Cu dragoste, despre Cai
Deasupra Mangaliei, soarele zambeste strepezit. Suflarea taioasa a marii miroase deja a toamna. E timpul sa te opresti, ca sa vezi necuprinsul de ape, in toata melancolia lui. Pe tarm, printre stolurile zburatacite de pescarusi, se scrie un gazel: o herghelie de cai, cu coamele tesalate de razele subtiri ale diminetii, iau in copite vantul sarat. Zvelti, cabrati, cu o eleganta monarhica, se bucura de libertatea neasteptata a intinderii de nisip pustiu. In spatele lor, cu o biciusca pe care nu o ridica niciodata in aer, paseste mare si apasat un barbat imbracat intr-o salopeta veche si ponosita. E urmat de cativa manji care i se incurca in picioare, tinandu-se de el ca de fustele mamei. Apoi caii o cotesc spre campie, spre grajdurile si zidurile militaroase ale hergheliei Mangalia. E duminica si soarele urca fara vlaga pe cer.
Cantarea cantarilor
Cand e vorba de cai, nea Gheorghe Teohari isi pierde repede cumpatul. E o dragoste peste fire, care il arde de mult. Se plimba prin grajd si isi prezinta comoara, formata numai si numai din pur sange arab: cai muscati (patati), cai roibi, cai rotati si cai murgi, cai dersi si tintati, cu stea alba in frunte. Nici cea mai frumoasa padure de toamna nu are atatea nuante de argintiu si maro, de vinetiu si de negru. Nici o alta rasa de cai din lume nu poate sa se compare cu caii lui. Asa cum spune o poezie orientala, pur sangele arab trebuie sa aiba cap mic, urechi mobile si atente, ochi mari si patrunzatori, ca sa vada pana in adancul desertului; nari frematatoare si buze fine si, mai presus de toate, sa aiba picioare subtiri si usoare, incat calcatura lui sa umble pe sanii iubitei, fara sa o loveasca, fara sa o trezeasca din somn...
Nea Gheorghe povesteste cu vorbe simple si avantate, pline de duiosie si de naduf. Nu pretinde ca are prea multa scoala. De la 13 ani inainte, toata viata si-a petrecut-o intre cai. Povesteste in treacat si cumva rusinat despre familia lui de stirpe boiereasca, despre tatal sau, dat afara din armata de comunisti. El a preferat sa ramana ingrijitor la cai si, in timpul liber, sa participe la cursele de obstacole. La cei aproape 65 de ani ai sai, nea Gheorghe are multe amintiri. E mandru ca a facut parte din echipa nationala a Romaniei, fiind vicecampion balcanic; ca a ucenicit langa mari sportivi ca Pinciu, Barbuceanu, Costea, Vlas sau Langa. E mandru ca a jucat in filme, ca el si calul sau apar in chiar primul cadru al filmului "Mihai Viteazul", calarind alaturi de Szoby Czek. Din toate, nu s-a ales decat cu doi copii, plecati departe, in lume, si cu o casuta improvizata dintr-un fost cotet pentru porci - o camera ceva mai mare, din Bca, cu peretii tapetati de diplome si fotografii, prin care alearga cai, sarind peste garduri inalte, cu el ridicat in sa; tanar, frumos, incaltat cu cizme cu caramb inalt si pantaloni de jokeu mulati pe pulpa piciorului. "Pe vremuri - zice nea Teohari - dormeam in picioare, alaturi de cai. La doua noaptea raneam la Cresa manjilor, sa aiba mereu paie uscate, iar la cinci eram pe linia grajdului, in tinuta curata, cu stema Hergheliei pe salopeta. Calul nu e vaca, sa-i dai de mancare si apoi sa-l lasi de capul lui. Fara ingrijire si fara dragoste se stinge, se blegeste, devine gloaba de tractiune. Tot secretul e sa-l iubesti. Sa-l mangai, sa-i dai atentie. Sa nu fii nervos, ca te simte. Si nici sa nu fii baut, ca nu suporta damful de alcool. Calul e bland sau naravas, dupa cum il cresti, dupa sufletul tau. Cand il injuri fara motiv, nu te uita. Are si el demnitatea lui. Mai devreme sau mai tarziu, ti-o plateste. Odata, calul meu cel mai drag, Satrap, s-a intors brusc la primul obstacol si m-a izbit cu toata puterea de barne. M-am suparat foarte tare pe el, dar apoi mi-am adus aminte ca, intrand in grajd, il injurasem fara sa fi fost vinovat. Eram nervos. Bietul cal nu avea nici o vina. Alta data, un manz m-a muscat de obraz. A doua zi se tinea dupa mine si aproape plangea. Stia ca a gresit si voia sa-l iert, sa-i arat ca mi-a trecut supararea. E prost si fara de minte cel care se crede mai destept ca un cal. Dintre toate animalele, calul este cel mai sensibil si mai curat. Nu bea din baltoaca si nici din galeata murdara. Nu paste niciodata dupa porc, vaca sau alt dobitoc si-i place sa-l ingrijesti ca pe o domnisoara: sa-l stergi de transpiratie cu ghebreaua (o paturica ceva mai aspra), sa-i cureti copitele de moleti (oase moarte), sa nu-i dai apa cand e alergat si nici sa nu-i lasi fanul jos, caci isi stramba coloana, sa-i schimbi paiele regulat, sa nu-l lasi cu chisita (gleznele) in umezeala, fiindca face ariceala la copite si l-ai pierdut."
