Olarii din Corund
- Olaritul are traditie adanca in satele unguresti din Ardeal. Celebrele vase de lut, smaltuite in rosu, verde si albastru, se nasc intr-un loc al carui nume suna ca un ulcior ciocanit: Corund. De sute de ani, visul de a face lutul sa-ti creasca in palme se transmite din generatie in generatie - "Pamantu-i de mai multe feluri", imi spune mesterul aplecat peste roata ce se invarte neincetat. "Asa ma gandeam si eu", imi zic in sinea mea, uitandu-ma cum lutul de sub mainile lui isi schimba forma de la o clipa la alta si incepe sa semene tot mai mult cu o oala. O oala ca acelea care raspandesc un miros crud, de zugraveala proaspata, asezate in sir soldatesc, la uscat, pe rafturile din atelier. "Poate fi rosu, daca are in el mai mult fier, alb, daca-i cu calcare, ori albastru, cum e asta cu care lucrez eu aici", adauga mesterul si-mi arunca pe sub ochelari o privire intrebatoare, ca sa vada daca am priceput cum sta treaba cu lutul, daca se merita, adica, sa-mi spuna mai departe povestea olarilor din Corund.
Satul de soimari
La cativa kilometri de Sovata se afla localitatea Corund, sau Krnd, cum scrie pe toate oalele facute aici: o comuna mare, asezata intre dealuri domoale. Faima locului e data de mesterii populari, intre care pe primul loc sunt olarii. Olarie se face la Corund dintotdeauna, caci pamantul e aspru si lutos, nu-i bun de altceva. J-zsa Janos, unul din cei mai priceputi olari, stie multe despre istoria de altadata a acestor locuri, iar povestea spusa de el coboara in taina unor vremuri de demult:
"Pe vremuri, Corundul era un sat de soimari; oamenii prindeau soimii si-i dresau pentru vanatoare. Veneau nobilii la vanat prin padurile dese de-aici, pe la S-lyomk (Piatra Soimarilor), pe valea szak, pe unde erau joagarele, dar si pe Csigadomb (Dealul cu melci), aproape de mina care-i parasita demult. Corundul a fost un sat de oameni saraci inainte, pamantul in care i-a oranduit Cel de Sus n-a fost prea darnic. Si-atunci s-au apucat de facut oale, cu care mergeau la targurile din lumea larga. Sa stiti de la mine, olaria n-au facut-o niciodata bogatii, ci sarmanii, asa a fost dintotdeauna. Ea a fost bucuria si chinul omului de rand. Vatra satului era mai demult cam pe unde-i acuma catunul Szlls, iar pe aici, pe unde suntem noi, erau paduri mari de stejar. Unii traiau din taiatul padurilor, dar tot olaria a fost meseria corundeanului. Astazi, Corundul e imprastiat printre dealuri, catre Atya, Fantana Brazilor, catre Kalonda sau Palpataka. Oamenii si-au facut case, care pe unde a crezut ca e mai bine. Se adunau in grupuri de cate zece familii, faceau <<o zeceÈ, un <<t"zesÈ si-si faceau case unii langa altii. <<T"zesulÈ era un fel de familie mai mare in care se respectau regulile vecinatatii, de ajutorare in caz de nevoie si de respingere, de dezaprobare a relelor. Erau <<Nyolcadik t"zesÈ, <<Hatodik t"zesÈ, pe langa Dambul Fierarilor, <<...tdik t"zese langa Cimitirul catolic, <<Harmadik t"zesÈ si <<Negyedik t"zesÈ catre Campul cel Mare. Astazi nu mai sunt <<t"zesuriÈ decat in catunele Valea lui Pavel si la Fantana Brazilor. Ei sunt mai departe de drumurile umblate si se conduc si acuma dupa legi mai vechi. E pamant sarac in Corund, de-abia cresc florile in gradini. Dumnezeu ne-a lasat pamant slab, lutos si pietros, dar ne-a rasplatit pe unii cu pricepere si indemanare. Asta-i averea noastra. Olaritul e meserie de familie, se transmite de la batrani o data cu rugaciunile si cu drumul spre biserica. Noi lucram in familie ca acum cinci sute de ani. Eu si baiatul suntem la roata, nevasta si nora la desenat. Nu stiu daca nepoata va mai lucra cu noi, tineretul nu prea tine la traditie si apoi fata, dupa ce se marita, se duce la casa barbatului si, daca el nu-i olar, ea de ce sa mai faca oale? Pe linie barbateasca se transmite", zice mesterul si se uita linistit catre fiul lui, care lucreaza la cealalta roata, aflata in fata geamului. Are cui sa lase si numele, si mestesugul.
