit de frica...
Si mai este aici, in Rosia, inca un secret mare: niciodata - da niciodata! - nici unul din minerii care-o fost bogati n-o urmarit sa ia totul deodata, peste noapte, sa sece muntele de minereu. L-or lasat si la alte generatii, pentru alta suta de ai (ani), pentru ca si feciorii lor sa-l scoata mai departe. Asta-i mostenirea pe care ne-o dat-o noua Dumnezeu la Rosia Montana, de peste trei mii de ai incoace! Nu ca Timisu asta, care vrea ca-n zece-cinspe ai sa termine tot zacamantu, sa ne rada satu de pe fata pamantului si dupa aia, gata, sa plece linistit in tara lui, cu tot auru nost. Nici Domitianu ala ce-o umplut tezaurul Romei cu aurul dacilor de la Rosia, nici austro-ungarii lui Maria Terezia si nici macar Ceausescu n-or avut un asa gand de urat.
Eram odata, ziua-n amiaza mare, aicea sus, la Cavnit, pe-un pamant care n-o fost bait niciodata de nimeni. Restul, in dreapta si-n stanga, tat ii mancat pe dedesubt, cum or lucrat batranii. Si pe la unspe jumatate ziua, cum mergeam eu la coasa, numa ce-aud pe cineva in pamant dand pe dalta cu vantalau. Ma jur, cineva dadea la dalta dedesubtul pamantului, intr-un loc unde nu erau galerii! Un om batran mi-o zis atunci c-am auzit o vraja puternica, pe cea mai grozava dintre toate <<valvele>> baii. Mi-o zis ca acela-i teritoriu care nu-i potrivit pentru oamenii de acuma. Ii pregatit pentru mai tarziu, pentru inca o suta-doua de ani. Caci Dumnezeu randuieste cat ii nevoie pentru fiecare, pentru toate veacurile viitoare... Toate-s cu randuiala lui Dumnezeu."

Umbra noptii

Si, incetul cu incetul, acel cuvant straniu, inspaimantator, incepe sa se strecoare in taifasul baiesilor: "Rugaciune pentru a invinge teama de Valvele baii...". Asa obisnuiesc sa-i spuna minerii Rosiei acelei "Satane a aurului", acelei vraji, acelor zvonuri misterioase ce razbat din adancul pamantului.
Gheorghe Ivascan reuseste cu greu sa ma faca sa pricep ce este de fapt aceasta Valva. "Este un duh al muntelui, o teama ce te prinde-n bezna galeriilor cand esti singur cu lampa ta de carbid, in imensitatea aia de gol, cand abia mai cade cate-un picur de apa si-l auzi in ecou ca un tunet, e ca un nor, nu se vede, nu poti sa-l pipai, traiesti ca intr-o umbra, ceva care te imbraca intr-un neant si simti ca este cineva langa tine pe care nu poti sa-l vezi si care-ti este dusman de moarte..."
Inteleg ca Valva nu i se arata oricui. Gheorghe Ivascan a simtit-o adesea, uneori a si vazut-o, "ca o umbra neagra, ca naluca unui alt miner care lucra langa dansul", insa toate acestea numai atunci cand a avut asupra-i un mare pacat. De pilda, intr-o zi de Sfantul Nicolae, in care nimeni n-avea voie sa lucreze, a cutezat sa mearga spre mina impreuna cu tatal si fratele sau si a auzit, chiar acolo unde ar fi trebuit sa fie galeria lor, o surpare cumplita in fundul pamantului. "Era ora doisprezece, bateau clopotele la catolici, noi eram intre niste mesteceni si frate-miu zice: <<No, ma duc sa vad pe unde s-o fi rupt...>>. Numai tata o-nteles: <<Poti sa te duci, ca nu s-o rupt niciunde. Sa stiti voi, mai feciori, ca asta o fost un semn!>>. Si intr-adevar, cand am coborat mai tarziu, in mina nu se rupsese nimica. A fost un semn, un avertisment..."
A fost numai un semn, un avertisment, dar altii au patit-o mai rau. Cine nu si-l aminteste pe baiesul acela, zis Ferencut, care urca la mina cu mare veselie, facandu-si loc prin multimea minerilor care se odihneau in piata Rosiei, chiar in ziua de sarbatoare a celor Patruzeci de Sfinti. "Mai Ferencut, nu te duce, ca-i pacat mare", i-au zis toti. "Haa, ce prostii, Patruzeci de Sfinti? O sa ma duc sa dau la tot sfantul cate-o huda (gaura)!", le-a aruncat-o acesta peste umar, tot urcand. "S-o dus pe mina si-o lasat o gaura", continua Gheorghe Ivascan. "Si cand s-o puste, s-o puscat pe el. I-o adunat oamenii matele de pe stanca. Si pe cati altii n-o mai omorat Valva baii?... Pe cati nu i-o lasat muti, pe cati nu i-o orbit, pe cati nu i-o paralizat? Din fata ei, nimeni nu scapa. Nu poti spera la scapare decat daca-ti faci cruce si te rogi amarnic, daca te rogi cu lacrimi... Da, in fata muntelui si a aurului trebuie sa vii cu gandul curat. Odata o venit un farmacist din Ungaria, care a investit aici bani in valoare de 20 de kilograme aur, gandind ca gata, da lovitura. Si-o mancat toti banii si n-a descoperit nici un fir. Nici un gram! Sa stiti ca multi or <<bucalit>> (saracit) aici, la Rosia Montana. Toti care-o fost lacomi, hapsani, toti care l-o avut in suflet pe Satana, nu pe Dumnezeu, toti or bucalit! Si-atunci ma-ntreb: oare canadianu asta, Frank Timisu asta, oare cu gand bun o fi venit el sa ne distruga muntii nostri? Oare o fi venit cu rugaciune? Oare cu rugaciune strica biserici in tara straina? Sa stiti ca nu numai baile au valve. Si bisericile au valvele lor. Si-i vai si amar de aceia care-or sa-si bata joc de bisericile noastre!..."
O umbra de nor strabate zidul cel alb, imens, al zidirii lui Grita. Batranul Ivascan n-ar vrea sa vorbeasca cu pacat, nici sa ameninte pe cineva. Si totusi, fara sa stie nici el prea bine cum, are convingerea ca aceste valve ale noptii il vor razbuna. Pe el, trecutul sau si al tuturor inaintasilor. Un anume Psalm din Cartea sfanta il tine minte si el, si cei doi baiesi, si toti baiesii din Rosia Montana, aproape cuvant cu cuvant: "<<Daca te increzi in Dumnezeul tau, nu vei purta frica nici de sageata care umbla ziua la amiaza mare, nici de molitma care umbla noaptea-n intuneric. Caci atunci Domnul Dumnezeu te va pazi sub aripile Lui...>>
Molitma care umbla noaptea-n intuneric! Asta e Valva ce nu te lasa sa te-apropii de aurul nostru, de muntii nostri, de bisericile noastre... Asta e valva ce-o sa-i bantuie si pe <<eurogoldistii>> astia, c-o sa le fie frica si noaptea in pat acasa, langa muierile lor!..."Bogdan Lupescu
Fotografii de Horia Turcanu