Romania Necunoscuta
Vanatoare de iele in Podisul Luncanilor
Exista in Romania locuri invaluite in mister, locuri deasupra carora plutesc precum un abur tulbure intamplari stranii, credinte care vin din adancurile mileniilor, obiceiuri stravechi care au ramas suspendate deasupra lumii si care, uneori, se lasa adulmecate de catre un... strain. La o aruncatura de bat de lumea "civilizata", la o jumatate de ora de drum de marile sosele, amintiri stranii ale unor lumi uitate ies uneori la suprafata si daca esti atent le poti pipai, cu delicatete, umbra.
Drumul catre dincolo
Mi-a soptit cineva o poveste pe care incerc s-o caut aievea, in vara calcinata de arsita. Ascunse prin scorburi de timp, credinte stravechi spun ca in Tara Hategului, in muntii care o inchid ca o coroana de piatra, bantuiau candva fiinte nemaivazute, iele nebune si uriasi, cai cu trup de om si sperietori de alungat moartea. Supravietuiesc, oare, aceste lucruri prin satele pierdute pe Parang si pe Retezat? Mesteroaiele, nalucile ascunse in paduri, camasa ciumei, pe care sapte femei vaduve o teseau, atarnand-o la marginea satului, pe crengi asezate in cruce, ca sa alunge duhul cel rau? Oameni care sa-si aminteasca despre stravechile ritualuri invaluite in mister, prin care muritorii isi incercau puterile fata de vazduh? "E greu de crezut", imi spun in timp ce alerg cu masina pe Valea Jiului, spre Hateg. Soarele straluceste pe cer si automobilele mileniului trei spulbera orice amintire a vechilor lumi. Si totusi, stiu sigur ca inspre apus se afla Valea Lupilor si tinutul salbatic al momarlanilor, locuri in care istoriile despre uriasi sunt la ele acasa, in vreme ce dincolo de magurile involburate de vant de la rasarit se afla padurile neatinse ale Luncanilor, in care sper sa mai gasesc urme ale timpurilor apuse. Pana acolo mai am insa drum de facut, drum lung, incins de soare si zvarcolit ca un sarpe, drumul ce duce la Bosorod, satul de trecere in lumea de dincolo. Am mai fost acolo si stiu: peisajul se schimba, muntii se apropie, o liniste invaluita in miresmele campurilor cosite se lasa peste pamant...
Sa mergem! Reporterul pleaca sa vaneze povesti, sa puna panda la iele, alearga prin praful rosiatic al drumurilor dintre intinderile uriase cu fan cosit, sus, tot mai sus, catre munti. O scurtatura, un drum sinuos si abrupt, pe care numai carutele il pot strabate, urca incolacit prin paduri, in podisul Luncanilor, la Tarsa, satul parasit sub cerurile lui Zamolxis. Tarani cu palarii mari, de paie, incarca fanul in carute, sub soarele topit. O pasare de prada se roteste in vazduh. Sus, deasupra pamantului, ma asteapta Adrian, taranul blond si surazator, care si-a ingropat parintii in munte, asezand pe mormantul tatalui si bunicilor cruci din lemn, pictate de el cu vopsele din frunze, culese de babe, in nopti cu luna. Un "pui de dac", cum se prezinta el singur, pe care l-am cunoscut mai demult, la o alta vanatoare de povesti si de umbre. Ma asteapta acolo, la capatul drumului, la capatul padurii intunecoase, dincolo de care se afla un alt taram...
Fantana ielelor
Adrian, dacul liber, sta uimit in mijlocul pasunilor parfumate, in mijlocul livezilor verzi de pe muntele sau si asculta motivul venirii mele aici. Vreau sa merg la Bobaia, sa vad fantana ielelor, vreau sa ascult povesti de demult, despre fiinte nemaivazute, vreau sa merg sus, pe Jigor, sa cunosc ciobanii batrani care locuiesc chiar sub nori, vreau sa merg in Poiana Omului, acolo unde cresc copaci uriasi cu cruci scrijelite in coaja si unde vulturii sunt atat de mari, incat pot lua in ceruri o oaie. Adrian ma priveste uimit, apoi imi spune ca e timpul cositului, apoi ca nu e bine sa scormonesc asemenea lucruri de taina, ca mai ales la "Helea Frumoase" nu e bine sa le zic pe nume. Adica Iele. Rade si scoate o tuica din saua calului. Apoi ofteaza si zice ca are o verisoara la Bobaia, sub munte, si ca e... mesteroaie. "Ce-ti mai fac bunicii de sub crucile pictate?", intreb. "Apoi isi dorm cosatul", raspunde.
