Marius Bodochi"In fiecare dimineata imi spun: <<Azi trebuie sa fii mai bun ca ieri>>. Si asta imi da putere"- E actor, are 43 de ani si e chipes. S-ar putea multumi cu atat. Dar parca ignorandu-si harurile date de ursitori, cauta cararile abrupte, care duc tot mai sus -"Sunt un ardelean cu masura"
- Ati surprins multa lume, d-le Bodochi, atunci cand v-ati stabilit in Capitala, dupa 12 ani de cariera stralucita la Teatrul National din Cluj. Acolo erati vioara intai. Aici ati luat totul de la capat, dar ati reusit ca in cinci ani de prestatii pe prima scena a tarii si fiind colaborator de nadejde al televiziunii si al cinematografiei, sa va cuceriti un statut artistic de invidiat. Ati riscat si ati castigat. Felicitari!
- Riscul e meseria actorului. Nu ia el totul de la capat, cu fiecare rol, nu se arunca intr-o noua aventura, ca sa descopere de fiecare data un alt necunoscut: personajul? E o indrazneala dublata de antrenament continuu, intre doua competitii. Te asiguri ca esti bine pregatit sa dobori stacheta, chiar daca nu reusesti de fiecare data. Eu fac mult sport - atletism, calarie, alpinism. Sunt deprins cu dificultatile traseelor, ajung chiar sa-mi placa obstacolele, pentru ca ma provoaca.
- Si cum porniti in cursa? Cu pas masurat sau ca un sprinter impetuos?
- Prin temperament si educatie sunt un ardelean cu masura. Iubesc obstacolele si m-am deprins de mic sa le fac fata. Chiar cand vin pe neasteptate, ele trebuie sa ma gaseasca pregatit si bine antrenat. M-am apucat de atletism din scoala si am reusit nu chiar sa devin campion, dar sa invat sa-mi disciplinez si sa-mi calauzesc ardoarea. In Institutul de teatru din Targu-Mures, am aflat ca actorul e propriul lui instrument: daca il neglijezi sau il tradezi, te tradeaza si el. Am avut sansa unor antrenori severi, ca profesorul meu de actorie Constantin Codrescu. Ne cerea mult, dar elegant si cu calm. Si pe langa atragatoare discipline teoretice si practice, Rigoarea si Seriozitatea erau la mare pret in Institutul nostru. Disciplina, ca la armata. Dar ce mult mi-a folosit si imi foloseste inca! N-as fi lipsit de la nici o ora, nici nu-mi trecea prin cap sa chiulesc, cum se mai obisnuieste astazi prin unele locuri. Am invatat totul cu entuziasm si seriozitate. Cand m-au chemat sa debutez la Teatrul din Cluj, in 84, aveam de sustinut un rol greu, "ingerul mortii", intr-o drama de Tennessee Williams, alaturi de o mare actrita a teatrului, Silvia Ghelan, dar nu m-am fastacit.
- N-ati avut trac, emotiile incepatorului?
- Cum Dumnezeu sa nu le fi avut, sa nu le am la fiecare premiera! Doar ca am invatat sa le strunesc bine. Stiu cum sa le domin. Teatrul se face cu multa incredere si demnitate, pe care ti le dau profesia bine asimilata, nu aroganta si superficialitatea. Scuzati-mi tonul sententios.
"Cand mi-e cel mai greu, intru in biserica si ma reculeg?"
- Scria cineva despre dvs., ca Marius Bodochi e "imprevizibil ca o furtuna de vara". Pentru ca tot ne aflam in plin sezon furtunos, credeti ca "imprevizibilul" se referea doar la biografia dvs. artistica sau si la cea "particulara"?
