Cultura
Carte
Johannes Konstantin Schmidt
directorul Festivalului de Jazz de la Sibiu"Tinerii sunt lasati la mana Mtv-ului, a manelelor, fara ca sistemul de invatamant sa le ofere o alternativa"
- De mai bine de 25 de ani, frumosul burg transilvan reprezinta, prin prestigiosul sau festival, o adevarata capitala a jazz-ului. La inceput de mileniu, Festivalul de la Sibiu transmite valorile muzicale din generatie in generatie, aduna sub "aripa" sa nume mari ale jazz-ului romanesc si international si continua sa prezinte lumii o imagine europeana a Romaniei -
- Marile actiuni culturale sunt, de obicei, legate de Bucuresti. Cand e vorba de jazz, Sibiul are totusi suprematia nationala. Cum se explica aceasta traditie pastrata de peste 30 de ani aici, in inima Transilvaniei?
- Sibiul nu este deloc intamplator gazda celui mai important festival de jazz din tara. Este un oras care de-a lungul secolelor s-a evidentiat printr-o foarte puternica viata culturala in toate domeniile, dar mai ales in muzica si teatru. Priviti, de pilda, Festivalul International de Teatru care aduna aici anual sute de artisti de pe intreaga planeta. In ceea ce priveste traditia muzicala a orasului, nu putem trece peste influenta germana, influenta unui popor foarte muzical. In familiile germane, copiii canta la instrumente muzicale de mici. Nu rareori, familia formeaza o adevarata orchestra. Exista chiar si un cuvant care consfinteste aceasta realitate: musiezieren - a face muzica, a te bucura impreuna, cantand. Educatia si cultura muzicala a sasilor din Sibiu au "sfintit" locul. La inceputul anilor 70, Sibiul a preluat festivalul national de jazz care timp de trei editii s-a desfasurat la Ploiesti, intr-o sala superba, la Palatul Culturii. Era o perioada efervescenta pentru fenomenul jazzistic din Romania. Se formau in marile orase cluburi de jazz, la Sala Palatului concertau nume uriase, precum Duke Ellington, Louis Armstrong, Charles Mingus, pe care am avut privilegiul sa-i ascult si in cadru restrans, la Biblioteca Americana, al carei abonat fidel eram, cu toate interdictiile din acea vreme. Eram proaspat licentiat al Facultatii de Filologie din Cluj, intrasem in invatamant si aveam metode mai putin "academice" de atragere a elevilor mei catre jazz.
"Daca nu vreti maine sa dati lucrare de control, veniti diseara la club!"
Clubul din Sibiu, fondat de regretatul Nicolae Ionescu, era unul puternic, cu vreo 400 de membri, multi dintre ei elevi si studenti. Stateau cuminti, cu mana la tampla, si ascultau. Cu timpul s-au selectat, iar acum, dupa ani, fostii elevi de atunci isi trimit la randul lor copiii la concertele de jazz.
- Cum a reusit festivalul sa se mentina in varf, sa pastreze ridicata stacheta si sa atraga atata simpatie in randul iubitorilor de jazz din intreaga tara?
- Din 1974, cand a avut loc prima editie, prin Sibiu a trecut intreaga generatie a jazz-ului romanesc, s-au lansat tineri care apoi au ajuns sus - Harry Tavitian, Iulian Vrabete, de pilda. Din 1977, o data cu prima trupa din Praga venita la Sibiu, au concertat numerosi invitati de prestigiu din strainatate, festivalul devenind de atunci unul international. Asta si datorita intelegerii si sprijinului pe care l-am gasit ani de zile la Centrul Cultural al Americii, al Germaniei, Frantei, Poloniei, Ungariei, Cehoslovaciei, Urss-ului, centre care aduceau la Sibiu cele mai bune formatii si muzicieni de jazz din tarile lor. Cea mai buna perioada a festivalului au constituit-o, fara indoiala, anii 80. Au insemnat pentru noi o deschidere extraordinara, nu aveam probleme financiare, puteam invita orice grup doream, cenzura era ca si inexistenta. Tot ce ne-au impus a fost ca textele pieselor sa nu aiba mesaj religios, dar si asa s-a cantat gospel si spiritual. Spre lauda lui, Nicu Ceausescu era cel care gira si semna bugetul festivalului. Mai purtam noi plete si barbi, dar jazz-ul era o muzica de elita, nu era ca rock-ul, un fenomen de masa, care sa produca probleme, astfel ca autoritatile prezentau Festivalul de la Sibiu ca o carte de vizita pentru Occident: "Vedeti, nu e chiar asa de rau la noi." In plus, le placea si faptul ca multi jazzmani - Johnny Raducanu, Marius Popp, Dan Mandrila, Paul Veiner - promovau in compozitiile lor folclorul romanesc de calitate.
