Profetul De La Marginea Tarii
Strigarile parintelui Mina Dobzeu- In umbra chiliilor de la Episcopia din Husi traieste, modest si cucernic, unul din marii duhovnici ai Romaniei. Trecut prin toate puscariile comuniste, una din multele minuni infaptuite de el a fost crestinarea scriitorului Nicolae Steinhardt. "Lectia de fericire" a parintelui Mina e mai vie astazi ca orisicand -In fata usii
Vecernie mare la manastirea Episcopiei Husilor. Desi slujba e abia pe la jumatate, o parte din credinciosi au iesit mai repede din biserica. S-au strans in curte, cu privirile atintite asupra unei usi ce da in dreapta altarului. Sapata in imensitatea alba a zidului bisericii, foarte putini muritori au indraznit s-o deschida vreodata. Pe acolo va iesi omul care de aproape o jumatate de secol le este localnicilor duhovnic si povatuitor, cel mai batran si mai iubit calugar din intreaga episcopie, parintele arhimandrit Mina Dobzeu.
De o ora si jumatate sta in altar, cu fruntea coborata in palme, ascultand fiecare cuvant al predicii rostite de un preot incepator. Functia sa este de consilier misionar al tinutului Husilor si - prin minunile duhovnicesti pe care le-a savarsit pe oriunde a trecut - chiar al tarii intregi. Are datoria de a-i mustra pe acei parohi care nu tin slujbele cum se cuvine, dar, mai ales, de a propovadui cuvantul lui Hristos, acolo unde credinta ortodoxa se afla in primejdie.
Afara, nelinistea creste. Credinciosii nu vor neaparat sa-i vorbeasca. Nu vor sa i se spovedeasca, nici sa-i ceara ceva. Vor numai sa-l vada. Simpla lui prezenta aici, in ograda binecuvantata de la capatul orasului, le da nadejde si siguranta sufleteasca. O femeie in varsta ma intreaba, fara ocolisuri, daca azi am pacatuit. Vazand ca ma rusinez, imi explica: "Parintele ii simte imediat pe cei care intra la el, stapaniti de vicii sau cu sufletul necurat, si nu-i primeste. Ii cearta. Simte cu duhul lui", murmura femeia. "Da, are puteri mari parintele, chiar daca-i batran", o completeaza o alta, tot pe soptite: "Mi-a vindecat baiatul de boala epilepsiei doar cu o singura rugaciune". Si pe langa fiul ei - sute, mii de alti oameni. Caci slujbele de exorcizare ale parintelui Mina, prin rostirea Molitvelor Sfantului Vasile cel Mare, au ajuns demult sa fie renumite in intrega Moldova.
In tariile cerului, clopotele rasuna apocaliptic, vestind ca slujba si ziua sunt pe sfarsite. Soarele se scufunda incet, intre dealuri, inundand ograda manastirii cu rauri de aur topit. Oricat m-as stradui, n-as putea sa gasesc o asemuire mai potrivita pentru aceasta curte, decat insusi Paradisul. De sub turnul intrarii, printr-o bolta maiestuoasa, porneste aleea principala, larga cat o strada intreaga, oprindu-se la picioarele statuii lui Stefan cel Mare, ctitorul de la 1495 al asezamantului. Tot ce e piatra e alb, alb ca laptele proaspat. Sirurile de creneluri inalte ale gardurilor, fantani cu apa limpede, mandra resedinta episcopala (zidita la 1782) si chiliile calugaresti, franturi de ziduri ce abia se intrezaresc printre ramurile grele, stufoase ale merilor batrani sunt toate cufundate intr-o livada si o gradina de flori neinchipuit de frumoase. Poteci inguste se deschid unele in altele, insotite de noianuri de petale purpurii, abia atinse de oranjul vestejit al intomnarii tarzii. Si peste toate acestea, de jur-imprejurul orizontului, dealurile inalte si tacute ale Husiului, hasurate de podgorii.
