O nunta mai puternica decat moarteaVedenia din biserica
Constantin Ivan, orasean get-beget din nascare, inginer constructor in Bucuresti, revine de Pasti in satul Copuzu, ca sa-si revada sotia care a murit. Si anul acesta, in Noaptea de Inviere, a cantat in biserica, impreuna cu cei doi copii ai sai. Spre sfarsitul slujbei, cand din toate piepturile rasuna duioasa litanie "Aparatoare Doamna", i s-a parut ca vede unduindu-i pe langa umar parul lung si castaniu al nevestei, din care iesea obrazul rumen si inflacarat de trairea slujbei religioase. Cand s-a intors insa pentru a doua oara, langa umarul sau nu mai era nimeni, doar sirurile de sateni prezenti in biserica, si care ii iubisera sotia pierduta, la fel de mult ca si el. In rest, zice ca i se intampla foarte des s-o auda. Nu ca pe o voce din amintire, ci ca pe o voce reala, care-l ajuta cand are de ales intre doua cai. Dar de vazut, n-o poate vedea decat aici, in biserica din satul natal, satul in care s-a tesut povestea lor de iubire. "Nu ma laud, dar cred ca am trait cea mai frumoasa poveste de dragoste. Eu am avut fericirea cea mai inalta", spune Constantin Ivan, cu o mandrie abia soptita, si nici un localnic nu are cum sa il contrazica. "A fost o fiica a satului... A fost o pilda de smerenie si credinta... A fost simbolul acestui sat...". Sunt declaratii ale copuzenilor si toti marturisesc ca si-au dorit sau isi doresc sa aiba copii care sa semene cu ea. Icoana cea mare din altar, infatisand un Iisus trist, cu fruntea insangerata de spini, a fost cusuta vreme de cateva luni neintrerupte, zi si noapte, de mainile acestei femei. Numele ei este Florentina Popescu. N-a trecut nici un an de cand se odihneste in pamantul din care s-a nascut.
***
Pe Constantin Ivan l-am cunoscut langa o cruce de marmura, acoperita de flori proaspete. Statea acolo, singur, in cimitirul bisericii si zambea. De la departare, mi s-a parut ca i se misca buzele, ca vorbeste cu marmura alba. Slabit peste masura, cu fata ciolanoasa, ochii de un albastru sters si parul aproape alb, ravasit de vanturile rebele ale campiei, el arata acum ca un adevarat taran, ca unul de-al locului. Cum ajunge in sat, apucaturile si vorba de orasean i se schimba, sub unghii ii apare pamant, pielea ii devine arsa de soare, ii crapa de atata munca, de cat o ajuta si azi pe batrana Eugenia, soacra sa. Dar inainte de a pleca spre mormant, de fiecare data se spala, se barbiereste, se imbraca curat si are emotii. "Da, ca si cand as porni la prima intalnire de dragoste", incuviinteaza barbatul cel vaduv si incepe, incet, a-mi povesti...
Ursitul din a saptea trasura
Implinise 31 de ani si era tot singur. Ii era limpede ca toate femeile pe care le intalnise pana atunci nu i se potriveau, simtea ca parca ceva mai presus de el ii randuieste viata si-i spune mereu ca n-a sosit inca vremea, ca trebuie sa mai astepte. Singuratatea nu-i intrase in fire, n-o vedea ca pe ceva apasator. Stia ca femeia lui exista, ca trebuie sa fie undeva, stia si cum arata - doar isi inchipuise de atatea ori parul castaniu, ochii caprui, obrazul rumen si neted, dar o forta nevazuta il impiedica sa o intalneasca. Atunci s-a gandit sa ceara ajutorul lui Dumnezeu.
Auzise ca la piciorul podului de la Calugareni se afla o biserica in care un sacerdot batran mai stie sa faca asa-numitele "dezlegari de cununie", niste slujbe puternice, prin care bariera dintre sufletele indragostitilor se risipeste si astfel iti poti gasi ursitul. "Preotul batran murise si in locul lui am gasit pe un altul foarte tanar, aproape un copil. Mi-a spus ca a invatat totul de la preotul batran, ca i-a fost un fel de discipol. Era amiaza, era cald, am intrat amandoi in biserica pustie si preotul cu chip de copil m-a pus sa ingenunchez. M-a invelit cu epitrahilul lui stralucitor, mi-a citit din Evanghelie si s-a rugat mult deasupra-mi. Apoi mi-a asezat pe cap coroana de aur a cununiei, de parca m-ar fi cununat cu cineva nevazut. Chiar daca lumea nu mai crede azi in asemenea slujbe, eu va spun ca dupa numai cateva zile am cunoscut-o pe cea care avea sa-mi devina sotie. Si atunci cand am vazut-o, mi-am dat seama ca o iubisem toata viata mea..."
