Ioan Bocsa"Lasa ca m-oi hodini, atuncea cand n-oi mai hi!"Fiul dascalului din Oarda
- Milioanele dvs. de admiratori isi imagineaza, probabil, ca va masurati viata intre un spectacol si altul, mai obisnuit fiind cu luminile scenei decat cu razele soarelui. Putini stiu ca "marele doinitor al Ardealului" este, in viata de toate zilele, dascal. De unde vi se trage chemarea aceasta, destul de nepotrivita cu imaginea de artist?
- Sunt fiu de invatator. Nu stiu cum suna cuvantul acesta prin alte locuri din tara, dar in Ardeal nu exista oameni mai respectati de obstea sateasca decat invatatorul si preotul. Iar tatal meu a fost un invatator in adevaratul sens al cuvantului: foarte serios, sensibil, un om foarte echilibrat, apreciat in sat, pe care imi place sa cred ca l-am mostenit in acest spirit de dascal. Cu toate succesele mele pe plan muzical, dupa terminarea Conservatorului din Cluj, am inceput activitatea didactica la Liceul Pedagogic din Blaj - o scoala foarte serioasa, unde mi-am facut stagiatura. A fost, de fapt, o alta scoala pentru mine, pentru ca Blajul este un oras care respira istorie si care se impune, mai ales in domeniul invatamantului romanesc. Dupa aceea, am revenit acasa, la Alba-Iulia. Acolo am pus umarul la infiintarea Scolii de Muzica, unde am lucrat 18 ani. Revenind la activitatea actuala, trebuie sa va spun ca de opt ani conduc modulul de Folclor din Academia de Muzica "Gheorghe Dima" din Cluj - predau canto popular, o disciplina care nu se regaseste in programa nici uneia dintre academiile de Muzica din celelalte centre universitare ale tarii. Si implicarea mea in ceea ce fac acolo s-a intensificat pe an ce a trecut, vazand interesul studentilor si rezultatele pe care le-am obtinut: norma mea minima de conferentiar ar fi de 8 studenti, iar eu am 40.
- E destul de bizar ca la inceputul mileniului trei, intr-o epoca a Internetului si a globalizarii, niste tineri sa viseze sa devina interpreti de muzica...
- Folclorul romanesc se bucura de o tot mai mare pretuire in lume, mai ales printre specialistii care se intereseaza indeaproape de el. Apoi, printre studentii mei sunt unii care beneficiaza si de o dotare vocala de exceptie, care chiar isi doresc sa cante, sa faca o cariera in muzica populara, sa ajunga interpreti. Indiferent de drumul pe care-l apuca, m-as bucura sa spuna candva ca au fost studentii lui Bocsa, la Cluj.
- A facut valva in lumea muzicii populare faptul ca ati obtinut un fond Phare pentru proiectele dvs. Este o sponsorizare internationala care se obtine extrem de greu...
- In urma cu sapte ani, am infiintat o fundatie culturala care se numeste "TerrArmonia" si in care am reusit sa atrag mai multi profesori de la Academia de Muzica, organizatii partenere din Alba-Iulia si din Cluj, cu ajutorul carora am conceput doua mari proiecte foarte bine argumentate. Ne-am prezentat cu ele la licitatiile Phare si am castigat. Unul dintre proiecte este intitulat "Colindul transilvan - element esential al identitatii nationale" (conceput acum patru ani), iar altul, "Ethnos - mileniul trei" (se deruleaza de anul trecut, prin intermediul Organizatiei Internationale "Euro Art"). La acest al doilea proiect, pe langa rigorile impuse de finantatorul strain, am incercat sa dam continuitate tot pasiunii pe care o scriu cu litere mari si care se numeste Colinda. Aceasta finantare ne-a usurat mult activitatea de culegere in teren, de tiparire si publicare a unor studii: au aparut doua volume, intitulate "1484 de colinde cu text si melodie", la Editura Academiei de Muzica, tiparite la Bucuresti, in conditii grafice exceptionale.
Un pericol real: pierderea identitatii nationale
- Se vorbeste mult in ultima vreme despre pericolul disparitiei traditiei taranesti: arhitectura, obiceiuri, costume, muzica. In calitatea dvs. de neobosit calator prin lumea satului ardelenesc, sesizati aceasta amenintare?