"Frumoase locuri, nu-i asa?", zice cineva intr-o doara - un barbat spatos, murdar, cu barba neagra si incalcita, privind impreuna cu mine spre inaltimi. Aflu ca e gradinarul manastirii. Imi spune ca targul Husilor e pus "intr-o farfurie", una adanca. Erau vremuri cand oamenii uitasera ca aici, intre colinele napadite de vii, se ascunde un oras, si nimeni in istorie n-a putut sa-l cucereasca. Nici apele nu-l pot atinge. "De sute de ani, n-a fost nici o inundatie. <<Farfuria>> asta are numai o singura iesire, spre apa Prutului. Cand vin ploile mari, cele cateva sate prapadite dinspre Prut sunt inecate de potop, dar in orasul nostru nu ramane nici o baltoaca. Nu stiu cum sa va spun, dar din toate privintele noi credem ca suntem ocrotiti de Dumnezeu."
La fereastra chiliei
Soarele a apus. Usa cea mare din zidul bisericii se deschide si prin umbrele viorii ale inserarii apare un batran invesmantat in rasa calugareasca, scund de stat, cu o cautatura severa si mustratoare. Isi plimba privirea cu luare aminte, pret de cateva clipe, pe deasupra capetelor credinciosilor si a gradinii intregi. In cele din urma, parintele Mina inalta cu semetie mana dreapta a binecuvantare si parca degetele sale prelungi ar vrea sa blagosloveasca toata faptura lumii. "Ajutor de la Domnul, Cel ce-a facut cerul si pamantul!" N-o sa ma credeti, dar trupul parintelui pare ca se mareste. Batranul capata vigori nebanuite, chipul i se destinde, ochii albastri i se lumineaza de o bunatate rece, nepamanteasca. Oamenii cad in genunchi, iar parintele le intinde mana dreapta sa-i fie sarutata, dar fara a privi spre dansii. Nu e blandete, nu e ingaduinta, e o putere neinchipuita in gesturile sale, o energie stranie care ii domina pe toti cei care-l privesc.
Si totusi, vrei sa fii langa el. Nu-ti doresti altceva decat sa-i stai in preajma, sa-l asculti, simti ca ai putea face orice numai sa nu te alunge. Il urmez in tacere pe culoarul intunecat din fata usilor care duc la chilii, nu vad decat spinarea duhovnicului inaintand incet, in penumbra, si aproape mi se face teama ca nu aud zgomot de pasi. Emotionat, ma impiedic de un covor, iar parintele se apleaca imediat si-l indreapta, pana la ultima cuta. Imi cer iertare, dar el nu-mi spune nici un cuvant.
In chilia slab luminata a parintelui Mina, aceeasi ordine desavarsita. Patul facut soldateste, pe mobile nici o urma de praf. Peretii sunt acoperiti de icoane si tot soiul de carpete infatisand scene biblice. Chiar in mijlocul odaii e o masa mare, lucioasa, din lemn masiv. Cateva foi scrise marunt si un stilou pus de-a curmezisul, semn ca parintele tocmai se oprise din scris, o data cu inceperea slujbei. Intrebarile mi se ingramadesc de-a valma in minte, luptandu-se care sa fie prima rostita. Vreau sa-l intreb despre toate. Despre "vedeniile" sale, care ajunsesera sa fie socotite adevarate profetii divine, despre tovarasia cu Noica si cercul lui de intelectuali, despre patimirile de la Jilava, Gherla, Buzau sau Periprava si, nu in ultimul rand, despre episodul care ii confera un loc aparte in istoria Bisericii si culturii romanesti: crestinarea evreului Nicolae Steinhardt, in inchisoarea de la Jilava, la 15 martie 1960. E, probabil, cel mai emotionant pasaj din celebrul "Jurnal al fericirii". In fata mea il am pe omul care l-a invatat pe Steinhardt sa poata fi fericit. Pana sa-l intreb ceva, ma intreaba el pe mine. Taios, fara introduceri: "Mata te rogi?". "Nu prea des, parinte...", marturisesc. "Atunci, hai sa ne rugam impreuna." Ne intoarcem amandoi cu fata spre fereastra si parintele rosteste vorbele sfinte, asteptandu-ma sa-i calc pe urma cuvintelor. S-a innoptat de-a binelea si rugaciunea picura liniste in inimi. "Invredniceste-ne, Doamne, in seara aceasta fara de pacat, sa ne pazim noi. Bine esti cuvantat Doamne, Dumnezeul parintilor nostri si laudat si preamarit e numele Tau, in veci. Amin!