Pare incredibil, dar exact in aceeasi zi, Florentina Popescu a mers la noua biserici, unde s-a rugat si a platit noua slujbe pentru "dezlegare de cununie". Un "cerc" de noua biserici in aceeasi zi, asa o sfatuise un calugar batran de la o manastire din munti. Avea 31 de ani, nu mai putea indura singuratatea. "La prima intalnire, mi-a spus ca noi doi ne iubeam de mult, fara sa ne cunoastem. Odata a visat sase trasuri mari venind catre ea pe ulita satului. Dar trasurile erau goale, gonite de niste roibi focosi si abia intr-a saptea trasura zice ca eram eu. Radeam cu ea la masa: <<Cum, eu eram? Uita-te la mine, esti sigura?>>. Si ea imi zicea mereu, in soapta, ca pentru sine: <<Da, tu erai...>>."
"Ne-am casatorit imediat, intr-un frumos aprilie 1986. Avea 31 de ani si era virgina. Aveam uneori senzatia ca vorbesc cu puritatea intruchipata, ca tin de mana o sfanta. De multe ori vorbeam fara cuvinte. Stateam asa, in casa, si deodata ea se ridica si-mi aducea un pahar cu apa, sau altceva, sau ma cuprindea in brate, sau chiar imi raspundea la ganduri. Parca ne cunosteam de cand lumea... Ma uimeau mai ales cunostintele ei, de multe ori ma punea in inferioritate si cand o intrebam: <<De unde stii tu toate astea?>>, zicea ca le invatase aici, la scoala din Copuzu. Era foarte mandra ca este de aici, asta era poate cea mai mare mandrie a ei. Numele de Popescu este de fapt Copuzeanu, cel al intemeietorilor satului din care s-au nascut patru generatii de preoti, ultimul fiind tatal ei. Cand spunea <<Sunt nascuta aici>> era ca si cum ar fi spus <<Cred in Dumnezeu!>>.
A fost o vreme cand veneam la tara saptamana de saptamana. Cand dadeam coltul pe ulita, ma auzeau copiii si-mi ieseau in cale, iar in urma venea ea, sotia mea, cu bratele deschise, ca sa ma imbratiseze... Nu stiu ce fericire mai mare poate avea un om. Cand curg sudorile pe tine, cand mergi vara sase kilometri pe jos, pe un drum de tara, ca sa ajungi la ei, si cand ii vezi cum te asteapta si se bucura - asta nu e fericire? Nu stiu, intreb si eu. Poate pentru altii fericirea inseamna altceva, dar pentru mine fericire mai mare ca asta nu exista. Poate era doar o singura clipa de fericire, dar - egoist vorbind - eu o pretuiam cat altul nu pretuieste zece mii. Caci, sa stiti, fericirea nu se da cu vagonul, se da cu pipeta. Daca stii sa apreciezi picatura aia e ceva fantastic, daca nu, viata iti ramane mereu searbada si pustie. Eu cred ca sansa omului nu e cum se naste, sansa omului e cu cine se intalneste pe drum. Noi doi ne-am intalnit la o varsta destul de matura, am avut saisprezece ani de casatorie si, poate o sa va mire, dar nici o secunda din anii astia nu pot zice c-am fost nefericit. Saisprezece ani de care sunt foarte mandru. Foarte mandru."
La tranta cu moartea
Ar mai fi insa ceva de spus: acea frumoasa zi de primavara in care cei doi si-au unit destinele s-a numit 26 aprilie 1986, o zi apocaliptica, in care intreaga lume avea sa se schimbe. "Da, ne-am casatorit chiar in ziua dezastrului nuclear de la Cernobil. Tin minte ca am iesit in curtea Primariei, m-am uitat asa, spre cer - un cer albastru, curat, fara nori - si am spus o prostie: <<Doamne, daca am ajuns eu sa ma insor la varsta asta, ceva o sa explodeze in soare!>>. Si n-a explodat in soare, a explodat mai aproape, in Rusia. De unde sa ajunga stirea asta in satul nostru uitat de lume? In presa a aparut foarte tarziu si abia dupa doua-trei saptamani am ascultat la <<Europa Libera>> ce se intamplase acolo, la Cernobil. Dar noi stateam in curte, razand spre soare, ne scaldam in iaz, beam apa de la fantana din capul satului, eram nestiutori si fericiti..."
Florentina a pierdut doua sarcini, primul fiind chiar copilul conceput in noaptea nuntii. Si dupa cativa ani, intr-o alta frumoasa zi de primavara, ea s-a intors de la spital si i-a spus: "Am cancer". Cu voce inceata, fara nici un fel de panica, ba chiar - isi aminteste Constantin Ivan - cu un zambet in coltul gurii, ca si cand ar fi fost o veste trecatoare, ce nu o privea neaparat pe dansa. Apoi, ceva mai hotarata, a continuat: "Am cancer, dar eu nu o sa mor". Pana in ziua de azi, Constantin Ivan a ramas neclintit in convingerea ca femeile acestea de la tara - si mai cu seama femeia lui - au un cu totul altfel de a lupta cu moartea. "Niciodata n-a cerut compasiune, niciodata n-a vrut ca noi sa vedem ca este bolnava. Multi sateni m-au intrebat: <<Si ce ti-a zis pe patul de moarte?>>. Care pat de moarte, daca ea n-a zacut? Cum sa zaca, daca ea a vrut sa traiasca? Cu cinci minute inainte de moarte, sotia mea inca voia sa traiasca...