A doua zi, aveam sa mergem peste munte, in Bobaia, traversand din nou padurea si pajistile ametitoare, in cautarea fantanii "Alora Frumoase", locul in care oamenii veneau sa ia apa ca sa se vindece si unde lasau ca dar pentru Soimane, pentru Zane, pentru Sanziene, pentru Frumoase un ban, o lingura de lemn sau paine coapta la miez de noapte. Adrian e tacut, lui nu-i place deloc subiectul asta de discutie si nu vrea in ruptul capului sa pronunte cuvantul "iele". E incruntat si atunci cand, in inima unei vai tacute, unde nici vantul nu bate si unde caldura este teribila, mi-o prezinta pe Lodofica Onu, verisoara sa, o taranca de treaba, cu ochi albastri. "Da", zice tanti Lodofica, "stiu unde e fantana." Ea tocmai a venit de la "facut fanul", e obosita, dar ochii ii stralucesc atunci cand vorbeste despre fantana care "stii matale, nu mai e chiar fantana, ca oamenii or parasit-o, si care de seceta o secat". "Nu-i nimic", zic, "mergem acolo s-o vedem mai intai, ca sa stim despre ce vorbim. De ce nu se pronunta numele Lor, de ce Adrian se teme?", intreb, in timp ce strabatem pasunile urcande ale muntelui, spre fantana. "Pentru ca nu e bine", zice Lodofica, "pentru ca Hel Frumoase aud orice soapta, pentru ca, daca le spui numele, le chemi, pentru ca multe rale or facut." "Dar cine sunt ele, ce fac?", intreaba reporterul, mai ars decat arsita care parjoleste pamantul. "Apoi au multe nume, Fetele, Domnitele, Sfintele, Iroadele, Vantoasele si cate inca altele", zice ea, urcand fara sa oboseasca, cu basmaua in cap si cu picioarele goale, calcand peste ierburi, "s-or fost noua fecioare ale imparatului Rusalim, asa spune povestea, si-or beut apa vie dintr-o fantana cu apa vie si asa or zburat si s-or facut Helea Frumoase." Adrian tace incruntat, reporterul e mut, Lodofica urca cu spatele la noi muntele, povestind. Doamne, ce caldura! "Hel frumoase umbla prin lume cate trei si se-ntalnesc numa o data-n an", zice Lodofica, "unele straca vinele la om, pocindu-l, altele-s ursitoare si altele fac de dragoste si de urat, si vai mesteroaiei care nu stie umbla cu vorba catra Hel Frumoasele, ca se pot intoarce impotriva-i. Acolo-i fantana."
Mos Patru, mama Eva si caii lui Santoader
"Nu e bine ce faci", imi suiera Adrian in ureche, dupa ce coboram din nou in sat, dupa ce o lasam pe verisoara Lodofica acasa la ea, dupa ce plecam in cautarea unui nou personaj. Inteleg ca el se teme de Frumoase si ca are motive puternice sa se teama, ca hodoleanul, avrameasa si cartineasa nu sunt suficient de puternice ca sa ne protejeze, ca daca dormi sub copacul unde ele au jucat, daca bei apa din fantana in care ele s-au scaldat sau daca macar calci acolo unde ele au calcat, ti se pot intampla nenorociri. Mergem repede, il cautam pe batranul Patru Toanta, despre care am auzit ca ar sti unele lucruri. Dacul meu cel liber e nelinistit si transpirat, cercul de otel incins al soarelui ne strange fruntile. Mos Patru are o casa mare si o familie mare si il gasim, desigur, urcand fanul in sura, tacut, dar zambitor, cu un caine alb in preajma, cu un ginere si cu baba inimii lui muncind langa el. Mos Patru nu se opreste din lucru, vorbeste muncind, transpirand, alergand cu firele de iarba lipite de pielea bronzata, vorbeste despre Frumoase ca si cum ar vorbi despre ceva obisnuit. "Ha, ha, mai copii, stati departe de Frumoase, ele is peste tot si nu stii unde is, lasati Frumoasele in pace, nu le zadarati." Aflam ca exista dovezi clare ale existentei Frumoaselor, ca ele impletesc coamele si cozile cailor tineri asa de tare, ca nimeni nu le mai poate despleti, ca nu e bine sa le tai suvitele incurcate, pentru ca ele s-ar putea supara, ca Frumoasele lasa in copaci maturicile lor fermecate, lipite de trupul copacului, hranindu-se cu seva lui si maturicile poarta noroc daca le pui la coltul casei, dar ca mai bine am vorbi cu baba Eva, care e mesteroaie, si mai ales nu care cumva sa mergem pe Dealul Jidovinilor, la uriasi, nu care cumva sa ne dea prin cap sa mergem acolo sa tragem cu ochiul, ca e primejdie mare, zvapaiatele au felul lor de a ispiti si multe s-or petrecut acolo, la Jidovini, sus pe deal. "Unora li s-o legat limba, altii si-or sarit din minti, altii s-or pocit cand or urcat dupa luminile de naluca ale Frumoaselor care zburau goale prin vazduh, cantand. Putini or scapat nepociti si or avut noroc ca Frumoasele nu i-or vazut si or scapat sa povesteasca ce minunat e jocul lor, cum se-nsira mai intai stralucitoare si cum fac roti de foc apoi, invartindu-se in fel de fel de jocuri si de forme. E ca roata de foc pe care-o vezi daca invarti o faclie si, daca te prind in mijlocul horei, ramai cu mintile pierdute."