Ei, si acum sa luam loc..."
Lectia de rugaciune
Principalul e sa stii cum s-o spui. Sa inveti sa-ti indoi genunchii in fata sfintei icoane. Nici nu va inchipuiti ce calda, ce tihnita este o odaie luminata doar de palpairea candelei, in care un om simplu se roaga lui Dumnezeu... Ma intrebi cum trebuie sa te rogi. Macar zece-cincisprezece minute pe zi, singur in camera ta si cu usa inchisa, pleaca-ti genunchii in pozitie verticala, cu mainile adunate la piept, nu cu fruntea la pamant si nici in sezut. Apoi rosteste rugaciunea, dar cu toata atentia si fara sa faci orice miscare. Mintea nu se mai gandeste la nimic altceva decat la cuvintele rugaciunii. Mintea nu e obisnuita cu asa ceva, caci gandul fuge repede si departe, dar cu vointa vei reusi. Rostesti cu mintea, chiar cu voce tare, apoi te cobori cu mintea in inima. Ei, asta e ceva mai greu, nu-i asa? Caci inima ta s-ar putea sa fie rece, impietrita si atunci trebuie sa bati la usa inimii cu cuvintele. Rar,... in ritmul inimii,... in sapte timpi: <<Doamne/ Iisuse Hristoase,/ Fiul/ lui Dumnezeu,/ mantuieste-ma/ pe mine/ pacatosul>>. O data, de doua ori, de multe ori. Si, incet-incet, tot batandu-i la usa, inima se va deschide, pentru ca ea se incalzeste. Si se produce incet o curatare - cum ti-ai matura prin propria casa - o <<despatimire>> de vicii, dar o despatimire chiar si de amintirea pacatului. Iar in cele din urma, o mare iluminare: curata, inima ta primeste harul lui Dumnezeu si o pace mare ti se asterne in suflet si chiar in corpul tau. Simti ca Duhul lui Dumnezeu se roaga cu Duhul tau, cu suspine negraite. Daca reusesti treaba asta, poti spune ca esti un bun crestin. Nu-ti trebuie prea multa carte, aceste cateva cuvinte iti ajuta mai mult decat toate tratatele teologice din lume. Dar daca tu esti mort cu duhul, daca zici doar <<Da-mi Doamne... bani, masina, sanatate si cate altele>>, iar tu nu-I dai Lui nimic in schimb, cuvintele Rugaciunii Inimii sunt goale, sterpe, fara efect. E simplu: daca noi ascultam de El, si El ne va asculta rugaciunile noastre. In ce ma priveste, iti spun: pana azi, la varsta de 80 de ani, pot spune ca toate rugaciunile mi s-au implinit..."
E trecut de ora unsprezece si parintele imi spune brusc ca e obosit. "Daca ti-o fi dor de mine, maine tot aici ma gasesti. Noapte buna." In noaptea aceea, am dormit mai linistit decat oricand.
"Sunt fiu al Basarabiei, fiu de tarani..."
Am avut noroc de o dimineata insorita. Ma plimb putin prin oras si sunt nevoit sa-i dau dreptate gradinarului, care zicea ca nicaieri nu voi gasi atata credinta ca in tinuturile astea. Din targul cuibarit in vale, tasnesc turlele a nu mai putin de douasprezece biserici crestine, dintre care zece sunt ortodoxe. Douasprezece biserici, la 30.000 de oameni!
