Pe urmele parintelui Arsenie BocaIn temnita de la Brasov
Inainte de a invata de la rusi metodele salbatice de smulgere a declaratiilor de vinovatie, Securitatea comunista din Romania se mai purta cu manusi. Agentii recrutati dintre tinerii indoctrinati in scolile de partid si imbracati in timpul serviciului in uniforme albastre mai ramasesera cu o oarecare pojghita de buna-cuviinta, chiar daca o afisau ostentativ. Cei doi indivizi care s-au prezentat in biroul meu aflat la sediul "Cartii Ardelene" din Brasov m-au salutat cuviincios si mi s-au adresat cu amabilitate: "Suntem ofiteri ai Ministerului de Interne si va rugam sa ne insotiti pana la sediul nostru, pentru o simpla declaratie". In strada, ma astepta o dubita alba, cu geamurile fumurii. Am fost chiar stingherit de rapiditatea cu care mi s-a deschis usa masinii si am fost invitat sa iau loc. Ferestrele vehiculului fiind mate, nu vedeam pe unde trec. M-a cuprins grija, doar dupa ce mi-am dat seama ca nu sunt dus la sediul Militiei, care se afla in centrul urbei, ci eram transportat mult mai departe. O frana brusca mi-a dat semn c-am ajuns. Ma aflam in fata unei porti grele, de fier, blocata de un grup de femei, dupa aparenta taranci, purtand cosuri mari, acoperite cu stergare. Una mai in varsta mi-a strigat, fara sa tina seama de prezenta ofiterilor care ma insoteau: "Rogu-te frumos, spune-i parintelui Arsenie, de-l vei intalni, ca asteptam la poarta sa ne trimita binecuvantarea!".
Eram in fata vilei dr. Mihai Popovici, colaboratorul si prietenul cel mai apropiat al lui Iuliu Maniu, doctrinar intelept si unul dintre conducatorii cei mai de seama ai Partidului National Taranesc din Ardeal. Vizitasem in cateva randuri vila aceea cocheta, tupilata in dosul Liceului "Andrei Saguna" din Brasov, si ceea ce m-a izbit la inceput a fost lipsa portii de la intrare, care fusese o adevarata bijuterie, faurita de mesteri fierari, din fier forjat, dupa un desen al faimoasei porti de la Castelul Brandemburg din Viena. Poarta ce s-a deschis in mod automat in fata mea era o lucrare masiva, oribila si temuta la aspect, croita din tabla groasa de fier si intarita cu tevi sudate in crucis, vopsita in culoarea ruginii. S-a inchis in spatele meu, cu un zgomot sinistru. Nelinistea incepuse sa-si puna gheara pe gandurile pana atunci limpezi si increzatoare si mi-a trecut brusc, prin minte, ca ma aflu in fata portii Infernului lui Dante Allighieri, din "Divina Comedie", pe care era scrijelit deznadajduitul vers: "Lasati orice speranta, voi cei ce intrati". De altfel, amabilitatea afisata cu atata solemnitate de catre ofiterii de Securitate a ramas si ea dincolo de poarta. Abia trecut de ea, o mana transformata in copita m-a izbit in spate, impingandu-ma sa grabesc pasul, ceea ce am si facut. Nu mai descopeream nimic din ceea ce vazusem in vila Popovici, pe vremea cand un grup de carturari ne intalneam acolo, spre a-i asculta distinsele prelegeri din Istoria Artelor. Frumoasa vila fusese transformata in sediul Securitatii din Brasov.