Il lasam pe mos Patru in urma, in mijlocul fanului, pentru a merge la Eva, la mesteroaie, care sta retrasa la umbra, priveghind cei noua purcelusi de-o zi, pe care i-a fatat purceaua, priveghindu-si fiica si ginerele care si ei urca fanul in sura. Batrana Eva intelege repede ce cautam, apoi se schimba de haine, pentru ca suntem oaspeti si pentru ca facem poze. Ea nu se teme de Frumoase. Stie totul despre ispitele lor nebunesti, a dat piept chiar si cu caii lui Santoader cand era tanara, si daca scapi din asemenea incercare, nimic nu te mai poate infrange, caci Dumnezeu dragutul e cu tine. "Sotiile pe care le fac zbenguitele sunt de pomina", zice ea, tinand paharul aburit, cu apa rece, in maini, in lumina de aur ars a amiezii. "Uneori, fura cate un flacau care doarme numai ca sa danseze imprejurul lui si apoi, cand bietul de el se trezeste, isi aminteste crampeie de cantece dumnezeiesti si incetul cu incetul isi pierde mintile, stingandu-se de dragoste pentru o naluca." Clipeste din gene. "Ca sa te pazesti, trebuie sa infigi un cap de cal intr-un par, la hotarul dinspre rasarit, si Frumoasele fug cand il vad. Tot asa, inainte sa bei apa din fantana sau sa calci intr-o poiana, trebuie sa arunci un fir de busuioc sau de leustean inainte, pentru ca vraja Frumoaselor sa cada pe ele, si nu pe om. Si mai trebuie sa spui descantecul de departare a Frumoaselor, pentru ca doamna Irodia, stapana Frumoaselor, la care se inchina toate mesteroaiele si femeile care umbla cu necuratul, sa le faca semn: <<Sapte fete care jucati si cantati sa va departati, in sapte mari si sapte tari sa plecati>>." "Si cu caii lui Santoader cum a fost?" Ei... atunci ea era tanara si mergea mereu in munte la taica-sau, care era mocan, Stanila il chema, si era mare stapan si mare mester si tare priceput in obiceiuri de taina, "ca doara de la el a mai invatat si ea cate ceva", spune multumita de sine. Si trebuia musai sa mearga cu furca cu caierul in jos. Sta in umbra prunilor din curte, in timp ce povesteste grozaviile pe care le fac caii lui Santoader dupa apusul soarelui, cum umbla sub forma de feciori frumosi si mandri in calea fetelor de maritat, cum ii insoteste o muzica venita din cer, cum au cozile lor de cai ascunse in cizme si cum... Mama Eva e putin melancolica. Toate astea se intampla si acum, pentru cine are ochi de vazut si urechi de auzit, numai ca atunci lumea era mai simpla... "Flacaii-cai ai lui Santoader joaca cu fetele mari pana cand isi dau duhul, pentru ca nu se pot opri, e ca o vraja, si joaca noaptea toata, pana dimineata, cand le gasesc oamenii moarte si uneori le gasesc fara haine pe ele." Santoaderu cade intotdeauna in sambata din prima saptamana a Postului mare, aceasta e ziua cailor si a primejdiilor pentru fetele de maritat. "Caii lui Santoader se lasa visati de fetele mari si ele se trezesc diminetile cu tata umflata si cu zgarieturi pe trup si cu moleseala mare, si unele mai fara de credinta sunt furate si nu mai vin niciodata acasa. Numai cate o cosita ratacita mai ramane din ele, de plang parintii si dragutii de dorul lor." "Bine", spun, "dar matale, ce-ai patit matale cu caii lui Santoader?" "Apoi, pot sa spun ce-au patat altii, pentru ca nu-i bine sa spui patania ta, ca sa nu se intoarca blestemul."