Pe parintele Mina il regasesc sezand intr-un jilt elegant, in veranda plina cu flori din fata chiliilor, citind dintr-o carte mica de rugaciune. Surprinzator, spre deosebire de seara trecuta, acum de-a dreptul se bucura ca ma vede. "Aha, mata esti? Hai, stai aici, langa mine. Eram sigur ca n-ai sa pleci tu asa usor..." Desi n-ar vrea sa-mi spuna nimic despre sine insusi, isi tine promisiunea facuta de cu seara: imi va povesti viata lui. Nici vorbele nu mai sunt aceleasi, infocate, poruncitoare si aspre. De data asta, cuvintele curg domol, alungite, cu toropeala celui care povesteste ceva ce a mai spus demult. "Sunt fiu al Basarabiei, fiu de tarani, nascut la 5 noiembrie 1921, in satul Grozesti, comuna Lapusana, aici, pe celalalt mal al Prutului. Imaginea satului natal nu-i departe de cea a Husiului: o asezare frumoasa, din doua parti de deal, cu lunca, cu balta, cu paduri de codru, cu vii si livezi. Si cu traditiile noastre frumoase si linistite, in care fiecare isi stia rostul lui in viata. Acum, la varsta mea, mai mult ca oricand, imi dau seama cat de minunat era satul meu. N-aveam prea multi intelectuali, tarani cu simplitatea lor, poate ca nu toti stiau carte, dar stiau sa respecte Legea lui Dumnezeu. De sarbatori, toata lumea iesea la hora, la scranciob, se jucau nunti frumoase, cu muzica si cu fanfara. N-am sa uit niciodata fanfara lui Miscoi din Barboieni si tinerii care se invarteau cu iuteala, si parca astrii din cer faceau o hora mare deasupra capetelor lor cand dansau. Asta mi-a ramas din copilarie: dragostea pentru lucruri statornice, pentru ordine si pentru legea morala curata. Pe la 11 ani, dupa cele patru clase primare, am inceput sa-l trag de maneca pe tata: <<Ce faceti cu mine?>>. Imi placea cartea, mai ales cantarile cele bisericesti, si tata a spus: <<Pe asta o sa-l facem calugar>>. A fost tocmai ce-mi doream. La 13 ani, am intrat in manastirea Hancu - o manastire mare, cu 80 de monahi - si acolo am ramas, pana in "38, cand am plecat la Caldarusani, sa-mi fac ucenicia in sculptura bisericeasca. In "40, cand m-am intors, intrasera rusii si au pustiit toate manastirile tinutului. Pentru un an, m-am reintors acasa, la parinti. Tin minte ca intr-o seara m-am dus pe furis, sa vad ce-a mai ramas din mandra lavra a Hancului. In biserica uriasa se vedea lumina. Si atunci, mi-am dat seama ca rusii facusera in biserica teatru: au dat crucea jos de pe turla, au doborat cele zece clopote uriase, iar peste picturile sfintilor au mazgalit tot felul de desene si caricaturi. Inauntru, oamenii se distrau. Eu stateam afara, ascuns in iarba, si nu-mi puteam stapani lacrimile.
Viziuni
Anul acela, cat am stat acasa, am avut si primele vedenii dumnezeiesti, ale caror talcuri le-am putut deslusi mult mai tarziu. Odata, dupa o boala de plamani, aveam febra mare si-n delirul acela se facea ca vine asupra mea un intuneric cumplit, caruia eu ii spuneam Buzau. <<Buzau! Buzau!>> urlam in pat, plin de spaima, si parintii mei nu puteau in nici un chip sa ma opreasca din zvarcolire sau sa inteleaga ce-i asta. Mai tarziu, cand invatasem despre prigoana asupra crestinilor din veacul al V-lea si patimirile si martiriul Sfantului Sava Gotul, prin partile Buzaului, mi-am dat seama ca revelatia mea prevestea, de fapt, o a doua prigoana: intunericul imperiului sovietic care inainta catre tara noastra. N-aveam de unde sa stiu ca, peste jumatate de secol, acolo, la Buzau, aveam sa sufar si eu, inchis pentru a treia oara in intunecatele carcere comuniste...
