Povestile Mamei LetaMireasa din Novaci"Cum l-am lasat eu sa plece atunci, pe Ion, ca de la casa straina?"
Acum vreo doua-trei veacuri, vremuri tulburi i-au incercat pe romanii transilvaneni. Stapanirea austro-ungara ce le ocupase pamanturile i-a silit sa-si lepede credinta, sa-si uite limba ori sa-si ia lumea-n cap. Multi dintre ei au trecut muntii si s-au asezat de cealalta parte a lor, mai catre sud, in locuri ce le aduceau aminte de vetrele parasite fara voie. Au venit cu mii de oi, caci erau pastori buni, cu obiceiuri si sarbatori la care tineau cu sfintenie. Si-au adus cu ei familiile, animalele, uneltele si unii au desfacut chiar si bisericile din satele parasite si le-au reconstruit apoi in noile vetre pe care le-au intemeiat. Urmasilor acestor romani transilvaneni, renumiti pentru harnicia lor, li se mai spune si azi, in Novacii Gorjului, "ungureni".
Povestea care urmeaza am aflat-o de la o stranepoata de ungurean, Elisabeta Glavan. Mama Leta - cum o stiu vecinii - are 89 de ani si e tare mandra ca se trage din neamul vestitului haiduc ardelean Pop.
Exodul
La inceput, veneau numai primavara si se asezau cu turmele mai sus de Gura Vaii, dincolo de Varful Papusa, unde erau pasuni grase. Stateau toata vara in munti si toamna isi manau turmele inapoi, in satele lor din Ardeal. De la an la an, veneau tot mai multi si, odata, intr-o primavara, s-a intamplat de-a venit de dincolo de munte un sat intreg. Doua zile la rand au tot venit cu turmele si cu magarii incarcati cu de toate si s-au asezat pe malul Gilortului, dinsus de Novaci. Care cum venea isi alegea un loc si-l insemna cu pociumbi batuti in pamantul reavan: "Aicia stam noi, Petre cu Ana"; "Aicia-i a nost Gheorghe si Florica"; "De-aici si pana acolo om sta noi, Ion si Marie"; si tot asa, pana s-au asezat toti, pe neamuri, pe legaturi de sange. Cand au venit, erau inca petice de zapada pe dealuri, era mult prea devreme pentru iesit cu oile in munte, ceturile erau reci, oile - proaspat fatate si mieii - prea cruzi pentru urcus.
In zilele care au urmat, n-au stat degeaba, desi ploaia satura din greu pamantul de apa. Nu e usor sa asezi vatra unui sat nou, dar ei, buni gospodari, s-au gandit la toate.
Intr-o buna dimineata, barbatii au plecat inapoi, peste munte, cu toti caii si magarii pe care-i aveau. La vetrele noi au ramas doar femeile, pruncii si oile. Au trecut trei zile si inca trei si nici un semn de la barbati, si-au mai trecut inca trei pana cand, intr-o dupa-amiaza rece, s-au zarit primii cai iesind din umbra padurii.
Veneau insirati, unul dupa altul. Padurea cenusie-i scotea pe rand, la marginea ei. Pale de ceata ii acopereau incet, pentru ca apoi sa se inalte catre varful copacilor. Saci mari, incarcati, si desagi in varste negre si albe se leganau pe spinarile ude ale animalelor obosite. La hopuri mari, de la urma sirului se auzea o limba de clopot ca un inceput de cantec pe jumatate frant. Intr-o carucioara trasa de doi boi, bine ancorat cu funii de canepa, era clopotul batran de la biserica lor de peste munte. Iar in desagi, in lazi si-n celelalte carute era biserica lor desfacuta, bucata cu bucata, grinda cu grinda, cheutoare cu cheutoare. "Nu se poate vatra noua fara sfanta biserica", si-au zis cei mai batrani si-au plecat sa-si aduca biserica in care preotul Gavrila Pop i-a botezat si cununat pe toti. Drumul n-a fost usor. Au trecut cu ea prin paduri, peste vai si paraie. Carucioara cu clopotul se misca mai incet, dar zece flacai erau pe langa ea si-o sprijineau cand drumul era greu. Invelite in stergare groase si apoi bagate in lazi cu fan erau icoanele facute de Dumitru Zugravu - de la Dumbravioara. Coman Caluserul - mare mester de biserici - venea si el, calare, cu o straita de gat, in care erau sfintele odoare. Dumnezeu le-a ajutat si-au ajuns. Pana au descarcat toate, s-a facut deja intuneric. Au insirat pe iarba, pe malul Gilortului, usile imparatesti, altarul, bancile de lemn vechi de stejar, tampla bisericii si grinzile sfintite. A doua zi de dimineata, au si inceput lucrul. Pruncii erau si ei pe-acolo, printre lucratori, buni de adunat si de trimis, ba dupa un ciocan, ba dupa vreun lemn, ba dup-un vas cu apa. Cand n-avea nimeni treaba cu ei, se jucau cu ferestruicile de-o palma ale bisericii batrane. Culcati in iarba, se uitau prin ochiurile de sticla, la cer, sa vada cum trec norii grabiti de primavara. In cateva saptamani, biserica a fost gata, caci n-au facut-o mare. Il gaseau pe Dumnezeu in ea doar iarna, cand erau pe-acasa, iar vara, pe varful muntelui, pe unde-si duceau turmele, se-nchinau si se spovedeau la brazii batrani, cu fata catre rasarit si cu Dumnezeu in inima. In anul acela, primul in vetre noi, au urcat la munte numai dupa ce preotul i-a binecuvantat in biserica ridicata a doua oara. Clopotul batran batea de bucurie in dimineata in care ei au pornit. L-au auzit multa vreme si dupa ce au intrat in padure, si apoi, tot mai slab, pana cand a fost doar o parere.