Stramosii: Shaghia si Cygai
Cand pierde un cal, nea Teohari plange. Cand calul de concurs e calarit de turisti, pentru distractie, urla si injura cum ii vine la gura. Pentru el, calul de rasa e sfant. Stie toti caii din herghelie, de la nastere pana la dresaj, cand le pune pentru prima oara zabaluta si, vazand cum se zbat si se dau cu capul de iesle, gandeste ca manzul e ca un om. Fericirea si libertatea nu dureaza mult - 6 luni, cat sta langa iapa. Apoi, e dangalizat. Primeste, adica, un nume si o identitate. Devine cu adevarat cal de rasa. Sub sa, in partea dreapta, i se imprima semnul de tata. Jos, semnul de mama. Pe stanga se scrie o cifra (al catelea fiu este) si, alaturi, semnul hergheliei: un M mare de tipar. Oricat de crancen ar parea, penita grosolana a fierului inrosit trebuie sa scrie pe spinarea pur sangelui arab intreaga sa istorie. De unde vine si al cui este. Coborand invers, din fiu in tata, poti ajunge la primii parinti, la cele opt linii de armasari: Imbgalal, Mersuch, Ieriman, Medjari, Gazal, Shiglavi, Dahoman. Poti ajunge la cei doi armasari adusi in Romania inca de pe vremea lui Cuza: Shaghia si Cygai.
Nea Gheorghe Teohari stie prea bine cati bani si cata munca intra in pastrarea unei linii de armasari. E o investitie enorma si nu intelege de ce unii sefi de la Bucuresti trateaza pur sangele arab ca pe un obiect de inventar. Ii intereseaza numarul, si nu calitatea. Stabilesc preturi de vanzare glumete: 50 de milioane, indiferent de vigoarea si puritatea calului. "Gandesc ca niste agronomi", zice nea Gheorghe. "Calul de rasa nu e ca gaina din curte. Pana la trei ani nu produce nimic. Consuma doar. Pana sa-l scoti la curse ori sa-l vinzi, cheltuiesti cu el cam 3 dolari pe zi. Noi il dam la sfert de pret si suntem multumiti ca avem bani sa-i crestem pe ceilalti, dar daca o tinem tot asa, in curand nu o sa mai avem ce vinde. Cui ii pasa? Pana acum, am schimbat 22 de directori, iar la centrala din Bucuresti, in fiecare an, avem un alt sef. Fiecare vine cu alte idei, cu alte pretentii. Doar noi, cei cu lopata si tesala in mana, ramanem. Nu ne dam batuti. Cand a venit noul director, d-l Victor Dinu, a ramas uimit sa afle ca nu ne primisem salariile de 6 luni de zile, ca n-aveam bani nici de paine. Era uimit ca nu plecaseram in alta parte. Unde sa plec? Aici e casa mea. In alta parte nu as putea trai. Daca imi iei caii, imi iei viata."
Neguri de toamna
Oricat ar incerca, nea Gheorghe nu pricepe legatura dintre politica si cal. "Ce ai, dom"le, cu bietul animal? Ce rau ti-a facut? Nu stiu cum se face, dar toate oalele sparte ale oamenilor, tot calul le-a platit. In "46, mai traia la herghelie armasarul regelui Mihai. Il chema Nedjari si avea stema regala pe crupa. A murit la 34 de ani, o varsta greu de atins de un cal, si din cauza lui, politrucii au vrut sa ne desfiinteze, zicand ca suntem contra regimului, ca avem atitudine dusmanoasa. Adevarul este ca politica ne-a jucat cum a vrut ea. Pe de o parte, ministrul dadea ordin sa se taie caii cei mai buni, ca nu cumva taranii sa se impotriveasca colectivizarii, iar pe de alta parte, stabii cei mari de la partid veneau la Mangalia sa le invat copiii tainele echitatiei. Eu i-am pus in sa pe Zoe si pe Nicu Ceausescu. Eu le-am fost profesor baietilor lui Maurer si Fazekas. Nici dupa "89 n-am scapat de necazuri. Si tranzitia tot in capul calului s-a spart. Brusc, ministerul ne-a taiat subventiile si, de foame, caii au inceput sa moara pe capete."
Pentru nea Gheorghe Teohari, nimic nu e intamplator. Din cate se zvoneste, cei de la Bucuresti vor sa privatizeze herghelia. E batalie mare pentru Mangalia, cata vreme herghelia are 1000 de hectare de pamant arabil, un hipodrom de galop (singurul din tara), cu o tribuna de 1000 de locuri si multime de anexe care, la o adica, pot fi transformate usor in depozite si spatii comerciale mult mai profitabile. Nu are nimic cu privatizarea, dar daca cel care cumpara herghelia se gandeste doar la cele 80 de hectare de pe malul marii, asta e rau. Pe langa hoteluri si case de vacanta, calul devine o simpla joaca, un moft bun doar pentru agrement.
*
Mainile lui mari si muncite ca niste lopeti se intorc spre manzul care il cauta cu botul tesit, catifelat si frematator. Il mangaie scurt, nervos, protector, cu o infinita tandrete. Gest de indragostit incurabil, in ochii caruia citesti aceeasi nostalgie a intinderilor nesfarsite si a libertatii fara hotar. La varsta lui, pentru nea Gheorghe viata e o calcatura de pur sange arab. Trece peste el, dar fara sa-l loveasca, fara sa-i intrerupa visul sau colorat si plin de cai alergand nebuneste, pe nisipul nesfarsit al marii.
Sorin Preda
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