Apoi am luptat in razboi la Timisoara si, mai la apus, in Ungaria, iar dupa ce s-a terminat razboiul, am facut scoala de cantareti de patru ani la Constanta si am fost tuns monah in 1946, la schitul Bradicesti din Episcopia Husilor. La Bradicesti a fost poate perioada cea mai puternica in viziuni si revelatii, in urma careia mi-am dat seama ca insusi Dumnezeu ma lumina cu harul sau si imi vorbea mereu, prin aratari si vise, despre vremurile grele ce vor veni peste poporul nostru. Iata in ce fel mi s-a aratat mie venirea uraganului comunist peste tara. Eram la Bradicesti, langa poarta bisericii, si deodata, in mijlocul curtii, il vad pe Dumnezeu. Un batran mai inalt decat turlele bisericii, imbracat intr-o haina cenusie si foarte lunga, ca in picturile vechi de prin manastirile Moldovei. L-am vazut deslusit. Mi-am plecat genunchii si Domnul ma umbrea cu poala hainei lui. Ii vedeam picioarele ranite. Oamenii din spatele meu nu pricepeau de ce m-am oprit in gradina si ingenuncheam in fata cerului gol. Atunci le-am poruncit: <<Inchinati-va, caci Domnul este!>>. In dreapta mea era o cersetoare batrana, bolnava, iar Domnul mi-a spus cu tristete: <<Ajut-o pe batrana aceasta, caci ea e Biserica noastra, sarmana, imbatranita si uratita noastra biserica!...>>. Si atunci, eu am inteles ca de acum biserica noastra va fi iubita de tot mai putini bolnavi, cersetori, caci oamenii urma sa devina clasa muncitoare, egali intru toate. Dar, pe cat ma insufletea lucrarea acestui har dumnezeiesc, pe atat incepusera sa ma chinuiasca ispitele si lucrarile satanicesti. Intr-o alta vedenie, se facea ca ma lupt cu o fiara ingrozitoare. Era insusi Satana. Il calcam in picioare, ii lovem tot corpul, dar capul nu i-l puteam strivi. Si cand, stors de puteri, mi se parea ca l-am biruit, corpul reinvia de la sine, sub ochii mei. A doua oara la fel, iar a treia oara am reusit sa-i zdrobesc si capul, si Fiara a murit. Mai tarziu, mi-am dat seama ca aceasta a fost de fapt viziunea intregii mele vieti, pana la Revolutie. Cele trei lupte pe care aveam sa le dau cu Satana, cele trei proteste ale mele impotriva regimului ceausist, cele trei intemnitari in puscariile comuniste sau - asa cum li s-a spus in epoca - cele trei <<strigari ale parintelui Mina Dobzeu impotriva lui Antihrist>>.
"Da, l-am vazut pe Hristos!"
Prima <<strigare>> a fost in anul 1948, cand am scris un afis in care combateam ateismul si doctrina marxist-leninista, afis pe care l-am raspandit in satul Bradicesti si in care ii indemnam pe credinciosi sa ramana statornici in legea crestineasca. Scriam atunci - citez - <<agentii lui Antihrist au scos invatamantul religios din scoli, au dat sfintele icoane jos si l-au pus pe antihristul Stalin. Acestia vor incerca sa pustiasca bisericile si sa le darame. Feriti-va de invataturile marxiste, staliniste, leniniste! Feriti-va de aceste invataturi ce aduc pustiire sufletelor!>>. Am fost arestat 11 luni la Penitenciarul Galati, apoi mi-au dat voie sa ma intorc la schit, dar cu obligatia de a ma prezenta o data la doua saptamani, vreme de cinci ani, la Securitatea din Husi.