Lutul albastru
"Ca sa fii bun olar, trebuie mai intai sa cunosti lutul. Eu, daca ma duc pe undeva, mai departe sau mai aproape de Corund, primul lucru pe care-l fac este sa ma aplec si sa iau un pumn de lut, de pamant, ca sa vad din ce-i facut. Ma uit la el, il frec intre degete si pot sa spun cat silitiu, cata sare e in el, la ce-i bun. Lutul de-aici, din Corund, se cheama lut albastru, are culoarea asta cenusie, e un lut gras, care se tine bine la lucru. Il aducem din dealul acela care se vede acolo, pe fereastra, din Dealul Szakadat, adica Dealul Spart. Ii zice asa locului pentru ca e plin de gauri si de gropi ramase dupa cei care au scos lutul de-acolo. Sunt oameni care traiesc din caratul lutului la olari. Carausii Emerich Szente, Pisztai Lszl- sau Tib-r Bcsi au carat sute de carute de lut albastru. Pot zice c-au mutat jumatate din dealul acela in curtile din sat. Si noi l-am vandut in lumea mare ..."
Cat timp a vorbit, mesterul nu s-a oprit din lucru. Piciorul drept asezat pe roata mare de piatra imprima o miscare uniforma vasului care se naste sub mainile lui. Se apleaca din cand in cand, isi umezeste mainile intr-un vas cu apa si apoi, cu miscari precise, termina de rotunjit buza groasa a ulciorului.
"Sa nu crezi ca, daca ai adus lutul acasa, te si poti apuca de oale! <<Jaj, IstenemÈ, cat mai ai pana pui lutul pe roata! Mai intai trebuie sa-l macini, sa-l maruntesti bine, bine, sa-l amesteci ca sa-l faci pe-o forma. De trei ori se da la moara pana-i bun. Acuma avem mori, dar mai demult il taiam cu niste cutite si apoi il framantam pana-l faceam bun de lucru. In moara-l amestecam bine cu apa. Nu se pune toata apa deodata, se pune pe rand, cate putina. E ca si cum fac femeile aluatul de pita, nici prea moale, nici prea vartos, sa-l poti lucra usor, dar sa se taie si tapan pe roata, sa nu se desfaca. Asa cum pun femeile aluatul la dospit, asa punem si noi lutul in lada din pivnita si avem cu ce lucra apoi toata iarna. Lutul, cu cat e mai vechi, cu atat e mai bun, ca omu" care capata mai multa minte cand imbatraneste. Am auzit ca cea mai buna argila se afla in China. Acolo olarii framanta lutul, il pregatesc de lucru si apoi il ingroapa iara in pamant si-l mai dezgroapa peste o suta de ani. Il ingroapa bunicul si-l scoate nepotul ca sa-l lucre. Acolo, da! Se pastreaza traditia. La noi e in pericol sa se piarda nu numai traditia secuiasca, dar si cea romaneasca si cea nemteasca. Eu vorbesc in toate partile, pe la cine stiu si cunosc, ca e foarte important acuma, acuma si nu mai tarziu, sa fie ajutati cumva mesterii populari, creatorii traditionali, sa fie incurajati sa se tie de traditie, ca, daca se pierde traditia, se pierde si omu", si natia pana la urma."
