Romania NecunoscutaVa amintiti? Il chema Horea- Pe Fericetul lui Horea fericirea a murit. Satul in care s-a nascut cel mai iubit erou al Ardealului e inghitit, incet, de uitare. Daca s-ar intoarce in casa lui de pe deal, Horea ar muri de tristete a doua oara -
Un cer colosal si fierbinte apasa Apusenii. In spatele meu e Ariesul, in fata, comuna Horea. Undeva, sus, trebuie sa fie Fericetul, magura legendara a nasterii lui Horea, martirul. Fericet - auzi ce nume, poate ca vine de la fericire, imi spun, ce ironie, si cand colo el, Horea, a sfarsit tragic, a fost tradat, torturat, ucis ca un caine turbat. Vreau sa vad cu ochii mei peisajul pe care Horea l-a privit cand era copil, vreau sa adulmec amintirile lui, care poate au ramas suspendate acolo, pe locurile nasterii sale, ale adolescentei sale, poate ca a mai ramas un copac, ceva, care sa-si aminteasca de el si poate ca ascultand foarte atent, as putea intelege ceva ce altii nu stiu.
E o femeie cu doi cai in fata, si eu opresc putin sa aflu cum ii cheama si ce poarta in samare, si... "Buna ziua, cum ajung la casa lui Horea, eroul", intreb. Femeia ma priveste tulbure in mijlocul arsitei si ascunde o suvita incaruntita sub basma, apoi explica molcom drumul. Trebuie s-o iau la stanga, pe un drum cu panou. "Cum ii cheama pe cai si cine a fost acest Horea", intreb, si cum e viata si... Femeia ma priveste aiurita, apoi se trage la umbra si se aseaza pe un bolovan. Cred c-am exagerat, gandesc, in timp ce ea zice "Mandru si Alba ii cheama si Horea a fost un crai mare." Apoi tace. "Cum adica un crai?"
"Adica o fost curajos tare, s-o pus cu imparatul si frica n-o avut de moarte pana ce l-or vandut in padurea Scorusenilor."
Trec camioane pline cu lemne din munte si valuri de praf acopera caii si femeia pe care o cheama Zamfira, reporterul isi acopera fata in timp ce ea spune cum l-au prins pe zapada, cum el avea un foc mare facut si cum a aruncat in foc hartiile de la imparat. "Pe urma l-or dus la Alba si l-or omorat."
Am mai aflat ca femeia merge la Matisesti la copii, ca in samare are branza, malai, paine de la magazin si sare, ca viata e grea pentru ca nu sunt bani deloc si pentru ca nu e noroc, ca ea se roaga duminica la biserica mai intai pentru copii, apoi pentru tara si pentru conducatorii ei, chiar si pentru primar se roaga, sa-i ierte Dumnezeu pacatele, si ca ar trebui sa beau ceai de scovarga de seara, pentru ca sunt cam palid pentru varsta mea. Si sa nu mai trag tutun. Aceasta a fost intrarea mea in Apusenii lui Horea. Aveam sa las in urma caii si femeia de mot care credea ca Horea a fost un crai, aveam sa urc dealul de o frumusete magnetica al Fericetului pana sus, sub cer, de unde se vad de jur-imprejur, cat vezi cu ochii, doar muntii.