A doua batalie a mea cu Satana a fost in anul 1959. Eram deja student la Institutul Teologic din Bucuresti, cand s-a emis diabolicul decret 410, de desfiintare a manastirilor, si eu am scris treisprezece scrisori de protest, cate una fiecarui ierarh al Bisericii Ortodoxe Romane si una consiliului profesoral al Institutului Teologic. In acea scrisoare, profeteam ca se va da o lupta intre Miel si fiara apocaliptica a comunismului si ateismului, iar Mielul va birui. Era un protest bine documentat, cu exemple din Cartea Apocalipsei, si profesorii n-au stiut la inceput ce trebuie sa zica. Parintele rector Ioan Coman a ramas inmarmurit. <<Asta este o scrisoare de sfant...>>, imi zicea. Un alt profesor, Ghita Moisescu, mi-a spus la randu-i: <<Vei avea de suferit, frate Mina. Vei pati ca Antim Ivireanul, inecat in apa Maritei de catre turci!>>. Si asa a fost. Au urmat exmatricularea din facultate, alungarea din monahism si, in cele din urma, condamnarea la sapte ani de inchisoare la Jilava, in coloniile de munca de la Balta Brailei si Delta Dunarii (Periprava), apoi la Gherla. Eram in fata tribunalului, la Securitatea din Bucuresti, pe Uranus, si anchetatorul ma intreaba pentru a nu stiu cata oara: <<Exista Dumnezeu?>>. Credea ca pana la urma voi nega. <<Exista!>>, zic eu, si asta-l infuria mai tare. <<Si cum exista? L-ai vazut?>> Zic: <<Da, L-am vazut>>. Si le-am povestit cum L-am vazut, la o vecernie de joi, anul 1954, tot la schitul Bradicesti. Eram in strana si vad o tanara inchinandu-se la icoana Domnului Iisus din dreapta altarului. Si deodata, icoana s-a curbat si inaintea ei a iesit chiar Mantuitorul din icoana, in chipul unui om. L-am vazut! Si chiar m-a intrigat indrazneala fetei aceleia de a-L saruta pe Iisus pe obraz. Ea n-a vazut ce am vazut eu si L-a sarutat, L-a atins cu buzele. Atunci, anchetatorul ma intreaba: <<Si cum te-ai comportat cand L-ai vazut pe Hristos?>>. Eu am spus: <<Normal, fiindca eu in strana trebuie sa-mi vad de programul de slujba, asta e datoria mea mai intai. Si n-am zis la nimeni. A ramas o taina a inimii mele. V-am spus-o dumneavoastra, fiindca ati insistat atat de mult...>>
In temnita lui Satan
Imi amintesc cum am intrat, in plina noapte, pe poarta inchisorii Jilava, acea mare temnita a lui Satan. Eram multi, bagati intr-o duba si, pana sa ajungem, fuseseram legati la ochi. Ne-au dat jos si au inceput sa ne loveasca, sa ne injure, ne-au dus pana la celule desculti, cu picioarele goale prin zapada. Nu are rost sa va mai spun despre torturi si umilinte, sunt altii prea multi care-ar putea sa va povesteasca. Pentru mine, nimic din ce s-a petrecut acolo n-a fost fara rost, ba cred ca aceste chinuri m-au intarit cel mai mult in credinta. Iata un episod, din toamna lui 1961: cinci zile si cinci nopti la izolare, intr-o celula stramta, numita "neagra". Fara lumina, cu podeaua de ciment pe care turnasera apa si nu puteam sa ma asez niciunde. Mi se aducea un blid de mancare putrezita pe zi. Era foarte frig si eu eram imbracat doar in camasa. Trebuia sa ma misc necontenit, ca sa nu inghet si, in timpul acesta, tot inconjurand celula, am meditat mult. Ei bine, in astea cinci zile am avut poate cele mai intense trairi duhovnicesti din viata mea. Cand m-am intors in dormitorul comun, multi intelectuali au inceput sa ma intrebe curiosi ce mi s-a intamplat acolo. Nu le-am spus nici de batai, nici de frig, de nimic. Le-am spus numai ca gasisem ceva de mare pret: o marturisire si o rugaciune pentru iertarea pacatelor poporului roman. Rugaciunea incepea asa: <<Iarta, Doamne, pacatele acestui popor, care poarta numele Tau, cu pecetea harului dumnezeiesc...>>.
