Cosmin Olaroiu
Antrenorul echipei F.C. National"Fotbalul a fost dintotdeauna marea mea pasiune, pentru el las totul pe plan secund" - De unde pana unde un antrenor de fotbal in paginile "Formulei As"? Din scrisori! Surprinsi de rezultatele obtinute in sezonul trecut de echipa F.C. National, cititorii nostri vor sa stie cine se afla in spatele unui eveniment "pozitiv", "curat", atat de rar in coruptul sport cu balonul rotund de la noi -
Devenit antrenor principal la o varsta cand fotbalistii se gandesc la noi contracte si la o cariera cat mai lunga, Cosmin Olaroiu a reusit intr-un an de zile rezultate exceptionale cu F.C. National. In sezonul trecut, a salvat echipa de la retrogradare, iar acum, la finalul turului de campionat, ocupa un incredibil loc Ii, inaintea unor echipe de marca ale fotbalului romanesc, precum Universitatea Craiova, Rapid, Steaua. Performantele tanarului antrenor au atras si atentia cititorilor nostri, astfel ca Olaroiu devine primul "as al sportului", pe care-l prezentam in urma scrisorilor si cererilor dvs. L-am intalnit in cantonamentul echipei de pe malul lacului Snagov, iar prima intrebare s-a referit la recentele sale succese ca antrenor. "Bazele acestui succes sunt munca, relatia excelenta, de respect reciproc, pe care o am cu jucatorii, si creditul total pe care l-am primit din partea clubului. Chiar daca am preluat echipa intr-un moment foarte delicat, am fost si sunt mult mai interesat de spectacol, de frumusetea jocului, decat de rezultate. Sunt foarte bucuros ca la meciurile noastre vine din ce in ce mai multa lume, ca este o atmosfera civilizata, fara scandari obscene, ca spectatorii pleaca incantati de la stadion si imi doresc foarte mult sa impun la F.C. National un climat propice performantei si fair-play-ului."
"Prin parcuri, in curtea scolii, prin zapada, nu conta, minge sa fie" Cosmin Olaroiu s-a nascut acum 33 de ani, in cartierul bucurestean "1 Mai" si marturiseste ca a inceput sa fie pasionat de fotbal de indata ce a putut sa alerge. "Imi amintesc foarte clar prima minge, primul meci la care am fost pe stadion. La inceput, cei doi frati ai mei ma luau cu ei la fotbal, chiar daca, fiind mult mai mic, ii cam incurcam, apoi am inceput sa merg singur. Pe atunci, erau doua ore mari si late la televizor, nu aveam computere, laptop-uri, playstation-uri, asa ca trebuia sa-ti gasesti ceva de facut. Eu unul eram innebunit dupa fotbal, numai la asta ma gandeam. Jucam toata ziua, in parcuri, in curtea scolii, iarna prin zapada, nu conta nimic, minge sa fie. Tineam pe atunci cu Steaua, imi placea mult de Iordanescu, de Marcel Raducanu, Aelenei, Dumitru, asa ca, la sapte ani m-am prezentat la club, am trecut de selectie si pana la 18 ani am jucat fotbal la Steaua. In primii ani, a fost un pic mai greu sa impac scoala cu fotbalul, pentru ca aveam meciuri sambata. Ca sa ma invoiasca, invatatoarea mea, o femeie extraordinara, care peste ani l-a scolit si pe fiul meu, mi-a pus conditia sa iau numai note mari, ceea ce mi-a prins foarte bine. Am invatat intotdeauna bine si profesorii nu prea erau de acord sa joc fotbal, voiau sa ma indrume spre altceva. N-am avut insa nici un moment de cumpana, am stiut intotdeauna ca fotbalul este tinta mea si pentru fotbal am lasat si las si acum totul pe planul doi. Altfel nu cred ca poti reusi, e greu in viata sa faci mai multe lucruri deodata, sa-ti canalizezi energia in domenii diferite."
Dupa despartirea de Steaua, Olaroiu a jucat vreme de cinci ani la Progresul Bucuresti - actualul F.C. National -, iar apoi a ales culorile celei mai iubite echipe romanesti din provincie, Universitatea Craiova. "La Craiova, am ajuns deoarece imi doream foarte mult sa joc in cupele europene, sa lupt pentru alte obiective, mai inalte. Am petrecut aici doi ani minunati, am fost printre putinii jucatori din afara care s-au acomodat, ba chiar dupa sase luni am fost ales capitan de echipa, ceea ce nu-i putin lucru la olteni."
Cariera de fotbalist a actualului antrenor de la F.C. National avea sa se incheie la mii de kilometri de Oltenia, intr-o tara aflata parca la capatul pamantului, dar care anul acesta va deveni, alaturi de Japonia, prima gazda asiatica a unui Campionat Mondial de fotbal.