Primul petitor
"Pe vremuri, Novacii era capat de lume, nu era drum mare peste munte ca acuma. Satul incepea cam de la Pociovaliste si urca pe Gilort, pe langa iazul cu mori, pive si joagare, pana la Gura Vaii, de unde incepea Parangul. De-a stanga Gilortului era Novacii-Straini, unde s-au asezat ungurenii, care au venit in mai multe randuri de peste munti. De-a dreapta apei era Novacii Romani, pe-aici pe unde-i si casa mea. Novacenii vechi lucrau la padure, carau lemne la joagarele din susul apei, faceau scanduri si apoi le duceau in tara, la schimb pe cereale."
Ungurenii erau ciobani tare buni, toti aveau oi multe, trei sute, cinci sute, o mie... Nimic nu era mai de pret la ei decat turmele. Toata viata lor o socoteau dupa oi. Pana si copii faceau dupa cate oi aveau, ca sa stie cata zestre pot da. Daca venea un flacau sa ceara o fata de nevasta, tatal fetei il intreba mai intai cate oi are acasa, cata lana a vandut, ca sa stie in ce neam da fata.
Vara plecau la munte cu toata suflarea din curte, luau vite, gaini, porci, mata si caine cu ei - parca plecau sa nu se mai intoarca. Ramaneau casele pustii, ici-colo cate-un batran. Luau cu ei pana toamna si cele cateva oi ale novacenilor vechi, iar toamna aduceau branza pe ele, fiecaruia dupa numarul de oi.
"Ma uitam dupa ei cand plecau, pana cand praful starnit de turme se ineca in padurea de fagi. Ii urmaream cu gandul si dupa ce nu se mai vedeau. Atunci, imi inchipuiam samarele si sacii legati pe spinarile magarilor, porcii adusi de la spate, ca sa nu se piarda, gainile lesinate de oboseala in cosurile de nuiele si, in zgomotul acela de copite care calcau grabite potecile inguste, parca auzeam zdranganind si ceaunele din traiste. Ziua plecarii la munte era ca o sarbatoare. Toata valea Gilortului vuia de zgomote. Atunci imi parea rau ca nu m-am maritat cu ungureanul acela inalt, care intr-o seara a venit calare pe un cal roib, ca sa ma ceara de nevasta. Nu mai stiu acuma cum il chema, e mult de-atunci, mai ca mi-oi uita si numele meu. A venit la noi dupa Targul de Sf. Ilie. Asezat drept in sa, cu mustata rasucita, cu palaria pe varful capului, parca era tata mumii mele, haiducul Pop, ca, dupa mama, is ungureanca si eu.
Tata tatii ii gorjan si se trage din neamul lui Bobolan - asta-i era porecla. Ii zicea asa ca a mancat la un ramasag, de Lasata Secului, treizeci de oua de gasca. N-a patit nimica din asta, i-a ramas numai porecla. Aici, in Novaci, oamenii se cunosc mai mult dupa porecle: Oane al lui Scariceanu, al lui Tartoi, Maria lui Cuca, Ion al lui Ciuciu, de-ai lui Piloata... uite-asa isi zic ei. Ungurenii n-au porecle. Pe ei ii cheama Comanescu, Niculita, Vintan, Poenaru, Coman, Margineanu, Pop. Bag seama ca astea-s nume de pe unde-au venit ei, din Ardeal, de pe langa Sibiu ori Sebes.