Tot la Jilava, l-am cunoscut pe Nicolae Steinhardt. Era un sfarsit friguros de februarie, in anul 1960, crescuse numarul de condamnati - aproape saizeci intr-o celula - si nu mai ramasesera paturi libere. In plina noapte, au adus un detinut cu totul deosebit. Se vedea ca e un om manierat, fragil, foarte sensibil. Eu primisem pat la etaj si, vazand ca n-are unde dormi, ii zic in soapta: <<Urcati-va aici, langa mine!>>. S-a cuibarit langa mine in pat si mi-a spus la ureche: <<Mii de multumiri, multa afectiune...>>. Apoi, am inceput sa ne cunoastem si chiar s-a legat intre noi o sincera prietenie. El venea dintr-un grup de intelectuali din Bucuresti, condus de Constantin Noica, printre care erau Alexandru Paleologu, parintele Sofian, Sergiu Al. George si multi altii. Ne-am apropiat foarte mult, devenisem aproape nedespartiti. Uneori, ne rugam impreuna - chiar daca el era evreu -, lui cel mai mult ii placeau Psalmii lui David, pe care-i stia pe de rost. Intr-o buna zi a venit la mine si mi-a spus: <<Nu cred ca mai rezist mult aici. Sufar de Tbc, poate maine-poimaine o sa ma prapadesc. Vreau sa mor crestin!>>. In celula aceea erau preoti romano-catolici, greco-catolici, protestanti de tot felul, erau chiar si mahomedani, dar el a ales Ortodoxia. I-am facut o pregatire numita Cateheza, i-am vorbit zile in sir despre insemnatatea tainei botezului, despre pilduitoarea convertire a Sfantului Apostol Pavel si, in cele din urma, am stabilit in secret o zi pentru a-l boteza. In celebra sa carte, <<Jurnalul Fericirii>>, el descrie amanuntit ziua aceea de 15 martie, cand a ramas in camera pe motiv ca ar fi bolnav, iar eu, intors mai repede de la plimbare, am intrat pe ascuns, cu complicitatea celorlalti detinuti. Si am facut slujba botezului chiar acolo, in celula subterana de la Jilava. Aveam pregatit un ibric <<cu apa viermanoasa>>, cum zice el, am sfintit apa si am turnat-o peste crestetul lui, rostind cuvintele de botez: <<Se boteaza robul lui Dumnezeu Nicolae, in numele Tatalui (turnandu-i apa), amin, si al Fiului, amin, si al Sfantului Duh, amin>>. De asa un botez a avut parte Nicolae Steinhardt, cel care apoi avea sa fie stiut de toata crestinatatea romaneasca drept <<monahul de la Rohia>>. Nu va pot spune ce bucurie se citea pe chipul lui, ce luminare!... Parca se tamaduise de toate bolile. <<Parinte, ma simt alt om>>, spunea, si in clipele acelea inaltatoare plangeam chiar si eu, preotul, impreuna cu dansul. Dupa multi ani, a venit la Husi, eram deja staretul manastirii asteia, inca din 1979, si a vrut sa ramana aici, dar Episcopul nostru se temea de comunisti si nu l-a primit. Atunci eu i-am dat o recomandare buna la Cluj si Episcopul de acolo l-a ingaduit in manastirea Rohia, unde a si fost tuns monah. Iarasi au trecut ani si nu l-am mai revazut. Nu stiu cum s-a facut, cred ca Dumnezeu mi-a indreptat pasii spre Rohia in anul 1989, ca sa asist chiar la ultimele clipe ale vietii sale. Era tare bolnav, slabit si voia sa-l duc la Bucuresti, la doctorul lui. Am pornit impreuna, dar i s-a facut rau pe drum si l-am internat la Baia Mare, iar eu am mers mai departe, spre Bucuresti. Peste doua-trei zile, am primit acasa o telegrama: <<Va instiintam ca parintele Nicolae a murit>>."