- La inceputul lui 1990, de la una din ambasadele care ne-au ajutat de-a lungul anilor, mi s-a spus: "Domnule, acum va descurcati singur, ati vrut o tara libera, o aveti!". A inceput lupta, a trebuit sa ne reconsideram prieteniile, sa incepem o noua strategie de a completa fondurile primite de la Stat, de a atrage sponsori importanti. Am gasit sponsori de cursa lunga - Dialog, Kaiser Bier, Robert Bosch Romania, Premier Percussion Ltd -, care au privit colaborarea noastra ca o onoare reciproca. Indiferent de culoarea sa politica, Ministerul Culturii a fost mereu alaturi de noi, anul acesta ministrul devenind si presedintele de onoare al festivalului. Ne-au ajutat mult prietenii plecati in tari straine si vreau sa amintesc si de lunga colaborare cu Televiziunea Romana si cu oamenii sai de mare valoare: Tudor Vornicu, Dumitru Morosanu, Horia Moculescu. Anii 90 au insemnat intr-adevar o schimbare drastica pentru Festivalul de la Sibiu. Inainte, in 80, problema era cum sa nu se sparga geamurile la intrare, cum sa intre 2000-3000 de oameni intr-o sala de 800 de locuri. Stateau unul in bratele celuilalt, stateau pe scari, stateau si pe scena, spre disperarea muzicienilor si a operatorilor Tv. Acum, incercam sa refacem podul, sa recastigam tinerii. Anul acesta, intrarea la concert a fost gratuita pentru elevi si studenti. Dorim sa lansam si cateva programe educationale, pentru ca aici este problema: lipsa educatiei muzicale in scoli, faptul ca tinerii sunt lasati la mana Mtv-ului, a manelelor, fara ca sistemul de invatamant sa le ofere o alternativa.
- Cu ce impresii au plecat de la Sibiu muzicienii straini invitati aici? A insemnat ceva special pentru ei acest festival?
- Strainii au plecat de fiecare data incantati de reactia fierbinte, exploziva a publicului sibian. In plus, nu i-am lasat sa stea prea mult in hotel, i-am dus la Muzeul Tehnicii Populare, unic in Europa, la Muzeul Icoanelor pe Sticla din Sibiel, unde le-am organizat si o masa taraneasca la celebra tanti Raveca. S-au bucurat si pentru excursie, dar si pentru faptul ca au ascultat folclor ardelenesc si au inteles ce resursa fabuloasa este acesta pentru muzicienii de jazz romani. La ora actuala, "etno" este un curent in voga, foarte multe grupuri sunt formate din muzicieni de pe mai multe continente, si singura noastra sansa sa spargem barierele granitelor este sa exploatam acest izvor de autenticitate al folclorului romanesc.Iulian Ignat
O viata dedicata culturii romaneZigu Ornea
Zigu Ornea si-a petrecut toata viata muncind in folosul culturii romane cu o pasiune, o rabdare si o harnicie cum n-am mai cunoscut la nimeni si nici nu cred sa mai existe. Ma doare sa spun toata viata. Nu pot sa accept ca drumurile lui zilnice, pe orice vreme - la Biblioteca Academiei, unde a petrecut zeci de anotimpuri studiind si facand fise pentru cartile lui, la redactiile "Romaniei literare" si "Dilemei", unde avea rubrici saptamanale, la Editura Hasefer, unde era director, la Fundatia Culturala Romana, unde era consilier (dupa ce condusese ani de zile prestigioasa Editura Minerva), la Uniunea Scriitorilor, la Muzeul Literaturii Romane -, s-au sfarsit. Era atat de prezent in viata culturala, in dezbaterile de idei, atata lume conta pe inegalabilele sale cunostinte de istorie romana moderna si contemporana, pe opiniile lui avizate si oneste, pe gandirea lui eficienta, incat golul pe care il