Pe vremuri, rar se amestecau la munte ungurenii cu novacenii. Le ziceau novacenilor <<golani>>, ca erau mai saraci decat ei. Ungurenii nu luau fete novacene. Acuma e altfel: s-au amestecat si oamenii, si hainele, avem acelasi port la joc, cel ungurenesc. Novacenii jucau chindia si hora, ungurenii - fecioreasca si jocul de doi."
Palaria cu aur
"Tata mumii mele, haiducul, a venit de departe, de dincolo de munti si si-a luat nevasta de-aici, din Hirisesti. De la nevasta n-a vrut nici o avere, a luat-o numai cu camasa de pe ea, asa de mult a iubit-o. Nu i-a trebuit nimic altceva decat pe ea. A fost dragoste mare intre ei, cum nu prea s-a vazut pe la noi. Si-au facut o mandrete de casa, cu sopron, cu magazii, cu pivnita, cu grajduri, cu tot ce trebuie la o gospodarie ca lumea. La pivnita aia, sapata in pamant, avea o usa groasa, de stejar, de doua palme, cu tinte de fier, usa cioplita de rudari. Acolo, in pivnita, isi tinea el averea de haiduc. Nimeni nu intra acolo fara el. Si cand trebuia femeia lui sa ia muraturi, se ducea el cu ea, ii descuia si-o astepta in prag. In zilele de sarbatoare si duminica, se imbracau frumos amandoi si ieseau in curte. El descuia usa la pivnita, o deschidea larg si-o astepta si pe ea. Zice lumea ca pivnita aia era plina de palarii ciobanesti umplute cu bani de aur, iar ei treceau printre ele, gatiti de duminica. Din bogatia lui, haiducul a facut primul joagar de pe Gilort. Atunci si-a schimbat si numele, si-a zis Jogareanu, poate din mandrie, ca sa se stie ce a facut el, ori poate ca sa se ascunda de aia pe care i-a jefuit. Oricum, eu cred ca l-au ajuns blestemele lor, ca intr-o zi a cazut ca secerat in mijlocul bataturii si, la putina vreme de la aceasta intamplare, i-a ars si mandrete de gospodarie, cu casa, cu grajduri si cu aur cu tot.
Mama Leta ramane o vreme tacuta, isi netezeste cu miscari incete sortul verde cu bordura de trandafirasi, se mai uita catre dealul pe care se-nalta trufase casele ungurenilor si, dintr-o data, cu o voce vioaie si cu un licar jucaus in priviri, imi spune bucuroasa:
"Vezi, ca si eu is ungureanca dupa tata mumii mele? Da tot degeaba, ca dupa barbat te iei, si barbatu-meu n-a fost de pe aici, din Novaci".
Casuta de zahar
Ion a venit de departe, din campie. Era copil din flori, mama lui l-a facut cam la vreun an dupa moartea barbatului ei. Ceilalti frati l-au alungat si el a ajuns la Bucuresti, baiat de pravalie. Nu i-a placut acolo si s-a lipit de un pictor de biserici, care l-a invatat mestesugul lui. Asa a ajuns si in Novaci, de-a pictat biserica cea mare. A lucrat o vara intreaga si n-a terminat de pictat sfintii. Cand a venit frigul toamnei, a inchis santierul si a plecat.
"Cat a statut aici in sat, n-a zis o vorba catre mine, dar, dupa ce-a plecat, la vreo cateva saptamani, numai ce m-am pomenit cu o scrisoare de la el. Avea un scris tare frumos, cu litere inflorate si rasucite ca un carcel de vie. Si, nici una, nici doua, in scrisoarea aceea, prima pe care am primit-o in viata mea, ca parca-i vaz si acum marginile incondeiate, ma cerea de nevasta. Acuma, drept sa-ti spui, eu am vrut sa ma fac calugarita, asta a fost dorinta mea cea mai mare; aici, la Bistrita, la manastire, am vrut sa ma duc, pentru ca era acolo o buna verisoara de-a mea. Plangeam de ma omoram sa ma lase la manastire, dar n-au vrut fratii mei sa auda de una ca asta. A trebuit sa ascult de ei, ca eram cea mai mica din zece frati si pentru ca tata a murit cand eu aveam numai un an. Nu m-au lasat la manastire si gata. Pe de alta parte, nici nu eram legata sufleteste de vreun baiat din sat. Ce sa-i raspund eu lui Ion? Ca nu mi-i drag? Ca nu mi-i drag de nimenea? Ca sa mai vedem? Ca ce-or zice fratii? Ca el nu-i ungurean ca mine?