- Cele doua biografii nu coincid decat arareori. Vedeti, daca era doar dupa omul, si nu dupa actorul Marius Bodochi, n-as fi parasit Clujul pentru nimic in lume. Sa-mi las eu orasul in care m-am nascut, pe strazile caruia ratacesc de fiecare data cu emotie, pentru un oras strain, care nu imi era deloc pe plac? Nu ma gandeam sa-mi las casa, familia, prietenii si sa vin aici, unde nu cunosteam aproape pe nimeni, decat cativa clujeni de-ai mei, prieteni buni, ca Ovidiu Iuliu Moldovan sau Horea Popescu. Cu timpul, am reusit sa-mi fac cativa prieteni si printre bucuresteni, simpatici si de treaba. Dar putini, pentru ca eu sunt un tip rezervat si foarte exigent si in prietenie. Si tot treptat, am inteles ca profesia mea se leaga tot mai mult de Capitala. Apareau solicitari la filme si televiziune, tot mai numeroase si mai atragatoare. Si dupa cateva succese la rand - filmele pentru televiziune semnate de Olimpia Arghir si, mai ales, filmul lui Mircea Veroiu, "Craii de curtea veche", unde am avut cronici excelente -, mi-am zis ca trebuie sa ma hotarasc. Dar a fost greu si dureros si va marturisesc ca sufletul mi-a ramas acasa. Sa va povestesc ceva: eram invitat la Tnb, sa intru la repezeala in rolul unui actor care nu mai putea juca intr-un spectacol important. Aveam timp putin si repetitiile mergeau foarte greu, cu o distributie numeroasa si cu unii interpreti neatenti, obositi. Atunci m-am adresat regizorului Horea Popescu - cel cu care avusesem la Cluj reusite importante, printre care rolul cel mai drag mie, Avram Iancu - si el mi-a dat voie sa repet singur cateva zile. Si stiti ce am facut? Am dat o fuga acasa, la Cluj, si in odaia mea mi-am "plantat" un decor de scaune: pe fiecare am scris numele unui interpret principal, caruia ii dadeam replica de parca se gasea langa mine. Asa am gasit drumul spre personaj si spre acomodarea - mai dificila - cu noul colectiv, din noul meu teatru. O vreme, m-am mai jucat si de-a naveta saptamanala Cluj-Bucuresti. Dar la un moment dat, actorul trebuia sa invinga ezitarea omului. M-am hotarat. Prea multi regizori, parteneri si directori de teatru imi spuneau: "Hai, Bodochi, vino in Capitala. Avem nevoie de tine aici". Am tot stat sa "cujet" si-am chibzuit ce era mai bine pentru mine. Si-am venit. Dar primele luni au fost cumplite: locuiam la niste prieteni, banii din colaborari inca nu-mi sosisera. Nu-mi mai ramaneau nici de tigari si bilete de autobuz. O porneam pe jos, din Drumul Taberei spre centru. Treptat, lucrurile s-au rezolvat. Mi-a trebuit insa multa rabdare. Am incercat sa nu ma indoiesc de hotararea luata si de reusita ei finala. Cand mi-e cel mai greu, in ajunul unei hotarari importante, intru in biserica si ma reculeg. Ma rog, si gandurile incep sa se limpezeasca si stiu ce am de facut. Ma ajuta si o deviza de-a mea, un fel de motto. In fiecare dimineata imi zic: "Azi trebuie sa fii mai bun ca ieri. In tot ce faci. E musai". Si asta imi da putere. Simt cum se strang in mine energii pozitive - nu fac yoga, dar cred in energiile pozitive - si ma mobilizez. Toate se rezolva in timp si cu rabdare. Or, noi, ardelenii, ne-am deprins sa fim rabdatori. Exista o prejudecata in ceea ce ne priveste, o falsa perceptie, si anume ca n-am avea temperament, de aceea reactionam greoi. Cum, Doamne, sa nu avem temperament? Doar ca avem si multa stapanire de sine. Nu ne permitem sa rabufnim decat arar. Si cu masura. Iar stapanirea de sine ne salveaza din multe. Cum va spuneam, lucrurile au inceput sa intre pe un fagas normal. Au inceput sa soseasca onorariile, colaborarile deveneau mai interesante, iar contractele mai avantajoase. Dupa filmul "Dracula" - stiti, eu sunt primul actor roman care il joaca pe faimosul vampir, dar un vampir cumsecade, care vrea sa starpeasca vampirismul - mi-am cumparat o Dacie. Cum eu nu conduc, i-am daruit-o fratelui meu mai tanar din Cluj. Dupa coproductia internationala "Omul-punte", realizata de cineasti austrieci, maghiari si germani, am reusit sa-mi cumpar chiar un apartament in Bucuresti, pe str. Armeneasca. Vechea mea casa din Cluj am daruit-o fiului meu, student la Arte Plastice si muzician pasionat. Canta intr-o formatie studenteasca de succes. E si sportiv, curand va obtine centura neagra la arte martiale.