Arada
Acesta este adevaratul nume al satului lui Horea, asa cum se numea el candva. De pe drum am luat cu mine un mot cam straniu, slabanog si vorbaret, cu camasa cadrilata, un om de-al locului, care pare ca stie totul despre satul risipit peste munti. Il cheama Florea, dar toata lumea ii zice Dutu. Ei bine, Dutu vorbeste mult si sare in mod indemanatic de la una la alta, conturand o stare de spirit a acestor locuri surprinzatoare. Eu ma entuziasmez de pasunile superbe cotropite de miliarde de flori nemaivazute, in timp ce Dutu imi arata ciorile aducatoare de ghinion de pe casa in care s-a nascut Horea, eu il invidiez pentru ca locuieste pe o gura de rai si pentru ca respira in fiecare zi aerul aproape mistic al Apusenilor, el imi vorbeste despre saracia lucie a motilor, despre disperarea zilei de maine, despre primari corupti si despre un viitor scufundat. Eu intreb despre taria legendara a acestui popor de munteni curajosi si aspri ca stanca, Dutu mi-o taie scurt: "Motii nu mai sunt asa cum crezi tu, motii sunt lasi si se vand intre ei asa cum l-au vandut si pe Horea chiar oameni de-ai lui, motii sunt saraci si egoisti si fiecare pentru el". Eu tac. El a fost sofer si pe mana are un tatuaj care ma face sa cred ca a trecut si pe la puscarie putin, drept pentru care nu pot crede tot ceea ce-mi spune. Cu toate acestea, simt un gand neplacut insinuandu-se, poate ca o bruma de adevar exista in toate acestea. Intru in casuta prapadita din lemn de brad in care s-a nascut Horea, in care o mana de obiecte jerpelite sunt raspandite fara noima pe pereti, in care fotografii alb-negru incadreaza ferestrele, si am sentimentul nelamurit ca nu asa trebuie sa fie locul acesta, ca ceva nu este in regula, ca un fel de defectiune a destinului a intervenit in mod neclar. Prin ferestrele micute din lemn se vede peisajul care-ti taie rasuflarea, incerc sa mi-l imaginez pe Vasile Nicola, pe Horea copil, in fata ferestrei, privind acelasi lucru. Nu merge. Afara Dutu rade fulgerator, spulberandu-mi imaginatia si simt ca incep sa ma enervez. Ies. El rade cu femeia care are grija de casa. De ce i-au spus Ursu, il intreb, sperand sa-l incui cu aceasta intrebare subversiva. "Pentru ca fratele sau mai mare murise de boala", zice Dutu, "si pentru ca el sa ramana sanatos si puternic precum un urs, de-asta i-au spus Ursu. Asa era un obicei pe-atunci si asa se procedeaza si-acum in unele sate." Hm. Acest fost sofer are raspuns la toate, insa dincolo de acestea, obiceiul de a da unui copil numele unui animal puternic pentru a-l proteja pare o chestie interesanta. Parasesc casa lui Horea rece, indiferent, putin dezamagit, strabat ulita si praful gros rosiatic, traversez arsita ucigatoare printre ierburile minunat mirositoare pana la casele de pe creasta. Acolo descopar putina umbra si cativa copii si apa rece, ma asez, Dutu ma urmeaza precum un caine carcotas, cerul se topeste si in zare muntii tremura de caldura. Pe copii ii cheama Cristi si Adrian, si sunt frati, si ii mai cheama si Nicola. Formidabil, imi spun, ii cheama Nicola, ca pe Horea, si locuiesc la doua sute de metri de casa in care s-a nascut acesta. "Ascultati-ma ce va spun", face Dutu la mine, "s-au barabulit oamenii, nu mai sunt ca altadata, nu mai sunt eroi p-aicea cum crezi matale de la Bucuresti, nu mai umbla dupa cai verzi." Pronunta "Bucuresti" ca si cum ar scuipa. Hotarat lucru, Dutu ma enerveaza. Stau de vorba cu copiii, ei stiu bine cine a fost Horea si imi spun ca au ei un unchi, sau asa ceva, care zice ca ar fi ruda cu Horea din cartea de istorie, apoi imi povestesc despre invatatoarea lor si despre cum e sa te duci iarna la scoala peste dealuri, prin zapezi mai inalte decat calul, imi povestesc despre cum e sa-ti fie frica de lup si ce bine e sa ai bicicleta. Intre timp a iesit la poarta si mama lor, pe care o cheama Aurelia, care tace zambitor pe sub copacii gardului, ascultandu-i pe cei mici.