Scurt pe doi, ce sa-ti mai spun ca, intr-o seara, era intuneric bine de-acuma, numai ce ma trezesc cu el la usa. Vezi, ca el saracul a tot asteptat raspunsul meu si, daca a vazut ca nu-l primeste, s-a prezentat in persoana la mine, ca sa vada ce-i.
Sa ma ierte Dumnezeu, da tare necaz mi-a fost cand l-am vazut. Era o vremea grea, ploua de-ntuneca, eu lucrasem toata ziua, eram rebegita de frig si n-aveam chef de el. A venit si nici macar nu l-am intrebat daca-i e foame ori sete, vezi cum lasa Dumnezeu? M-a rugat el de la o vreme sa fac un ceai, cred ca era flamand si ostenit de drum. Am facut un ceai, dar nu mai tin minte de i-am dat paine, ori turta, ori mamaliga. Da tin minte pan-oi muri cum a scos el incet, din buzunar, un pachetel invartit in hartie si cum l-a desfacut apoi cu grija pe masa. A scos din hartie bucatele de zahar, pe care a inceput sa le insire una langa alta catre mine, ca eu eram de partea cealalta a mesei, si a desenat cu ele asa, ca o casa cu acoperis tuguiat. Mie mi-a venit sa rad de el, c-am crezut c-a dat in mintea copiilor, dar el era tare serios. A luat o bucatica de zahar, cam de pe unde ar fi trebuit sa fie usa de la casa, si mi-a intins-o mie si atuncea am inteles eu ca el se gandea sa-mi spuna in felul lui ca poate i-s draga."
Nunta
"A doua zi, s-au adunat fratii mei si cei din comitetul bisericii. Iti spusei ca am fost orfana si ca nu puteam hotari de una singura. Au stat ei de vorba cu el si gata, zas si facut! Am pus actele la Primarie inainte de Craciun. Cand s-au stins colindele si cand gerul Bobotezei a intepenit lumea, atunci am avut nunta la biserica din deal."
De jos, de pe ulita Mamei Leta, biserica pare o corabie care s-a impotmolit pe varful dealului, deasupra celor lumesti, adusa de cine stie ce furtuna, de cine stie ce ape si vartejuri spulberate care au intrat in pamant si s-au scurs printre pietrele albe, lasand locul lamaitei mirositoare, busuiocului salbatic si salviei de camp.
Crucile de lemn pictate in albastru, scoase de la capul mortilor si inlocuite cu unele noi, stau acum langa zid. Asa, rezemate de peretele alb al bisericii, parca o sprijina sa nu se destrame sub apasarea vremilor. De-aici, dinspre rasarit, trebuie sa fi pornit si alaiul de nunta. De buna seama ca au urcat anevoie dealul - caci omatul era mare -, unul cate unul, pe cararea dintre troiene. Inainte era preotul, apoi nasul, nasa, mirele Ion si la urma ea. In fata bisericii s-au oprit pentru ca preotul sa descuie usa intepenita de omat. Fulgii mari se amestecau in voalul cu lamaita, beteaua de pe cap cobora pe langa obraz, se-ncrucisa pe piept si apoi se oprea undeva deasupra genunchilor. Cand se-ntetea vantul, isi strangea jacheta neagra de postav pe langa trupul subtirel, pe care flutura fusta de giulgi cu cute stranse, ciupagul cu ciocanele in cinci randuri si vesta de catifea rosie. Beteaua adusa de nasa si prinsa in copci sclipitoare de parul blonziu juca in vant, ca si cum ar fi facut semne grabite cuiva de departe. N-avea insa cine sa-i vada acolo sus, pe deal, poate numai bunul Dumnezeu, caci o negura sura venise dinspre padure si acoperise tot satul. Numai biserica parea ca sta suspendata deasupra lumii, intre cer si pamant.
Degeaba se uita Ion cu drag la ea. Cat a trait cu el, n-a putut nimic s-o scoata din frigul acela mare, care a cuprins-o pe dealul bisericii si care i-a ramas si in suflet: barbatul acela, care de dragul ei a imbracat costum de ungurean, cu pantaloni de postav alb, cu camasa pe care ea a cusut inflorituri negre pe la gat, barbatul acela, intepenit si el de frig, i-a furat cel mai drag vis - visul calugariei.
Ceasul de buzunar
Nunta a trecut si gospodaria cea noua era purtata tot de Leta, caci Ion era mereu plecat de-acasa la pictat de biserici.