S-a luptat cu boala aproape opt ani. Nici cel mai optimist dintre medici nu i-a dat de trait atat. De fiecare data stia precis ce trebuie sa faca, avea asa o putere, ca isi domina biologicul. Fiecare rasarit de soare era pentru ea o victorie. Odata a visat ca trebuie sa mearga la Manastirea "Caldarusani", ca sa fie impartasita acolo. Desi era bolnava grav, dimineata si-a facut bagajele si am lasat-o sa plece. Va spun, s-a intors atat de schimbata, de usurata, si timp de jumatate de an s-a simtit din ce in ce mai bine. Devenise iarasi vesela, plina de viata, credeam ca n-o s-o mai pierd. Si atunci am inteles ca ea nu-si trata trupul, isi trata sufletul. Reperul ei nu era medicina, reperul ei era Dumnezeu. Dar oameni ca dansa nu se lasa in voia sortii, resemnandu-se cu acel <<daca vrea Dumnezeu sa mor, eu ce pot face?>>, oameni ca dansa lupta pana in ultima clipa, pot spune ca Ii poruncesc lui Dumnezeu sa-i ajute. Uneori, ma inspaimant cand imi dau seama ca sotia mea de fapt s-a jucat cu moartea. Moartea a fost o joaca pentru ea. Cand medicii nu mai aveau ce-i face si au trimis-o sa moara acasa, ea inca mai facea treaba pe la bucatarie, se ocupa de copii si glumea cu noi, zicand: <<Nu va temeti, nu scapati voi de mine asa usor...>>. Cu patru zile inainte de sfarsit, niste prietene i-au spus ca ar mai fi o sansa, la un alt medic, si atunci, pe loc, mi-a spus: <<Ma urci in masina si ma duci acolo!>>. Cand am auzit chestia asta, m-am gandit ce urias noroc am avut eu sa fiu casatorit cu o asemenea femeie si chiar ca nu merit poate onoarea de a fi barbatul ei: era slabita, numai piele si os, cu tumorile erupte prin piele si metastaza in ultimul stadiu, dar pentru ea inca mai exista o speranta. Cine oare ar mai fi capabil de asa ceva? Cu cinci minute inainte sa moara, a mers cu mine. Da, asa cum auziti: s-a ridicat si a mers. S-a prabusit in mainile mele si, cand mi-am dat seama ca moare, ca nu mai are puls, am rugat-o, strigand: <<Ridica-te, ca nu pot sa te mai tin! Te rog, nu muri acum!>>. Si atunci - puteti sa ma credeti sau nu - am luat-o de dincolo. Am vazut cum ma aude de dincolo si vrea sa ma ajute, drept dovada ca pulsul a inceput sa-i bata din nou, a mai facut cativa pasi cu picioarele ei pana ce am reusit sa o pun pe pat si a fost gata. N-a spus nici un cuvant. Dar ochii... ochii ei caprui ma tintuiau cu o tristete fara margini si, dupa aproape treizeci de secunde, desi stiam ca murise, din ochii ei au inceput sa curga lacrimi."
Si pentru prima data omul din fata mea izbucneste in plans. Plange, da, plange in hohote, se vede ca e rusinat de aceasta postura "nebarbateasca" si aproape ma alunga cu mana, facandu-mi semn sa ma indepartez putin, macar pana ce isi vine in fire. Dar eu prefer sa plec, de teama ca nu cumva sa-l tulbur si mai mult, si-l las acolo, asa cum l-am gasit, singur in cimitirul bisericii, in fata unei cruci de marmura alba, acoperita de flori proaspete...
***
Multi localnici, inclusiv duhovnicul femeii celei moarte, aveau sa-mi confirme ca spusele lui Constantin Ivan nu sunt patetisme, exagerari nascute din tristete. Pana mai ieri, in satul Copuzu se mai ciopleau asa numitele "cruci de suflete-pereche". Cimitirul e plin cu astfel de cruci stranii, alaturi doua cate doua, avand bratele incolacite una in cealalta, unele dintre ele atat de vechi, incat au sapate in carnea pietrei lor urmele de scoici ale marilor. In sat inca se mai pastreaza credinta ca sufletele copiilor nascuti gemeni sau cele ale oamenilor care s-au iubit foarte mult devin "suflete-pereche", adica raman nedespartite si dupa moarte, in lumea de dincolo, vesnic. Nimeni nu poate sti unde anume in lumea de dincolo. Dar daca-l intrebi astazi pe orice satean, tanar sau varstnic, despre o femeie pe nume Florentina Ivan, iti va spune ca: "Femeia pe care o cautati nu-i acasa. E plecata la Rai".Bogdan Lupescu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