Ma scap in scurt de Dutu, dupa ce descopar ca din sticla de apa minerala din care tot bea, suge tuica, apoi aflu ca satul acesta e izolat complet in timpul iernii, ca singura sursa de bani este lemnul, ca oamenii taie padurea pentru te miri ce, pentru ca altceva nu au ce face, aflu ca animalele sunt putine, ca laptele nu ar avea unde-l vinde, ca Horea e doar o imagine in cartile de istorie ale copiilor, ca politicienii de la Bucuresti nici nu exista, ca satul este parasit si ca, daca ar mai fi trait Ceausescu, satul n-ar mai fi existat deloc. Oamenii ar fi plecat cu totii la oras. Aurelia Nicola povesteste despre viata, despre batranii din sat care nu au altceva a face decat a bea la tuica, despre sotul ei care-i dus la lemn, apoi apare pe prispa casei un gospodar care-si zice Dumitru, care are un cal frumos si istorii de povestit.
Aveam sa plec impreuna cu Dumitru Onet, gospodarul, pana sus de tot, pe culmea cea mai inalta a Dealului Fericetului si el avea sa-mi spuna: "Uite, aici a fost o casa frumoasa, uite, acolo a fost alta, uite pasunea nelucrata si neingrasata care se pierde, uite un soim, uite cel mai rece izvor al Fericetului, in care daca tii mana iti ingheata si care e vrajit, pentru ca iarna imprejurul sau iarba ramane verde".
Printre gatere
Il las pe Dumitru ca intr-un cadru de film, singur, inconjurat de nesfarsite pasuni inflorite, de munti concentrici pana la orizont, cu o tigara in gura, ganditor. E un om de treaba, imi spun, e un tip care nu se vaita, caruia nimic nu i se pare imposibil de facut, pe care saracia nu l-a descurajat si nu l-a corupt. "Stii", mi-a spus inainte de a ne desparti, "motii nu sunt chiar asa cum spunea Dutu, ei nu au devenit chiar ticalosi, pentru ca ei cred inca in Dumnezeu si pentru ca aici se petrec inca miracole. Pai cei care l-or vandut pe Horea stiu eu ce-or patat. Nu s-or putut bucura de argintii tradarii cu care-or luat pane. Cand or scos panea din cuptor si-or rupt-o, panea mustea inlauntru de sange. Asa o fost toata. S-apoi nimeni nu s-o incuscrit cu ei si nimeni nu s-o mai apropiat de ei cate zile or avut, ca sa li se stinga neamul, si nici chiar de libertatea ce le-o dat-o imparatul n-or avut parte, pentru ca l-or chemat la cantalarie, cum se zicea, si le-o spus ca ei n-or mai fi iobagi, dara ca pe pamantul lor tot legea iobagiei merge. Si-asa o vrut Dumnezeu sa nu se bucure de nimic de pe urma de sange."
Dumitru ramane deci in urma, printre flori si printre ierburi, eu cobor gandindu-ma la aceste ultime vorbe teribile si la aceasta posibilitate ca Dumnezeu sa aiba propria Lui justitie, o justitie subtila, dar aspra. Fericetul a ramas in urma, cu casele lui pustiite sau locuite de batrani incuiati, ascunsi de arsita, cu copiii lui care vor bicicleta, cu amintirile sale tulburi despre Vasile Nicola zis Ursu, zis Horea, martirul. Sunt in vale si voi merge mai sus, spre munti, trebuie sa vad cu ochii mei dealul Scorusetului si al marii tradari, trebuie sa urc cu picioarele mele pana acolo si pentru asta trebuie sa trec printre gatere nenumarate, fumegande, printre armate tragice de copaci rapusi, prabusiti in praf. Ma opresc