"A pictat peste 40 de biserici. Prin toata tara a umblat. A fost om serios, lucra bine, l-a invatat si mesterul Bazavan de la Patriarhie. Vorbea tare putin, tacea toata ziua si desena ori amesteca acolo la culorile lui. La ce s-o fi gandit el atata cand picta? Ce-avea el in cap, oare? Nu l-am inteles. Barem de-ar fi vorbit cu sfintii aia pe care-i picta, dar nu l-am auzit niciodata vorbind in biserica, nici macar nu canta.
Cam la doua-trei saptamani, ma duceam pe-acolo pe unde era, ii spalam hainele, ii mai faceam de mancare. Apoi, l-au luat la razboi, a ajuns pana-n Caucaz. In noaptea dinaintea plecarii, am ramas grea. Nu mi-a parut bine. Erau vremuri grele, vremuri de razboi. A plecat din ograda, si nici macar nu m-am uitat dupa el. S-a oprit la poarta si s-a uitat catre casa, dar eu mi-am facut de lucru, ca sa nu-l vad cum pleaca. S-a intors din razboi dupa doi ani. Era si mai tacut. Iara a inceput sa picteze biserici. Odata, cand era la o biserica de langa Cluj, si-a uitat ceasul acasa. Nu m-am dus sa i-l duc si el mi-a scris ca si-a luat altul si sa-mi ramana asta mie. Uite ceasul!" Mama Leta deschide un sertar si scoate de acolo un ceas vechi de buzunar, cu cadranul ingalbenit de vreme.
"Tare sunt suparata. Acu o saptamana, cred ca am avut vreo ameteala cand l-am scos sa ma uit la el, ca l-am scapat pe jos si acuma s-a oprit, nu mai merge. Cred ca s-a rupt ceva in el. Tare m-as duce undeva sa-l repar, nu stiu unde se repara ceasuri de astea vechi. Imi pare rau ca nu mai merge. Il scoteam cateodata si ma uitam cum se misca penele si ma gandeam la viata mea. Il puneam langa mine cand ma culcam si-i auzeam ticaitul pana adormeam. Si noaptea-l auzeam cateodata. Iti dai seama cat de bun a fost, m-a mai tinut douazeci de ani dupa ce-a murit Ion si el il avea cumparat cu vreo douazeci de ani inainte. Crezi ca s-ar mai putea repara undeva, pe-acolo, pe la Bucuresti, ce zici? Im?"
Cainta
Mama Leta invarte neputincioasa ceasul cu mainile tremurate. Oricat ar vrea sa ma faca sa pricep ca nu i-a fost drag Ion, ca viata i-au dictat-o altii, ca s-a supus vointei straine, ca a stat langa el treizeci de ani ca langa un strain, ca si-a purtat crucea amara pana la 89 de ani, ca asa era pe-atunci - "femeia tacea si se supunea" - nu pot s-o cred.
Din miscarile gingase cu care sterge cadranul ceasului, din grija cu care-l aseaza pe scaunul dinaintea ei, dintr-o anume sclipire inlacrimata a ochilor, atunci cand vorbeste despre el, inteleg si ceea ce nu vrea sa-mi spuna. Banuiesc povestea nespusa, nemarturisita, de iubire, pe care ea vrea s-o apere acum de curiozitatea mea, tocmai pentru ca atunci, la varsta tineretii, n-a putut ori n-a stiut s-o traiasca liber, fara teama si fara remuscari.
"Imi pare rau c-am stricat ceasul, nu mai am de la Ion decat icoanele astea de pe pereti."
Ia din nou ceasul in mana, ca sa se convinga parca inca o data ca penele lui aramii au ramas intepenite pe veci si-l pune apoi resemnata in cutia lui de carton.
"Oare ce-o mai veni peste noi? Acu, ca e iarna, mi-e ciuda ca n-am sa pot lucra la primavara in gradina de flori, ca tare-mi place cum miroase pamantul proaspat sapat. Nu-mi pare rau de nimic altceva din viata asta, ca stiu ca toate-s scrise in cartea Celui de Sus. Toate de la El vin si la El se intorc. Ungurean ori novacean, bogat ori sarac, toti la judecata Lui ajungem. Numai cateodata stau si ma gandesc cum de L-am lasat eu pe Ion sa plece atunci, demult, la razboi, ca de la casa straina. Nici nu m-am uitat dupa el, numai dupa ce am auzit portita scartaind am iesit afara, dar el era deja trecut de copacii de la capatul potecii... Ce m-o fi impietrit asa, oare? Si-acuma, am stricat si ceasul..."Otilia Teposu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