- Mama fiului dvs., d-na Melania Ursu, actrita de marca a Clujului, a ramas acolo?
- Da, isi continua activitatea la Cluj, dar noi ne despartisem demult, de cand fiul nostru avea 10 ani. Alexandru a ales sa locuiasca insa cu mine si cu mama mea. A ramas si azi, cand e barbat in toata firea, alaturi de bunica lui, pe care o adora. Se adora reciproc. Iar eu ma simt linistit.
- Si bunicul lui?
- A murit demult, pe cand eram eu copil. Avea doar 46 de ani, nu fusese bolnav niciodata. Era la tara, la bunica, si a plecat in padure sa aduca lemne. Padurea era la doi pasi, dar el nu se mai intorcea. L-au gasit rezemat de un pom, isi oranduise cu grija langa el haina si ceasul. Parea ca doarme. Pe fata ii incremenise un zambet senin. Din acea zi de vara, pentru mine cerul senin al copilariei a disparut odata cu el. La 10 ani a trebuit sa-mi iau pe umerii inca firavi raspunderea intregii familii. Umerii am reusit sa mi-i fortific prin sport. Cu sufletul a durat mai mult. In liceu, la Cluj, ma straduiam sa invat cat mai bine si sa fiu un foarte bun sportiv. Colegii ma pretuiau si ma considerau un camarad fair-play. Admiratia lor ma obliga.
- Vocatia dvs. artistica tot atunci a aparut?
- Da, imi placea sa cant si sa spun versuri. Dar nu sa ma si expun in public. Eram foarte timid.
- Si cum v-ati lasat sedus de actorie, de meseria pe care ati numit-o "a riscului", a marelui curaj?
- Tot asa, treptat. Eram copil, in vacanta la bunici, si ma fascinau toate evenimentele satului: nunti, inmormantari, datini si ritualuri pastrate cu sfintenie, in micutul sat aflat doar la 25 de km de Cluj, dar care tinea mult la traditii. Eu ma strecuram printre nuntasi ori colindatori, jucatori cu irozii ori cu capra. Si asa, incet-incet, invatam sa-mi fac curaj. Si cat curaj mi-a trebuit ca sa implinesc meseria de actor! Inca de la inceput mi se ofereau partituri grele, dar tentante. L-am jucat pe Don Juan, dar si pe mesterul Manole, pe Columb si pe Avram Iancu, pe Cleonte, dar si pe Marat din spectacolul "Marat-Sade", spectacol care a atras atentia internationala asupra teatrului nostru din Cluj. Ce ma faceam daca regizorul Victor Ion Frunza n-ar fi lucrat cu mine "la sange" un rol atat de afurisit? Poate n-as fi ajuns sa ma vada peste cativa ani la televiziunea din Budapesta - unde spectacolul nostru a fost inregistrat - un regizor maghiar, aflat in cautarea interpretilor principali din "Omul-punte". El m-a sunat la Bucuresti si m-a invitat la Budapesta sa dau probe. Asa am obtinut rolul "Cavaleristului" (al treilea personaj principal al ambitioasei coproductii austriaco-maghiaro-germane). Vedeti deci cum se leaga lucrurile? Daca as fi chiulit candva la orele de calarie ori scrima din Institut, mai rezistam eu la filmarile atat de grele de la Viena, Budapesta si Bratislava, timp de 9 luni, pe arsita ori pe ger? Si pentru ca eroul meu era un cavalerist din falnica armie imperiala a secolului al Xix-lea, trebuia sa reusesc sa stau cat mai teapan pe armasarul meu