Calatorie printre duhuri
Trecem din nou muntele, catre satul Tarsa dintre nori, catre podisul misterios al Luncanilor, peste care se lasa o tacuta inserare. Adrian, dacul liber, e mereu incruntat. Am lasat-o in urma pe batrana Eva si amintirile sale despre mocanul Stanila, tatal sau, despre Frumoase si despre Santoader. Am aflat aproape totul despre cum trebuie sa te feresti de iele. Stim acum ca trebuie sa faci coliva si s-o sfintesti la biserica si ca aceasta coliva e buna pentru friguri. Stim ca de Santoader se tund coamele cailor si parul vacilor, ca fetele isi spala cositele si ca noua seri inainte de Santoader nu se toarce, nu se sapa, caci fiarele salbatice vor ataca turmele, si ca Santoader e atat de puternic, pentru ca il tine pe dracul de par. Numai ca dacul liber nu vrea sa auda despre toate acestea si deja are o indoiala, daca sa ma mai insoteasca sau nu in Poiana Omu, acolo unde sunt salasurile ciobanilor si unde multe lucruri de taina se petrec. Imi spun ca locurile acestea sunt pline de mistere, ca aici este o rascruce de vanturi a istoriei, ca sunt taramuri locuite de mii si mii de ani, si din cauza asta... Spre nord, jos, e Transilvania, spre rasarit e Sarmizegetusa, spre apus e Tara Hategului, in spatele careia acum apune talgerul de foc al soarelui, si acolo, spre sud, e Retezatul. Suntem intr-o tara a duhurilor si a memoriei ancestrale, a istoriilor despre comorile dacilor si ale uriasilor jidovi, suntem intr-o tara in care moroii si pricolicii si oamenii-lup bantuie serile imprejurul focului, in care ursii si lupii si vulturii uriasi rapesc mereu animale. Aveam sa petrec noaptea in gradina de 12 hectare a lui Adrian si aveam sa inteleg de unde reticenta lui teribila de a ma insoti intr-un asemenea demers periculos. El stie de la bunica lui cea ingropata sub marele brad de sus, de pe coama, ca, daca o cauti cu lumanarea, apoi atunci s-ar putea s-o gasesti, de sa n-o poti duce. Dacul liber e slabanog si serios sub claia de par blond.
A fost o noapte lunga, plina de stele cazatoare si de istorii, dintre care cea mai interesanta a fost aceea a miresei care apare in noptile cu luna plina, langa podul de peste Strei, jos, in vale, spre Hateg, la Pui. O vedenie de care multi s-au indragostit si au murit apoi, fiecare intr-un mod ciudat. Dar asta e o alta poveste.
A doua zi. Duminica arzatoare de vara, cu cer albastru, cu nori subtiri imprejurul Varfului Godeanu, care se zareste in zare. Arbori batrani de sute de ani raman in urma, mergem in sus, catre munti, satul acesta este raspandit pe sute de hectare, pe zeci de varfuri acoperite de pasuni nesfarsite. Caii lui Adrian sunt sus, la munte, pe Jigor, si el se roaga sa mai fie in viata, pentru ca acolo ataca animalele salbatice in fiece zi. Trec ore de mers pana la Omu, poiana fermecata, padurea teribila ale carei crengi, ce par innodate de maini de uriasi, e intunecata, sunete de pasari bizare strapung umbra nepatrunsa de soare, cu tipete. Ciobanii au scrijelit in scoarta fagilor semne si cruci care sa-i apere de duhuri, svastici bizare, cruci incarligate, coborande din neuitate obiceiuri dacice. Aflu ca unii au gasit comori si ca altii, straini, au fost trasniti, ca lumini stranii se vad in noptile muntilor, ca e o deosebire intre comorile dacilor si cele ale jidovilor, ca cele ale jidovilor uriasi sunt intotdeauna pazite de duhuri si ca e mai bine sa stii sa le deosebesti, inainte de a te apuca de asa ceva. "Asa e si cu Frumoasele", zice Adrian, "e mai bine sa nu fii nataflet, sa nu te rapezi ca berbecul paste ce nu pricepi, ca nu-i de gluma." Am urcat pana sus, printre nori, temandu-ne de trasnete, printre poiene nemaivazute si, recunosc, m-am uitat dupa cercurile arse ale Frumoaselor, am trecut in varful picioarelor pe langa refugiile din lemn ale ciobanilor, care intotdeauna au cate o icoana splendida inlauntru, am ascultat povestea tanarului Patru care cobora cu caruta din munte, insotit de fetita lui cea blonda, Daniela, cum ca sus, lupoaicele cu pui ar fi mancat o iapa. Am trecut de primele salasuri, unde am cunoscut o bacita din Pui, carand o galeata cu apa neinceputa. Am aflat ca poti sti intotdeauna ce salbaticiune a ucis, caci ursii sug sangele din animal, lupii il mananca cu totul, de nu mai raman decat oasele mari, iar rasul, asa cum s-a petrecut mai deunazi cu vaca Filofteei, mananca numai ugerul vacii si urechile. E capatul zilei si am ajuns sus de tot, la marginea lumii, cum zicea Adrian.