- Marele pericol care ne paste intr-adevar este pierderea identitatii nationale. Daca nu se face o campanie nationala in acest sens, vom ajunge foarte repede ca popoarele din Apus, care incearca sa-si reconstituie identitatea din "cioburi". La noi lumea este preocupata mai mult de grija zilei de maine, de situatia economica decat de problemele de cultura si identitate nationala. Nu putem sta linistiti, desi, spre deosebire de popoarele vestice, la noi inca se mai gaseste folclor "viu", in majoritatea regiunilor tarii. In 1981, la mine acasa, in Oarda de Jos, am initiat o culegere de colinde. Surprinzator, desi asezarea era foarte aproape de Alba-Iulia, la 5 km, deci foarte aproape de civilizatia urbana (astazi e chiar un cartier periferic al orasului), am gasit la batrani 60 de colinde pe care eu, copilarind acolo, nu le auzisem niciodata. Le-am aflat numai dupa ce am insistat sa-si aminteasca si dupa ce am avut rabdare sa dau cenusa deoparte ca sa descopar jarul mocnind. Astazi s-a pierdut aproape de tot functia initiala ritualica a colindei. Acum primeaza functia sarbatoreasca, de spectacol, de forma, nu de fond. Dar mai mult, se pierd colindele in sine: dupa 13 ani, nici una dintre persoanele de care va vorbesc nu mai traiau. Eu am avut norocul si fericirea de a salva 60 de colinde, dar drama pierderii acestor izvoare are loc la scara nationala. Singurii depozitari de traditie mai sunt batranii si, o data cu trecerea lor din aceasta lume, se pierde si adevaratul tezaur national. Din dorinta de a salva cat mai multe asemenea comori, noi nu ne-am oprit din activitatea de culegere, si alaturi de studentii mei, chiar si in iarna care a trecut, am continuat activitatea in teren. Am fost in zona Blajului, pe Valea Tarnavei si in Valea Pianului. Am la fundatie o harta a judetului Alba si, la fel ca si cercetatorii din Amazoane, mai punem un stegulet pe zonele "cucerite" si mai incercuim zonele albe, pentru viitoarele noastre incursiuni. Inca avem multe zone albe de cercetat.
- Care mai este astazi spiritul satului transilvanean? Cum va primesc oamenii cand le bateti la porti?
- Le tot spun studentilor mei, mai ales acelora care intentioneaza sa devina interpreti de folclor, ca nu este suficient sa preiei muzica autentica din sat, trebuie sa preiei ceva si din spiritul locului, si din spiritul taranului care canta, din modestia lui, din atitudinea lui in relatiile interumane, din sinceritatea si onestitatea lui. La sat, lumea n-a fost niciodata foarte vesela, viata fiind destul de aspra, saracia fiind prezenta la fel ca acum 50 sau 100 de ani, mai ales in satele din Apuseni. Dar disponibilitatea oamenilor de a mai oferi, totusi, ceva este absolut surprinzatoare. Fara lipsa de modestie, am un avantaj fata de alti colegi care culeg folclor. Acela ca lumea ma cunoaste si e suficient sa spuna preotul sau invatatorul din sat: "Maine dupa-amiaza vine d-l Bocsa cu studentii sa auda ce mai stiti!" si lumea vine. Ma primesc cu mare drag. Aceasta este munca ce-mi place cel mai mult: sa cobor in mijlocul taranilor e pentru mine o regenerare. Sunt sigur, de altfel, ca pasiunea aceasta le-o datorez in mare masura parintilor mei, educatiei pe care mi-au dat-o. Mi-aduc aminte, de pilda, ca la noi acasa era pelerinaj. Tatal meu, fiind invatator si avand niste calitati morale si sufletesti de exceptie, era solicitat pentru a da sfaturi in cele mai diverse domenii: de la agricultura si economie pana la pricini de familie. Oamenii isi deschideau sufletul si cereau sprijin. Ce am invatat de la tatal meu este, in primul rand, dragostea de oameni. Imi plac oamenii foarte mult! Din pacate, nu toate calitatile sale le-am mostenit, pentru ca nu sunt la fel de cumpatat cum a fost tatal meu (eu sunt nascut in zodia Sagetatorului, pe 13 decembrie, sunt mai mult perseverent decat disciplinat; imi urmez impulsul pana la capat, arunc sageata si ma duc dupa ea). Vorbind de viata comunitatii satesti de astazi, pot sa spun ca, beneficiind de mijloacele moderne de informare - radioul, televizorul, telefonul, chiar computerul -, ea nu mai este asa de unitara si de structurata dupa principiile stravechi, din pacate. Dar s-a pastrat respectul pentru oamenii care au carte, pentru dascal, pentru cei veniti de la oras - si anume pentru cei care reusesc sa se faca intelesi in ceea ce priveste motivul si finalitatea vizitei lor in mijlocul oamenilor de la sat si care le castiga astfel increderea.