Amintiri de la "capatul lumii" "La inceput, Coreea mi s-a parut o tara putin stranie, datorita oamenilor sai, felului lor de a fi. Coreenii sunt foarte stricti, rigurosi, au o educatie foarte serioasa, ce porneste din vechea lor traditie, iar cuvantul lor de ordine este respectul. Eu veneam dintr-o tara latina, cu un spirit mai liber, iar ei pareau niste mici roboti, intr-o tara in care totul este perfect si se respecta cu strictete. Am incercat sa-i inteleg, sa ma apropii de ei. La primul dejun cu echipa, cand toti au primit betisoare, iar eu furculita, am refuzat si, chiar daca habar nu aveam cum se mananca cu ele, am cerut si eu betisoare. A fost un gest care i-a impresionat. In curand, am devenit important pentru ei, datorita pasiunii mele pentru fotbal, pe care am impus-o in randul echipei si am transmis-o si celorlalti colegi. Bineinteles ca usor nu mi-a fost, se juca intr-un ritm infernal, din trei in trei zile, din martie pana-n noiembrie, chiar si pe canicula verii, asa ca nu puteam ajunge acasa, in Romania, decat o data pe an, de Craciun. Traiam insa intr-o lume civilizata, cu un nivel mult mai ridicat decat al nostru, si imi doream ca fiul meu, care avea opt ani cand am ajuns in Coreea, sa capteze spiritul acelui loc, sa inteleaga felul lor de a fi si sa invete de la ei, asa cum foarte multe am invatat si eu. In plus, am avut in Coreea mari satisfactii ca jucator. Eram priviti si tratati ca niste idoli, deoarece echipa mea, Samsung Blue Wings, era un adevarat fenomen. Clubul se infiintase abia de trei ani, iar noi, doi ani la rand, am castigat toate competitiile la care am participat: doua campionate, doua cupe, doua supercupe. Finalele se disputau in fata a 50.000 de spectatori, care strigau non-stop si creau o atmosfera extraordinara. La ei se aplauda si atunci cand echipa adversa inscrie, timp de cinci ani n-am auzit huiduieli pe stadion, in vreme ce la noi nu mai poti merge cu sotia sau prietena pe stadion din cauza scandarilor. In cele din urma, problemele mele cu spatele s-au acutizat, am inceput sa ma gandesc serios la retragere, astfel ca am renuntat la ultimul an de contract si m-am intors in tara, sa incep o munca noua. In Coreea, ca fotbalist, castigam pe luna aproximativ salariul lunar al unui jucator de la noi, insa nu se rezuma totul la partea financiara, mai conteaza sa faci si ceea ce-ti place."
"Cu doi fotbalisti in casa, sotia mea o sa devina in curand experta in domeniu" - V-a fost greu sa renuntati la cariera de jucator atat de devreme, sa schimbati tricoul de joc cu tinuta eleganta a antrenorului? Cum va descurcati cu responsabilitatile noii dvs. meserii?
- La antrenamente joc cot la cot cu fotbalistii, insa la meciuri inca imi este foarte greu sa raman pe banca tehnica, sa privesc de acolo. Am mereu impulsul asta, sa ma dezechipez si sa intru in teren, asa ca m-am despartit foarte greu de cariera de fotbalist. Cand eram foarte tanar, nu ma gandeam ca o sa ajung intr-o buna zi antrenor, dar intrebam tot timpul "de ce facem asa, de ce asa?", iar mai tarziu, cand am inteles ca nu-mi voi putea prelungi prea mult cariera, datorita problemelor fizice, am decis sa fac o scoala de antrenori. Din cauza varstei mele, profesorii au fost foarte sceptici la inceput, insa in cele din urma mi-au acordat toata increderea lor si nu le-am inselat-o. Am trecut foarte repede de la statutul de jucator la cel de antrenor, care impune un alt comportament, un alt nivel de intelegere a fenomenului fotbalistic. Nu ti se mai spune ce sa faci, acum spui tu ce are fiecare de facut, nu mai ai o problema a ta, ci alte treizeci de probleme. Daca echipa joaca prost, daca pierde, nu ai unde sa te ascunzi, in capul tau se sparg toate. Consumul si presiunea psihica sunt foarte mari, insa asta-i meseria pe care mi-am dorit-o si o fac cu mare placere. In fond, cati oameni se pot lauda ca fac ceea ce le place, ca sunt implicati 100% in munca lor?
- Cu o asemenea implicare, mai aveti timp si pentru dvs.? Cum se impaca viata de familie cu lungile cantonamente si cu tensiunea unui campionat de fotbal?
- Am incercat intotdeauna sa nu aduc in casa problemele de la stadion, insa, de cand sunt antrenor, tot la fotbal ma gandesc si dupa ce ajung acasa. Baiatul meu, Antonio Daniel, care saptamana trecuta a implinit 14 ani, joaca si el fotbal la F.C. National. Are deja 1,80 m si, cateodata, cand vine sa se antreneze cu echipa mare, nici nu-l deosebesc de la inceput de jucatorii mei. El vine de la un antrenament, eu de la alt antrenament, asa ca acasa, cand ne strangem, tot de fotbal vorbim. Va dati seama ce placut e pentru sotia mea. Spune ca, desi n-a interesat-o niciodata fotbalul, in curand o sa devina experta in domeniu. Suntem insa impreuna de mult timp si s-a obisnuit cu pasiunea asta a mea. Cat timp am fost jucator, nu a venit niciodata pe stadion la vreun meci, e o superstitie de-a mea, iar acum are emotii asa de mari, incat nici la televizor nu se poate uita.Iulian IgnatFotografii din arhiva personala
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