Am fost dus in fostul "pranzitor", acum o camera goala, mobilata doar cu doua mese de scanduri, un dulap si cateva scaune. Un individ posac, care privea pe fereastra, mi-a poruncit: "Scoate sireturile de la pantofi, centura si tot ce ai prin buzunare". Nedumerit de ceea ce mi se cerea, l-am privit indelung si amindraznit sa-i reamintesc cum ca am fost invitat doar pentru o simpla declaratie. Mi-a taiat-o scurt, strivind intre dinti si o injuratura: "O simpla declaratie? Om vedea noi. Deocamdata grabeste-te si fa ceea ce ti-am spus, ca nu am timp de pierdut in discutii cu dusmanii poporului". Faceam parte, asadar, din grupul faimosilor "dusmani ai poporului", care erau trasi pe rand in fata tribunalului poporului si osanditi pe viata, unii chiar si la moarte. Cu aceeasi brutalitate, am fost condus apoi pe un lung coridor din care se deschidea o usa spre o scarisoara ce cobora in pivnita - faimoasa pivnita de vinuri si de bauturi rare, cu care se mandrea d-l Mihai Popovici. Calaul m-a impins intr-o incapere rudimentara, construita grosolan din scanduri si barne, un fel de Neagra de la inchisori, in care se aliniau, una langa cealalta, celulele improvizate cu repeziciune pentru multimea de arestati. Un bec de 25W imprastia o lumina oarba in spelunca aceea rece, sporind, parca, si mai mult intunericul. Intr-un tarziu, dupa ce usa de la capatul coridorului pe unde iesise calauza mea in Infern a fost trantita, am auzit o voce domoala dar ferma, parca aducatoare de liniste, dar mai cu seama de imbarbatare, de care aveam mare nevoie in clipele acelea de izbeliste: "Buna ziua, crestine! Inlatura-ti pe cat poti teama, fiindca aici nu esti chiar singur. Eu sunt parintele monah Arsenie de la Manastirea Sambata, adus aici ca si dumneata, banuiesc, pentru fapte pe care nu le cunosc si nici nu le-am savarsit. Vom imparti, deocamdata, noi doi, spatiul acestei intrari in iad, dar cu ajutorul lui Dumnezeu vom rezista si ne vom izbavi. Vor mai sosi si altii. Sa nu schimbam intre noi nici o vorba atunci cand se afla prin preajma vreun nelegiuit din cei de sus, pentru ca riscam sa fim amestecati in cine stie ce complot. Astia de-abia asteapta o astfel de ocazie. Vor cu tot dinadinsul sa ne scoata vinovati de dezastrul tarii".
Dupa ce i-am spus cine sunt, m-am grabit sa-i aduc la cunostinta dorinta femeii aceleia batrane, care ma intampinase la intrarea in cladirea Securitatii, cu rugamintea de a le trimite binecuvantarea sa. "Cum puteti sa le binecuvantati, preacuvioase parinte, in situatiunea in care va aflati?", l-am intrebat cu nedumerire."Tocmai cu ajutorul nelegiuitilor. Femeile care ma asteapta la poarta zile la rand, unele sosite tocmai din Tara Fagarasului, vin incarcate cu cele mai alese bucate si bauturi. Ele stiu prea bine de ce fac acest efort. Bunatatile pe care mi le trimit sa le binecuvantez, dar mai cu seama bauturile, sunt sechestrate de flamanzii aceia din birouri, asa ca nu-ti va fi de mirare daca spre seara ai sa auzi batai din picioare si chiar cantec de voie buna. In schimb, painea si o parte din vin le sunt intoarse femeilor. Printre ele se afla si multe bolnave, incredintate ca, gustand din bucatele binecuvantate de mine, se vindeca. Sunt atat de credincioase, incat taria credintei lor chiar le vindeca. Prin lumea noastra cea ingusta, unii necredinciosi au raspandit zvonuri cum ca as fi un sarlatan, iar vindecarile celor suferinzi s-ar fi produs oricum, chiar si fara de ajutorul meu. Niciodata nu mi-am asumat puterea de vindecare, fiind convins ca cel care-i ajuta sa scape de dureri este unul singur, Dumnezeu. Eu nu fac altceva decat sa le insuflu increderea in izbavire, cu ajutorul Celui de Sus."