La capatul gradinii, aproape de albia ingusta a unui parau, se afla o magazie inalta ce adaposteste cuptorul. Dupa atelier, acesta e locul cel mai important din gospodaria oricarui olar. Doua-trei luni pe an, in cuptor se ard oalele facute iarna si primavara, devreme. Incepe "coptul", cum ii place mesterului sa zica. "Asta-i cea mai importanta operatie", spune el. "Daca nu-i stii <<reteptaÈ, s-a dus munca de-o iarna. Asta se invata greu, dupa ani si ani de lucru; trebuie sa stii cum sa tii focul la toate cele patru gauri de ardere, trebuie sa stii cand pui lemnele, cand pui petrolul, cand opresti flacara. Focul schimba multe. Maiestria olarului la cuptor se vede. Cuptoru-i proba cea mare."
Cuptorul lui J-zsa Bacsi pare un clopot urias, cu mult mai inalt de un stat de om. E facut cu peste treizeci de ani in urma, chiar de mester si de baiatul sau. Are peretii grosi, din caramizi mari de samota, si-o usa grea, prinsa in chingi metalice. Hajnal, nora, si Julia, nevasta olarului, au aranjat in cuptor oalele care asteapta, primele din anul acesta, botezul focului. Sunt peste cinci sute de oale in cuptor acum, dar, dupa ardere, dupa racire, dupa smaltuire si-apoi dupa a doua ardere, cam cincizeci dintre ele vor fi aruncate pentru tot felul de hibe: fie ca s-au spart din cauza unui fir de nisip ramas in lut, fie ca s-au scurs culorile, fie ca n-au iesit nuantele bune. "N-ai ce face", zice nevasta olarului, "asta-i meseria. Ca sa fii bun olar iti trebuie o jumatate de secul de ucenicie. Eu pictez oale de peste patruzeci de ani si nu-i chiar usor sa stai ceasuri intregi pe zi, aplecat peste masa cu vapseluri, cu gurguiul in mana gata de desenat. De vazut oalele terminate e usor, dar pana le poti pune pe raft, la vanzare, le iei de cateva ori in mana la lucru, pe fiecare, ba sa le dai cu caolina, ba sa le faci florile cu o culoare, apoi cu alta, ba sa mai adaugi cate un carcel ori o frunza, ba sa le duci la ars, ba sa le smaltuiesti. Cel mai des pictam flori, tulipane (lalele n.r.), cerbi, pasari. Culorile le prepara barbatul meu verdele din cupru, portocaliul din antimoniu. Nu gasim tot ce ne trebuie pe-aici; manganul il aducem de la Vatra Dornei, albastrul, care-i foarte scump, il aducem mai de departe. Si smaltul il face tot el, din silitiu cu acid boric, topit ca sticla si apoi macinat. Am inceput sa le invat si eu de-acuma secretele. Dupa atatia ani de lucru langa el, pot zice ca am fost un ucenic ascultator."
Pomul vietii
In gospodaria lui J-zsa Janos sunt rafturi pline de oale, strachini, vaze, cani si pahare peste tot: in casa, in atelier, in magazinul de la poarta. Chiar si in magazia in care e cuptorul, mesterul a pus polite. Pe raftul cel mai de sus imi arata vase si oale pe care le-a facut cu multi ani inainte, placi de teracota, placi decorative, unele smaltuite intr-un mod ciudat, altele arse doar in cuptor. A pastrat cate una din fiecare ca sa-si aminteasca de cine stie ce incercare, de cine stie ce experiment. J-zsa Bcsi e un mare curios, pe la scolile de la Targu-Mures si Cluj n-a stat degeaba. A cautat sa stea tot pe langa oameni de la care a avut ce invata. Primul care i-a spus sa nu se multumeasca niciodata in viata cu putin a fost maistorul Brull Ijak, cel mai mare specialist in portelanuri la vremea aceea, omul care a inceput fabricarea portelanului la Turda si apoi la Cluj. Tot de la el a mai invatat mesterul corundean sa nu fie zgarcit cu ce stie, sa dea si altora din stiinta lui. De aceea, atunci cand nu este foarte obosit, atunci cand a descoperit ceva interesant in meseria lui, mesterul noteaza intr-un caiet "retepte" de smalturi, de nuante metalizate, observatii legate de arderea oalelor, de racirea mai rapida a