pursange. Drept care, la repetitii, mi se punea un bat intre omoplati si eu nu trebuia sa-l scap ore intregi, cat dura antrenamentul. Dar cea mai dura incercare mi s-a parut proba cu kilogramele. Sa ma explic. Personajul meu traversa trei perioade din viata lui: tineretea, maturitatea si senectutea. Pe langa machiajul savant si compozitia mea realizata printr-o mare concentrare interioara, trebuia sa ma si ingras la un moment dat 10 kg, si apoi sa scap de ele, rapid, pentru urmatoarea etapa. Ma sculam in zori, mergeam la sala de gimnastica, apoi la sauna si masaj. Urmau antrenamentele de calarie, iar intre 10:00 si 19:00 filmam; dupa aceea, la hotel, ma astepta translatorul ca sa repetam replicile in limba pe care eu nu o stiam, dar trebuia sa o pronunt fara cusur, cu toate ca urma sa fiu dublat. Dar pentru ca dublajul sa iasa perfect, nemteste, trebuia ca deschiderea gurii mele sa fie impecabila. Cand ma gandesc ce ma asteapta din nou la alte filmari programate tot la Viena, Budapesta si Bratislava, cu alte replici de invatat si cai pursange de strunit, ma infior.
- Dar cred ca a meritat efortul. Ati vazut filmul?
- Doar fragmente din el: se pare ca a iesit atat de bine, incat producatorii s-au hotarat sa-l extinda la dimensiunile unui serial. De aceea v-am spus ca voi mai avea de filmat. Regret doar ca n-am ajuns la premiera, pentru ca ma aflam intr-un minunat turneu in Statele Unite (mi-am luat cu mine si feciorul si a fost si mai minunat), cu un musical realizat de Victor Ioan Frunza, dupa "Iasii in carnaval" de Alecsandri. Am cantat si-am dansat cu mare verva in acele "Cantonete comice", am realizat chiar si un Cd, dar pentru sufletul meu, si nu pentru comercializare.
- Si cum ati fost primit in America?
- Extraordinar de bine, cum se intamplase si cu "Regina mama", alaturi de Olga Tudorache. Spectatorii romani, oriunde s-ar afla, la New York, San Francisco, Boston sau Washington ori in metropole din Europa, te primesc cu aceeasi bucurie, pentru ca le aduci arta lor de acasa. Asa o considera, in continuare, chiar si cei plecati de multa vreme si stabiliti aiurea. N-ai cum sa nu duci cu tine, oriunde te-ai afla, "aburul de familie", cum spunem noi, ardelenii. Si acea tandrete infinita fata de locul in care te-ai nascut tu sau stramosii tai.Alice Manoiu
Marius Bodochi s-a nascut pe 6 septembrie 1959 la Cluj. A absolvit Institutul de teatru din Targu-Mures si din 1985 pana in 1996 a fost actor al Teatrului National din Cluj. Din 1997 pana in prezent e actor al Teatrului National din Bucuresti. E in continuare lector la Universitatea "Babes-Bolyai" din Cluj, catedra de actorie. A realizat in 18 ani de cariera 100 de roluri, intre care si multe de film si televiziune. A participat la numeroase festivaluri si work-shop-uri in Europa si America. A primit premiul Galei Tanarului Actor la Costinesti in 1986 si 1995, si premiul Fundatiei "Silvia Popovici", pentru cel mai bun actor al anului 1998.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