Uciderea Fiarei
"Ultima mea <<racnire>> impotriva lui Antihrist, a fost una dura, fatisa, fara <<soparle>> sau aluzii, fara cale de intoarcere. Nu mai puteam sa tac, sa ma complac in umilirea unui neam intreg de catre o dictatura aberanta. Intre anii 1986 si 1988, in colaborare cu un grup de scriitori din Bucuresti (Ioan Alexandru, Paul Maracine si altii), am scris sapte scrisori adresate direct presedintelui tarii, Nicolae Ceausescu, in care il anuntam, pur si simplu, ca regimul comunist va cadea. Venise vremea sa fie zdrobit si capul marii Fiare apocaliptice. Denuntam, pe puncte, ateismul abject, materialismul, ceream respectarea libertatii cultului, a calendarului religios, a cuvantului, a drepturilor omului si multe altele. Pe langa acestea, ma angajasem intr-o lupta si cu filosofii lui Ceausescu. Erau atunci in voga nume precum Ana Balasa sau Florea Georgescu, ultimul tipa prin gazete <<Nu este Dumnezeu! Nu exista supranatural!>>, si eu ii certam cu argumente ca este. Imi permit sa relatez, la final, o <<vedenie>> pe care am trait-o eu si pe care am putut-o verifica "pe concret", fara putinta ca cineva sa ma poata contrazice. Se stie despre minunea de la manastirea Neamtului, din 1986, cand s-a produs o stranie ridicare a pavajului din curte, pana la inaltimea de aproape 30 de centimetri, pe dimensiunea unei lespezi de mormant. Cei care au vazut, au incercat sa dea o explicatie naturala. Nu exista! S-au gasit niste oseminte de culoare galbena, frumos mirositoare, si chiar Preafericitul Patriarh Teoctist, atunci de fata, a sarutat osemintele acelea si a spus: <<Da, sunt osemintele unui sfant, sunt oase goale, care raspandesc un miros placut.>> Nu se stia ale carui sfant sunt - se banuia c-ar fi ale Sfantului Paisie Velicicovschi -, dar mie mi s-a aratat intr-o revelatie de noapte ca sunt ale lui Iosif Musat, primul Mitropolit al Moldovei. Si abia dupa mult timp s-a confirmat ceea ce am spus eu. Acesta era raspunsul meu, ca supranaturalul exista. <<Iata, supranaturalul, domnule Georgescu - scriam -, insasi minunea de la manastirea Neamtului dovedeste ca e posibil supranaturalul, caci Dumnezeu cinsteste ramasitele pamantesti ale muritorilor placuti Lui...>>.
Dar Securitatea si-a dat seama ca aceasta scrisoare nu putea fi scrisa decat de un preot. Din acel "grup de scriitori" care semna scrisorile, am fost singurul arestat si, cu toate torturile, m-am ferit a-i denunta pe ceilalti. Am fost iarasi condamnat la 8 luni, dar nu-mi mai pasa, caci sfarsitul era aproape. Oamenii de aici, din Husi, ajunsesera sa fie de-a dreptul derutati: dispaream un timp, ei credeau c-am murit, apoi apaream iarasi. Mai in gluma, mai in serios, imaginea asta mi s-a pastrat pana azi. Daca intrebi de mine prin oras, multi se vor minuna: <<Parintele Mina Dobzeu? Nu stiam ca traieste...>>."
Asa se sfarseste povestea parintelui Mina: o mica farama din viata unui om sfant. Iradierea lui este insa fara sfarsit: de nicaieri, urca in tine o pace si-o bucurie, o stranie desprindere de pamant. Dupa numai doua ore petrecute cu el, existenta poate sa ti se schimbe din temelii. Glumet, prefacandu-se a nu-mi vedea tulburarea, parintele imi spune ca, decat atata "vorbaraie", mai bine am trece la lucruri "mai lumesti": "Nu ti-e foame? Mie da. Mi-e o foame de lup". Intram amandoi in trapeza manastirii. Cei sapte monahi tineri se dau la o parte sfiosi, lasand liber locul din capul mesei, pentru marele lor duhovnic. Avem tocanita de cartofi, fasole, varza, bucati mari de bostan fiert si apa buna, proaspata, de izvor. Ma asez langa parintele Mina si, fara sa stiu de ce, simt o pofta extraordinara, dar si o mandrie de a manca impreuna cu dansul. Il urmaresc cum duce furculita la gura, cum mesteca incet, chibzuit, fiecare dumicat si, dupa toate cate le ascultasem, aproape ca ma mir ca omul acesta mai are nevoie de hrana pentru a trai, ca nu e facut in intregime numai din spirit. Parintele imi spulbera insa cu voiosie orice gand de acest fel: "Cel mai important in viata, tinere, este sa stii sa te bucuri. Sa te bucuri de soare, de oameni, de toate lucrurile din jur, de fiecare farama de paine pe care Dumnezeu ti-o pune pe masa. Pofta buna!".Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