cuptorului, gandurile lui din ziua aceea, despre el, despre familia lui. Caietele acestea, mestesugul si respectul traditiei sunt adevarata avere pe care mesterul o lasa. "Eu cred in puterea traditiei, doamna draga. Am lucrat portelan multi ani, dar m-am intors la traditia din vremea veche. Nu portelanul a stat pe masa taranilor nostri, ci lutul si lemnul. Acuma toata lumea copiaza, prea putini se tin de ce a fost inainte si uite-asa se pierde lumea pentru o punga de bani. Eu n-am avut o viata usoara, am trait greu, la trei ani a intrat saracia in casa noastra, atunci a murit tata, si mama a innebunit de suparare. Am ramas la drum, cum se spune. Pe noi, cei sase copii, ne-au impartit neamurile pe la unul si altul ca sa ne creasca. Pe mine m-a luat un unchi de la care am invatat olaria, ca neamul nostru a fost neam de olari din batrani. Cam pe la treisprezece ani, m-am gandit ca trebuie sa ma apuc de ceva, sa lucrez ca sa castig si eu niste bani si sa nu simta unchiul meu greutatea ca trebuie sa ma creasca. Toata ziua eram cu lutul in mana. Ma gandeam la viata mea necajita, la faptul ca eram despartit de frati, fara parinti, si mainile tot lucrau, nu stateau. Am inceput sa fac animale de lut, capre, pisici, ursi, cerbi. Am umplut o valiza mare de lemn cu ele, cand au fost gata, si m-am dus la Bucuresti. Le-am vandut pe toate, am castigat o multime de bani. Eram tare mandru si bucuros, si unchiu" meu si matusa care m-au crescut au fost si ei multumiti de mine. Au trecut multi ani de-atunci, am facut mii de oale si de vase, am castigat bani dupa munca mea si a familiei mele. Am avut expozitii in Ungaria, in Germania, am avut aici in tara 27 de expozitii personale, am umblat pe la toate targurile de ceramica si dupa atatea drumuri si dupa atata munca, mi-am dat seama ca n-as putea renunta niciodata la roata de olar si la lutul albastru din Corund. Cel mai greu lucru pe care-l fac eu in atelierul meu se cheama <<Pomul vietiiÈ. E un fel de sfesnic inalt, in care se pun cinci, sapte sau noua lumanari, in niste brate legate intre ele. E dificil tare de lucrat acest sfesnic, pentru ca are bratele subtiri si lungi, sensibile si la ars in cuptor. De cate ori fac <<pomul vietiiÈ ma gandesc la familia mea, la neamul nostru unguresc, si-mi zic, si-mi doresc sa fim uniti, tot asa cum sunt crescute crengile dintr-o tulpina de copac."
Cata vreme am povestit in magazia cuptorului, un vant rapid a acoperit cerul cu nori mari, de ploaie, care au coborat pana aproape de pamant. O oala pe care mesterul o prinsese intr-un cui la poarta este luata de vant si sparta de caldaram. "Asta-i un semn pentru noi, pentru olari", zice mesterul si se apleaca sa culeaga cioburile. "Asta inseamna ca undeva pe lumea asta s-a mai nascut un olar care va face oala asta la loc, peste ani."
Am plecat de la mesterul J-zsa oarecum alungati de vantul rece si de vijelia care a inceput sa spulbere frunzele uscate de asta-toamna, ramase inca pe varful crengilor. Mesterul m-a condus pana la poarta si acolo, in ciuda ploii care era din ce in ce mai dusmanoasa, a tinut sa-mi spuna si povestea portii sculptate de el, poarta mare, de lemn, cu acoperis in care sunt gauri pentru "golumbi". Sub acoperis, pe partea stanga, mesterul a sculptat chipul unui olar asezat la roata, pe partea dreapta e o femeie care picteaza o oala, asezata la masa cu "vapseluri", in mijloc, cei doi prinsi intr-un furtunos ceardas, iar pe margine ramurile pomului vietii, care inconjoara toti stalpii, de sus pana jos: "Asta-i <<etichetaÈ mea", zice mesterul. "Am vrut sa stie lumea ce om sunt, inca de cand ajunge in fata portii mele. Si aici, pe poarta, am aratat clar ca pentru mine, meseria si familia sunt sfinte."