pentru vorbe scurte, cu oameni care nu pricep. "Ce vrea asta?", "De ce dracului sa nu taiem copacii?". Eu aflu uluit ca un taran nefericit ia numai cateva sute de mii pentru caruta lui de lemne, ca cel mai mult castiga patronii de gatere, ca afaceri de miliarde se deruleaza in zona, cu pretul distrugerii singurului lucru de pret care a mai ramas: peisajul. Taranii nu au idee despre ce-ar putea sa faca. Aici, spun ei, numa" lemnul a mai ramas de luat, eu privesc terifiat peisajul selenar al Matisestilor, cu pante acoperite de fum, cu copaci rascracanati de flacari, cu rumegus fumegand, scurgandu-se ca lava in apele unui parau in care nimic nu mai poate trai. Cine raspunde la toate acestea? Ce-ar spune Horea la vederea acestui peisaj al sfarsitului de lume, de ce spun oamenii acestia ca sunt la fel de saraci ca iobagii de la 1784? "E ca un fel de-a doua ucidere a lui Horea", avea sa-mi spuna cu tragica intuitie un mos pe nume Sandru, in timp ce paseam umar la umar peste drumul pietruit cu bolovani, ca niste vertebre ale unui animal antedeluvian, "s-ar rasuci in mormant daca ar vedea saracia in care traiesc acum motii." In Matisesti sunt zeci de gatere aliniate ca un pluton de executie pe malul apei, ca niste fabrici ale unei morti lente, Sandru povesteste despre copii plecati la oras, care muncesc la patron pentru un milion jumate, despre vacuta sa, Florica, ce a facut un vitel cu stea in frunte, despre micile economii pe care el le face ca sa le mai trimita copiilor cate ceva. Pai de unde... economii? "Pai din... lemne", zice Sandru cu mutra vinovata, apoi se scarpina in cap, pentru ca in secunda urmatoare sa schimbe subiectul, vorbindu-mi despre calul aici de fata, pe care-l cheama Maior. A bagat de seama ca-mi place animalul si acum imi spune totul despre el, ca sa evite prelungirea discutiei despre lemne. Apoi s-a inserat si un apus pictat de un nebun s-a lasat peste Apuseni. O noapte tacuta si mare s-a instelat peste paduri si a acoperit fumul de rumegus din vale. Am dormit intr-o magazie plina cu lana si am visat prima ucidere a lui Horea.
Poiana duhurilor
Am urcat padurea Scorusetului si am cautat locul in care a fost prins Horea de catre tradatori. In departare se zareste Fericetul si poate ca Horea, Ursul, cum ii spun pe-aici oamenii, a privit intr-acolo in ultima clipa. Ce instincte, ce credinte ancestrale ii imping pe moti sa numeasca un copil cu numele unui animal salbatic si puternic, ca si cand ar invoca duhul acestuia pentru protectie? Ma rog, sa lasam, sa plecam, pentru ca rarii tarani care trec prin locurile acestea nu stiu nimic despre prinderea lui Horea, nu stiu unde anume isi tinea armele si nici ce vorbe a spus in fata tradarii. E din nou arsita si eu tin drumul catre Poiana Horii printre paduri bolnave de un soi de eczema ciudata care lichefiaza crengile. Ferigi uriase mangaie aerul incins, nici un om nu mai trece, nici un animal prin mijlocul codrilor, numai pasari. Apoi, la un moment dat, drumul de piatra se bifurca si acolo, la bifurcatie, e un soi de copac scobit, plin cu apa, si o femeie spala rufe in eternitate, cu o fata imobila, cu maini