Istoriile de sub Jigor
Padure densa, nebuna, cu crengi incarligate. Un drum pe care noroaiele sunt vesnice, in umbra cerului de frunze. O femeie in varsta calca ca si cum ar zbura. Absenta, dusa. "Saru mana, mamaie", zic. Ea se intoarce si vedem ca... tricoteaza. Aici, in padure, la ceasul inserarii, mergand. Are pe umar un samar rosiatic, o basma pe cap, un suras de Sfanta Vineri. Ne zice "copii". "Buna ziua, copii." Avea sa ne scoata, vorbareata, din padure, avea sa ne duca printre buruieni ciudate, cu frunze uriase, la stana, la salasurile de lemn, unde ea si sora ei, Leontina, sunt amandoua bacite, unde incheaga branza, unde asteapta toamna, ca sa poata cobori inspre sat, in stana aceea ciudata, alcatuita din lemne imbinate acum zeci de ani. O cheama Ileana Vulc si e de jos, din Federi. Pe peretii colibei sunt atarnate hamuri de cai si samare, niste caini suspiciosi si cam mari ne dau tarcoale, o mata tarcata se furiseaza printre marile frunze. Noi intram si ele sunt bucuroase de oaspeti, pentru ca nu prea calca nimeni pe-aici. Vor sa ne dea branza, vor sa ne dea lapte, noi nu vrem decat apa rece si sa fumam, sa ne odihnim. Ileana tricoteaza mereu la puloverul de lana si noi, ei bine, o cautam pe... "Irodia Doamna", zic eu subversiv. Ele se privesc una pe cealalta, nelamurite, apoi cu subinteles, iar Leontina precizeaza ca a simtit de dimineata ca cineva va veni si ca noi trebuie sa fim aceia. Irodia, sau Irodea, sau Irodeasa este stapana Frumoaselor si ele stiu din batrani ca numai vrajitoarele, necuratele, cele care umbla cu facaturi ale diavolului, cele care iau mana vacilor si le lasa cu tata insangerata si urat mirositoare au treaba cu Irodia Doamna. Dar nu ele, Doamne pazeste, ele au avut vaci legate si a trebuit sa faca slujba cu popa sa le dezlege. Ileana s-a oprit din tricotat. N-au trecut nici trei luni de cand au avut vaci legate si cu mana luata si de cand a venit popa. Inainte, cand ele erau copile, "se legau caluserii de Doamna, adica 9 feciori mergeau in 9 hotare si luau apa de la 9 izvoare si vataful lor ii ducea la o rascruce de 3 hotare si acolo faceau rugaciune catre Irodeasa Doamna (mereu adauga acest cuvant: "Doamna", plin de un respect fortat, ca sa n-o supere), iar daca aveau mancare sau beutura, intotdeauna aruncau mai intai sub masa pentru ea, ca s-o induplece".