In dialogurile purtate ulterior, parintele Arsenie mi-a marturisit ca studiase medicina, astfel ca multe dintre sfaturile si indrumarile sale catre cei bolnavi se bazau si pe stiinta, nu numai pe credinta. L-a surprins placut stirea ca studiasem si eu aceeasi profesie. Dornic de cunoastere si fara sa se rusineze de faptul ca se instruia (desi il consideram un erudit), m-a rugat sa-i tin o adevarata prelegere din specialitatea pe care o practicasem la clinicile universitare din Cluj, si anume bolile venerice. Cateva zile la rand, afland ca discutia noastra pe teme de medicina - mai cu seama pe aceea a bolilor venerice, care bantuiau intocmai ca o epidemie - este ascultata si de cativa securisti, strecurati in varful picioarelor pe scarita de la intrarea in pivnita, parintele Arsenie mi-a sugerat o prelungire, sine diae, a subiectului. Sifilisul nu prezenta nici un pericol politic.
Cat am stat in beciul Securitatii, nu am avut niciodata prilejul sa stau de vorba cu parintele Arsenie Boca de aproape, unul in fata celuilalt. Il intrezaream prin intunericul umed, in partea cealalta a incaperii si in rarele cazuri cand era dus in birourile de sus pentru vreo confruntare cu un arestat. De aceea, in memoria mea nu a ramas zugravita decat o umbra inconvoiata, purtand o barba stufoasa. Avea statura mijlocie, iar capul - acoperit cu o tichie neagra, si-l tinea putin aplecat inspre piept. Era imbracat in rasa calugareasca, dar nu purta nici macar simpla cruce de lemn, cioplita chiar de dansul, pe care calaii i-o confiscasera, odata cu Evanghelia si o sticluta cu mir sfintit, de care nu se despartea niciodata. Spre surprinderea noastra, desi discutiile pe care le aveam se purtau pe teme de stiinta, securistii se inlocuiau unul pe celalalt din zece in zece minute, pentru a izbuti sa astearna pe hartie continutul acelor convorbiri, doar-doar se va strecura cumva printre subiecte vreunul pe care sa-l apuce de coada si sa-l transforme in acuza. Am rasfoit din memorie, ca si cand ne-am fi aflat intr-o biblioteca, pe marii autori italieni, germani si francezi care s-au ocupat, unii din simpla curiozitate, altii precum Giovanni Papini, dintr-aceea a unui profund credincios, de viata si mai cu seama de minunile pe care le savarsise Iisus Hristos. Parintele Arsenie era incredintat ca Dumnezeu, dupa moartea Fiului Sau, le-a incredintat si altor alesi dintre oamenii inzestrati cu darul credintei, acea putere de a vindeca bolnavii. Nu mi-a marturisit-o raspicat, dar am inteles cat este de preocupat de inalta putere cu care Dumnezeu il inzestrase si pe care aveam s-o descopar nemijlocit.
Intr-o zi, catre seara, discutiile noastre au fost intrerupte de niste zgomote neobisnuite pana atunci, izbituri si injuraturi care traversau podeaua ce ne despartea de pranzitorul de deasupra, transformat acum in camera de tortura. Dupa ce totul s-a potolit, vreo patru gealati din aceia cu puteri animalice au coborat pe brate un trup de om, si acela, din cate am putut vedea, de statura uriasa. L-au asezat intr-o celula de langa cea in care se afla parintele Arsenie si au plecat. A ramas intins pe prici vreo cateva ore. Parea lesinat. Gemea. Asa am putut constata ca traieste. Intocmai cum procedase cu mine, atunci cand am fost coborat in pivnita vilei, parintele calugar l-a intrebat cine este."Sonea", a reusit sa silabiseasca cel intrebat. Era o cunostinta comuna, eruditul om de stiinta, doctorul Octav Sonea, seful Laboratorului de Analize Medicale din Brasov. A reusit sa mai pronunte: "O, Doamne!", apoi a tacut din nou. Tarziu, in noapte, s-a trezit, si astfel parintele a izbutit sa-l intrebe ce i se intamplase.