- Ma intreaba multa lume unde locuiesc de fapt: la Cluj sau la Alba? Stau, ma gandesc si raspund: in masina. Sunt mai tot timpul pe drum. Prima parte a saptamanii o petrec la Cluj, unde locuiesc cu actuala mea sotie, care este medic, si cu fiica noastra, Amalia, care este in clasa a treia. Spre sfarsitul saptamanii, mergem la celalalt "acasa", la Oarda, in satul meu, unde mi-am construit o casa, langa cea parinteasca. Mai am doua fete, dintr-o prima casatorie: Ioana, maritata deja, locuieste la Alba-Iulia si este economist in domeniul finante-banci, si Mihaela, care e studenta in anul Ii la Drept, la Cluj. Mi-as fi dorit sa-mi calce pe urme macar una dintre ele, dar de multe ori ma bucur ca nu au facut-o, pentru ca viata mea nu e usoara deloc. Majoritatea colegilor mei de cantec se multumesc doar sa cante, pe cand eu trag din greu si cu dascalia, si cu cercetarea folclorica, lucru care imi da un ritm de viata care unora li se pare nebun, practicat in detrimentul odihnei si al familiei. Exista si satisfactii, fireste, fiindca altfel n-as rezista.
Rabojul mandrelor
- Discurile si casetele dvs. se vand nebuneste...
- Intr-adevar. De altfel, dupa cele trei Cd-uri editate pana in prezent sub egida fundatiei noastre, pregatesc un alt album personal, intitulat "Cate mandre am avut eu" si care va fi lansat la sfarsitul lunii martie, producator fiind Casa de Discuri Roton. M-au intrebat colegii si chiar membri ai familiei daca dupa titlul acesta urmeaza doua puncte si lista mandrelor cu pricina... Sa fie linistiti, e doar un vers luat dintr-un cantec. Ma bucur ca am descoperit un material nou si surprinzator de frumos pentru a alcatui acest disc. Dar inainte de lansarea albumului, trebuie sa adaug ca a avut loc festivitatea de desemnare a celui mai bun album de folclor al anului 2001, in cadrul Premiilor Industriei Muzicale Romanesti, unde am castigat cu albumul "Colinde transilvane Ii", nominalizat fiind alaturi de nume celebre ca Gheorghe Zamfir sau Sofia Vicoveanca. Marturisesc cinstit ca activitatea mea ca interpret este domeniul care ma sustine financiar, si nu numai pe mine si familia mea, ci si fundatia si activitatile cu studentii. De aceea imi si selectez foarte bine ofertele de spectacol. In noiembrie anul trecut, am fost intr-un turneu in Germania, acum doi ani am fost in China, ma pregatesc acum sa merg, impreuna cu grupul "Icoane", la un festival al formatiilor universitare in Franta, la mijlocul lui mai, si suntem in mare cautare de prieteni, sponsori care sa ne ajute sa ne platim drumul pana acolo, pentru mine si intreg ansamblul.
- Cum faceti sa va mentineti in forma? Aveti aceeasi imagine plina de prospetime ca atunci cand v-ati lansat in muzica populara, cu multi ani in urma...
- In mod normal, ar trebui sa spun ca am o viata foarte riguros organizata, prin opt ore obligatorii de somn, printr-o dieta cumpatata, prin renuntarea la vicii. Si atunci cred ca toata lumea care ma cunoaste mai bine ar izbucni in ras. Asa ca nu pot sa risc si va spun adevarul: am norocul ca mi-a dat Dumnezeu o structura psihica de cal de bataie si niste parinti care mi-au dat un trup vanjos, care sa-mi sustina toate neajunsurile existentei mele lumesti. Si mai am un secret: calitatea de a ma bucura de micile bucurii ale vietii. Cateodata, le tin studentilor un scurt curs de optimism: "Nu exista necazuri, exista numai probleme, iar acelea pot fi rezolvate. Eu in viata am avut un singur necaz: faptul ca mi-au murit parintii, dar si asta se incadreaza in mersul firesc al vietii. Probleme? Pana-i lumea!". Trebuie sa vedem partea plina a paharului. Cred in bucuriile simple, nu in victoriile si satisfactiile absolute. Acestea din urma sunt himere: sunt rare, indepartate si foarte greu de atins. Oxigenul pentru o viata implinita sunt bucuriile cotidiene, marunte, dar traite cu tot sufletul.
- Pana cand, pana unde veti merge cu munca si pasiunile dvs.? Va vedeti retragandu-va in casa de la Oarda si stand acolo ca un pensionar cuminte?
- Linistit eu voi fi numai dupa moarte. Pana atunci, ma mana, vorba cantecului, toate dorurile din lumea asta: "Bata-l focul dor,/ Ca n-am vreme nici sa mor/ Nici sa hodinesc,/ Numa" sa iubesc./ Lasa ca m-oi hodini/ Atuncea cand n-oi mai hi".Corina Pavel
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