Se intuneca, si inlauntrul micii stane de lemn femeile se lasa purtate de amintirile copilariei, ale adolescentei, ale timpurilor dinainte de maritis, cand lumea era altfel, cand si necazurile erau altfel decat acum, cand si saracia era altfel decat acum, in timpurile acestea fara Dumnezeu si fara credinta. Pun focul de mamaliga. "Acum ralele au ramas nestapanite, pentru ca oamenii au uitat vechile mestesuguri." "Cum asa?" "Uite-asa", face tanti Leontina, aprobata in tacere de Ileana. "Nu era an in batrani sa nu sa faca cotreanta ce sa spanzura la marginea satului intr-un nuc. Acum, nu sa mai pomeneste." "Ce cotreanta?" "Un fel de haina, de camesa, ce se tesea din panza batuta in serile de marti, de catre 7 sau de 9 vaduve, pe care le chema Maria, si cu care se imbraca o momaie din lemn umpluta cu paie, ca sa se teama ralele sa intre in sat." "Camasa ciumei", imi spun, asta e, apoi il privesc pe Adrian care tace, uitandu-se intamplator peste peretii de barna. Apoi le trag de limba pe cele doua bacite de treaba, care au pus si laptele la fiert, intr-un ceaun agatat de tavan intr-un carlig de lemn. "Asa este, i se spunea si camasa ciumei, sau ia ciumei, dar ciuma nu era numaidecat ciuma, ci un fel de... duh rau, al bolilor, al necazului, al trasnetului, al animalelor salbatice, si cu cotreanta asta se apara satul de rele. Trebuia tesuta numaidecat de vaduve sau de fete mari, Marii cu toate, si la momaie i se punea si palarie de calusar si o teapa de alun sau de nuc, in chip de lance. Alteori, cand era seceta sau alta nenorocire, cand Frumoasele luau rodul sau cand cineva din sat era bolnav, mergeau noaptea flacai si fete pe luna plina si trageau brazda de plug in jurul satului, strajuita de momaia imbracata in camasa, si astfel se imprastiau relele in patru zari."
Prin acoperisul de sita gaurita se vad deja stelele. Mancam mamaliga cu lapte si cainii dorm pe prag, in usa deschisa. Deasupra ei vad o ramura de vasc. Leontina zice ca nu e vasc, sau cum zic eu, ci ca e maturica "Helor Frumoase", ce tine de noroc si protectie impotriva duhurilor. Apoi ele se intereseaza de Adrian, dacul tacut, ce-i cu el, de unde este, ce face? Descopera ca o cunosc pe maica-sa si intreaba daca mai traieste si daca-i bine. "Este", raspunde el. Aflu ca in tinerete, maica-sa, pe care eu o cunosc si careia ii spun Mamaie, era tare priceputa la facut si desfacut. Adrian tace, apoi adauga abrupt ca s-a lasat demult de "trebi". Eu incep sa banuiesc ceva din tacerile lui, din reticenta lui teribila de a vorbi despre unele lucruri "necurate".
Plecam tarziu, in crucea noptii, pe sub stele si prin paduri, inapoi, spre casa lui Adrian, aflata la ore de mers pe jos, prin marele podis al Luncanilor. Ca protectie, avem o lanterna puternica, o sticla de tuica de pruna si o ramurica din creanga de vasc, pe care Adrian o ia discret, inainte de plecare.
Pe drum, am reusit sa aflu numai atat, ca odata, demult, pe la inceputul unui august din alte vremuri, de Ziua Ursului, cand dacul meu liber era pustan, Mamaie, maica-sa adica, a "lucrat ceva" si totul s-a sfarsit prost. Adica... cineva a murit. Cu asta, cu Ziua Ursului nu se glumeste, n-ai voie nici sa lucri, nici sa atingi blana de animal, nici sa privesti in oglinda dupa apusul soarelui si... multe alte lucruri n-ai voie sa faci. Dupa acea blestemata zi, cineva a murit chiar de urs. Aveam sa aflu, inainte de a pleca, un lucru bizar. Acela ca mocanii, oamenii acestia ai muntelui, tin mai curand sarbatorile vechi, stranii, legate de animale si de stele si de anotimpuri, ca poti vedea pe cineva cosind duminica, dar niciodata de Ziua Ursului. Sunt zeci de astfel de sarbatori dinainte de Iisus. Invatatoarea satului, Elena, avea sa-mi povesteasca despre Gadinetii de iarna (Gadina inseamna "salbaticiune"), despre Maslul Tarinei, cand se stropesc livezile cu apa sfintita, despre sarbatoarea Simtilor, despre Rusalii, despre sarbatoarea Viermanului, despre Sambata Pietrei, despre Ziua Lunii si despre Sanziene, despre Ziua de Pitarai si cate si mai cate.
"O sa ma intorc, sa scriu despre toate acestea", zic catre Adrian. "Sa te intorci, dara singur te-i duce dupa duhuri, ca mie mi-o ajuns", raspunde el, oprit sub marele brad unde-s ingropati ai lui, sub crucile pictate cu mana lui.Horia Turcanu
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