umflate. Trecem mai departe, suntem din lumi diferite. Departe, padurea se destrama si o poiana superba se deschide printre norii josi, umbra ramane in urma, in larga poiana sunt cai liberi si niste baraci stranii din lemn carora aveam sa aflu ca li se spune salasuri sau colibi. Reporterul adulmeca pustietatile alpine, apoi descopera ca intr-o secventa de film rusesc, un tip care se barbiereste in fata unei oglinzi, sub cer, sub nouri, printre cai si printre ierburi. E o oglinda de baie de oras, paradita, absurda, e un pamatuf uzat acolo, el are o expresie impenetrabila, concentrata, ca si cum de ceea ce face ar depinde ploaia sau ceva la fel de important. Eu ii spun sa nu se deranjeze, sa continue, el zice ca nu-i bai, ca animalele pasc oricum, ca vantul bate oricum si ca viata trece precum norii. Interesant. Aflu ca il cheama Jurj sau Emil, cum vreau sa-i spun, pe mine ma cheama Horea, hm, face el cu pamatuful in mana. A lucrat 31 de ani la drumuri forestiere, are o pensie de doi bani, are doi baieti la Cugir, el locuieste la Scarisoara, dara acum, vara locuieste aici, in colibi, la animale, la duhuri. "Cum asa, la duhuri?" "Pai da, asa se spune despre locul asta, Ursoaia, adica asa se spunea inainte: <<La duhuri>>." Se uita putin jenat la mine, ca si cum s-ar fi asteptat sa zambesc, eu stau in cea mai deplina seriozitate, pentru ca vreau sa aflu despre ce duhuri e vorba. "Ei bine, in batrani se spunea ca aici veneau duhuri de animale salbatice, ucise sau nenascute, de ursi, de lupi, de vulturi uriasi, si stapana acestor locuri era o ursoaica uriasa, duh si ea. Oamenii care erau curajosi veneau aici uneori cand aveau un necaz si - stii matale, omul cand are necaz prinde curaj - mai ales veneau atunci cand aveau copii bolnavi sau animale care mureau fara motiv, si se rugau la duhurile padurii pe luna plina pentru sanatate." Dumnezeule, imi spun, Urs, Ursu, Ursoaia, Horea Ursu din Albac, extraordinar, este istoria pe care o auzisem cu o zi inainte pe Dealul Fericetului despre cum a fost botezat Horea cu numele ursului, pentru a fi puternic ca un urs si curajos ca un urs. Nenea Jurj zambeste imperceptibil, poate de entuziasmul meu, poate pentru ca a sfarsit cu barbieritul, in orice caz, nu vrea sa continue cu acest subiect, el ar vrea mai degraba sa-mi spuna cat de grea e viata si cat castiga ei din lemn si din animale. Eu ascult politicos totul, undeva, in spatele lui Jurj, un tanar alearga calare. Concluzia: la 4 metri cubi de lemn din padure, un taran mot castiga numai 500.000 lei, iar un gater, 1.700.000 lei. E corect? "Nu-i corect", zic, gandindu-ma la mama Ursoaia si la stravechi obiceiuri de vanatoare ale amerindienilor. Ma ridic, el povesteste despre cum pleaca uneori sa faca troc cu scandura, adica s-o schimbe pe malai sau pe zahar sau pe mai stiu eu ce, e o zi lunga si un drum lung de facut peste munte, adio nenicule Jurj, sau Emil, cum vreau sa-i zic. "Apropo", fac eu la el, "matale n-ai vreun nume din asta de animal, ca sa fii sanatos si puternic, pentru protectie?" "Ha-ha", rade el enigmatic, dar deschis, "nu, n-am, dar cand eram copil, mama ma striga Lupane." Superb.