Cimitirul de oale
Ziua a trecut cu grijile ei, asa cum trec toate. Noaptea tarziu m-am gandit la mesterul J-zsa, la atelierul lui luminos, la vasele insirate pe polite si am stiut ca ma voi mai intoarce sa le vad. Am simtit ca au ramas multe lucruri pe care mesterul nu mi le-a spus, poate pentru ca nu vorbeste bine romaneste, iar eu nu stiu maghiara, poate pentru ca e greu asa, dintr-o data, sa te "spovedesti" oricui iti vine la poarta.
A doua zi, inainte de amiaza, deschid din nou usa atelierului de oale. Mesterul e singur de asta data. Nu se mira cand ma vede, imi face semn sa ma asez. Nu-l intreb nimic, ma uit doar cum roata se invarte uniform, ametitor, ma uit la mainile lui care imblanzesc indaratnicia lutului cu miscari sigure si simt o imensa bucurie, cand aud ca mesterul incepe sa vorbeasca, iar vorbele se dezleaga usor, ca-ntr-o marturisire asteptata ani de zile: "Stau la roata de aproape cincizeci de ani. O viata de om, ai putea zice. Roata asta mi-a fost si mama, si tata. Ea m-a hranit. Ea mi-a dat bucurii. Langa ea am invatat sa-mi iubesc nevasta atunci, demult, cand am pus-o prima data sa picteze oalele facute de mine. Aici, in atelierul meu de olar, am invatat ca nimic nu se poate pe lumea asta fara dragoste. Iti trebuie multa dragoste ca sa poti face atatea oale cate am facut eu, doamna draga. Ca oalele-s ca oamenii si nu te poti apropia de un om, daca nu stii sa-l iubesti. Cand stau la roata si lucrez, eu nu prea vorbesc. Ma mai gandesc la una, la alta, mai ascult muzica ... Tiu minte ca era o dimineata tare frumoasa de primavara in ziua in care mi-am dat seama ca oalele-s ca omul, au gura, au buza, au burta si picior, au maini, toarte, au fund. Am inteles in dimineata aceea ca n-o sa ma pot lasa de meseria asta niciodata. Am facut mii de oale si tot nu ma pot opri. Roata ma cheama in fiecare dimineata sa ma pun la lucru. <<HtÈ, ce-am castigat eu o viata intreaga din asta? Prea putin, daca ma gandesc la bani, dar tot ce se putea pentru bucuria mea sufleteasca. Stie Dumnezeu de ce ne da una si alta. Poate ca suntem si noi, oamenii, niste oale pe care le face El acolo sus, la roata Lui, oale in care picura cate ceva din chipul si asemanarea Sa. Poate ca toata lumea asta rotunda ca o paine si afunda ca o oala a copt-o El, tot in vreun cuptor ca al meu. Eu mi-s tare suparat cand se sparge cate o oala. Nu ca se pierde materialul si munca, da" stiu ca in ea a fost coapta si multa iubire. Dupa aia imi pare rau. Pentru mine, cel mai trist lucru pe lumea asta e sa vad cimitirul de oale care-i la capatul Corundului, cum mergi catre Praid. Acolo-i o rapa in care toti olarii arunca oalele sparte si pe cele nereusite, crapate sau ciobite-n cuptor. Parca e sfarsitul lumii acolo. Poate ca asa se intristeaza si Dumnezeu, cand ne pierde pe noi. Isi plange si El iubirea risipita. Ma mai gandesc uneori ca nu degeaba se zice ca dupa ce mori, la o vreme, ajungi oale si ulcele, adica lut, doamna draga, care, asa cum ti-am spus, poate fi rosu, galben, alb sau albastru, dupa cum ti-a fost sufletul."
***
Pe pervazul camerei mele sta un ulcior pe care mesterul mi l-a dat la plecarea din Corund. In fiecare zi, lumina diminetii il inconjoara, indulcind conturul pasarii desenate, care pare pregatita sa cante. Ma intreb de cateva dimineti, urmarind cum aluneca lumina pe smaltul de Corund, care lut o fi mai bun oare pentru o viata de om cel alb, cel rosu sau cel albastru?Otilia Teposu
Fotografii de Iulian Ignat
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