lasa disparitia sa neasteptata nu e un cliseu de necrolog. Istoricul literar - editorul - publicistul - carturarul intrupa calitati tot mai rare azi: putere de munca - o truda impatimita pana la uitare de sine, nu pentru bani, ci doar de dragul implinirii unor proiecte solide, la indemana generatiilor viitoare -, generozitate intelectuala (n-avea orgoliul monopolului de informatie), intelepciune, umor bonom. Si inca ceva, de care, cu discretie, nu facea caz: o iubire adanca si nobila pentru cultura romana, care transpare din tot ce a scris. Ar fi putut sa plece si sa faca o cariera cu mai mari recunoasteri si ecouri internationale si in orice caz mai confortabila material. A ales sa ramana aici, sarac, si sa scrie 20 de carti masive dedicate marilor curente literare si de idei si unor personalitati marcante din cultura romana a secolelor Xix si Xx: "Junimismul", "Samanatorismul", "Poporanismul", "Curentul literar de la Contemporanul", biografiile lui Dobrogeanu-Gherea, Titu Maiorescu si Constantin Stere, volumul despre "Anii 30Ê- Extrema dreapta romaneasca" s.a. Deopotriva om de stiinta, bazat strict pe document, si povestitor, specialistul in istoria mentalitatilor stie sa dea viata unui portret, sa evoce o atmosfera, sa insufleteasca o epoca, si de aceea nu e un scriitor doar pentru studiosi. Pe langa informatia fiabila, adunata in anii de cautari si corelata inteligent, avea talentul comunicarii atragatoare si de aceea nimic scris de Zigu Ornea nu e plicticos. Motiv pentru care sunt sigura ca volumele lui vor fi citite si reeditate mereu, atata timp cat vor exista si tineri interesati de istora si de cultura tarii lor.
Alaturi de volumele sub semnatura proprie, Z. Ornea a muncit mult la editarea seriilor de clasici ai literaturii romane si era unul dintre putinii care mai stiu ce inseamna o editie critica bine facuta, cata munca implica aparatul de note si stabilirea textelor dupa manuscrise, cat devotament si energie se consuma in aceasta intreprindere artificiala. Se intrista in ultimii ani cand vedea superficialitatea si neglijenta cu care se editau unele carti, cand constata ca bunii editori sunt o specie pe cale de disparitie, si pe buna dreptate, caci e o munca neplatita, iar naturile de mucenic al culturii - rare. Z. Ornea a fost un asemenea mucenic. Mi-l amintesc in oribilele ierni ceausiste ale anilor 80, cand in Biblioteca Academiei era mai frig decat afara, echipat intr-un costum vatuit de schi, cu caciula si fular, facand ore in sir fise din publicatiile interbelice si sufland din cand in cand in pumni, ca sa-si dezmorteasca degetele inghetate pe stilou. Fragil, macinat de boli dureroase, carand tot timpul o servieta doldora de tomuri grele, isi ascundea cu pudoare suferintele, isi vedea de treaba in ritmul acela incredibil si eficient, era oricand disponibil, cu fraterna caldura, sa asculte necazurile si problemele altora, sa dea un sfat.
Anul trecut, cand a implinit 70 de ani si a fost serbat cum se cuvine unui mare carturar, iubit de toti cei care avusesera prilejul sa-l cunoasca, a spus, cu modestia ce ii era proprie, ca nu-si doreste decat ca soarta sa-i ingaduie sa-si duca la bun sfarsit proiectele pe care le mai are. Intre ele, cu prioritate, o istorie a mentalitatilor din Romania. Ma doare atat de tare sufletul ca dorinta nu i-a fost implinita!Adriana Bittel
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