Octav Sonea fusese, in timpul studentiei, campion national la aruncarea greutatii si a discului. Ramasese suplu si puternic, impunand respect nu numai prin stiinta sa, ci si prin aspectul sau maiestuos. Fusese arestat intocmai cum ne luasera si pe noi, pentru o "mica declaratie". Nu am putut stabili ce anume l-a provocat pe falnicul medic - pesemne o palma a unui calau, careia i-a raspuns cu o lovitura de pumn, ce l-a facut, in termeni de box, K.O. pe inchizitorul sau. Acelea au fost bufniturile pe care le auzisem in camera torturilor. Doctorul a fost legat cu mainile si cu picioarele, asa cum sunt carati ursii doborati de vanatori, si-apoi batut cu salbaticie la talpi, cu ranga de fier. I-au fost zdrobite toate vinisoarele si arterele de pe extremitatile trupului si-apoi a fost coborat de pe masa si silit sa danseze Konga (un dans la moda pe vremea aceea, inspirat din folclorul negrilor africani). Numai ca victima lesinase si a fost carata in acea stare pana in celula din pivnita. Dandu-si seama, pesemne, de gravitatea cazului (pe vremea aceea, regimul mai pastra oarece relatii cu Occidentul si-i pasa de comentariile aspre ale Europei Libere, ascultata in Scheii Brasovului, de la difuzoarele atarnate in pridvoarele caselor de pe povarnisuri), comandamentul Securitatii i-a ingaduit parintelui calugar Arsenie sa doctoriceasca victima, reputatia sa de vindecator fiind cunoscuta si de superiorii gradati. Tortionarii erau constienti de altminteri ca, daca ar fi fost transportat la spital, rezultatul era cel fatal: amputarea piciorului cangrenat, cu prea putini sorti de salvare a vietii.
Fusese tocmai ziua in care, cu aceeasi "amabilitate", cei doi ofiteri care m-au adus in beciul vilei Popovici m-au invitat sa-mi strang degraba lucrurile, intrucat urma sa plec. Oribila poarta de fier s-a inchis cu zgomot in spatele meu si, cu aceeasi dubita alba, care vara spaima in oasele celor care o zareau oprita la colt de strada, in loc sa ma duca acasa - asa cum imi fulgerase o clipa prin minte - m-am trezit in fata altei porti, de data aceasta cioplita dintr-un lemn dur. Era poarta prin care treceai intr-o alta institutie de supliciu, aceea a Inchisorii Tribunalului din Brasov.
Dupa o luna de zile, in noua celula unde ma instalasera, a fost adus de la Securitate si doctorul Octav Sonea. Era slab, schiopata, dar piciorul ranit parea vindecat. Ca medic, mi se parea incredibil si l-am intrebat ce s-a intamplat. Fusese vindecat de parintele Arsenie, care il obligase sa-si tina piciorul zdrobit, zi si noapte, in firul de apa ce curgea printr-o latura a temnitei. In vremea asta, duhovnicul de la Sambata se rugase necontenit, sfatuindu-si pacientul sa faca la fel:"Daca te rogi si crezi, Dumnezeu te va ajuta sa te vindeci. Roaga-te!""Ceea ce bolnavul a si facut. Intr-o luna, talpa piciorului a inceput sa fie din nou sensibila, inceputul de culoare neagra, care defineste aparitia cangrenei, s-a transformat, incetul cu incetul, mai intai intr-un rosu aprins, apoi a luat culoarea pielii, ramanand doar tendoanele inca dureroase, iar articulatiile umflate si anchilozate. Dar traia si pasea, infiorat de minunea care se intamplase cu el.Nicolae Craiut
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