Ordancusa
Bat muntii cu sentimentul ca locurile acestea ascund mistere neintelese, ca aici mai sunt nenumarate povesti de spus la lumina focului, ca istoria lui Horea zis Ursu e numai finalul povestii, dar ca inceputul este altundeva, cu mult mai demult, in timpul mitic, cand in loc de cai in poieni, inorogii zburau printre nori, cand animalele salbatice puteau vorbi, cand duhurile erau stapanitoarele lumii. Stiu ca in muntii acestia dacii se inchinau lui Zamolxis cu mult inainte de Iisus, ca mii de ani de istorie si de intamplari teribile mustesc din stancile poroase ale Apusenilor. Adulmec toate acestea, ascult vantul si pipai norii, imi tin respiratia in asteptarea unui zvon, a unui murmur. Aveam sa ajung pana la Poiana Horii, aveam sa vad troite ciudate si stive de cherestea privegheate de acestea, aveam sa vad poieni uriase cotropite de ciudati ciulini violeti, aveam sa vad acolo tarani absenti cosind cu incetinitorul sub arsita muntilor, ca si cum ar fi fost in reluare, loviti in frunte de soarele ancestral, aveam sa beau apa multa din izvoare inghetate magic. Caii uriasi si ganditori ai poienilor alpine aveau sa ma studieze prietenosi printre gene lungi ca de printesa. Ore in sir de tacere de reporter singuratic aveau sa treaca pana cand am intalnit un om. Ma intorsesem printre poieni, coboram spre Scarisoara marelui si ciudatului ghetar, tocmai urcasem enorme steiuri de piatra si tocmai ma simteam integrat in cosmicul decor al Apusenilor cand, acolo, in mijlocul unei poieni, am vazut un personaj. O femeie asezata pe iarba, in centrul geometric al cercului padurii. Sta cu spatele, absenta, indepartata. E in varsta - dupa basmaua de pe cap, si cateva vacute galbene o ignora cu desavarsire. Ma apropii, ea sta cuminte sub marele cer, scufundata poate in ganduri, sau poate doarme, sau... Ei bine nu, nu doarme, femeia citeste dintr-o carticica acoperita cu hartie de ziar. Femeia aceasta pe care o cheama Rafila citeste psalmii, aici, in cer, cu vacute galbene imprejurul ei. Iarba e prea verde, mi se pare, cerul e prea albastru, vacile sunt ireale, de culoarea chihlimbarului vechi, ochii ei ce par atacati de cataracta au culoarea argintului parasit. "Saru" mana, mamaie", spun catre ea. Ea lasa cartea, "Sunt psalmii", zice, "asa citesc eu cand sunt sus, cu vacile." Rafila Borsesi o cheama si citeste de 40 de ani psalmii dupa cartea asta, vara, sus, in munte, cu vacile, iarna, jos, la focul de lemne, in ciuda zapezilor. Are langa ea un bat si o mica desaga, mie mi se pare ireala inca inainte de a fi vorbit. Spune ca nu i-e urat, pentru ca e cu Dumnezeu, ca nu mai tine minte istorii de demult, pentru ca e foarte batrana, ca nu coboara niciodata in sat, pentru ca n-are de ce. "Am uitat istoria", zice ea, "numai psalmii ii mai stiu bine." Eu vreau s-o intreb despre familie si despre ai ei, as vrea sa stiu ce nume e asta, Rafila, dar inteleg dintr-o data ca e mai bine asa, sa ramana scufundata in mister, in absurd, in zona crepusculara a existentei, ca daca as afla mai multe despre ea, imaginea aceasta a pastoritei pierdute in timp si in cer s-ar duce, s-ar pierde. Pentru ea lumea nu e nici buna, nici rea; pentru ea muntii acestia, cu paduri sau fara, doar sunt, ea traieste intr-o clipa eterna, si din punctul acesta de vedere am intuitia ca ar putea, in clipele acestea solare, sa stea de vorba cu Horea, cu martirul. Ce reportaj extraordinar, imi spun, ar fi daca as putea vedea si auzi ceea ce ea vede si aude, daca as putea sa-i aud gandurile, ar fi un pas in lumea de dincolo, in lumea misterioasa a umbrelor, in clipa eterna in care istoria nu curge, nu pleaca, nu trece, in care Zamolxis respira alaturi de tradatorii lui Horea, in care copacii nu pot fi taiati, in care duhurile ursilor boteaza duhurile oamenilor. Fara nici o indoiala, Apusenii sunt eterni, imi spun in timp ce mai intorc o data capul dupa Rafila psalmilor insingurati, pe care o las acolo, in cer. Apoi cobor, cobor Dealul Ordancusei, ce nume straniu, pe femeia aceea o voi numi Ordancusa, nu stiu de ce, poate pentru ca are rezonanta unui nume de planta din vremuri stravechi. Iata soseaua. Suna telefonul. Vraja s-a rupt odata cu primul pas pe asfalt.Horia Turcanu
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
