De pe Calea Grivitei, pe orbita internationala -Damian Draghici"Exista un singur loc unde energia muzicii mele poate sa explodeze cu-adevarat: Romania"- Zeul naiului a venit din America sa ne vrajeasca cu muzica lui -
Damian"S Fire a fost un concert de o anvergura nemaivazuta pana acum in Romania. Scena montata in Piata Constitutiei a fost gigantica (828 m2), si asta pentru un motiv foarte clar: producatorul dorea ca pe fundal sa apara cladirea Parlamentului in intregime, deoarece in acest fel era sustinut vizual filmul care va insoti difuzarea concertului in America de catre prestigiosul canal de televiziune Pbs. Concertul in sine si filmul vor forma o poveste care va vorbi despre Romania, despre tara din care provine cel pe care americanii l-au numit "Viteza Luminii", datorita capacitatii lui extraordinare de a manui naiul, despre tara pe care acest roman vrea sa o faca cunoscuta si altfel decat prin aurolaci si hoti. In afara echipelor de profesionisti veniti din S.U.A., Anglia si Olanda, a celor 200 de camioane cu echipamente care au traversat Europa, a celor 200 de romani mobilizati din intreaga tara si care au muncit, cel putin in ultimele 5 zile, 24 de ore din 24 la modul efectiv, concertul a mai insemnat o colaborare extraordinara cu Renel-ul, Radet-ul si Jandarmeria. A mai insemnat ca cineva a tinut cu Damian si a amanat ploaia pana la finalul concertului, protejand scena, desi in lumina proiectoarelor uriase care se aflau in spate se puteau vedea jucand stropii.
Este evident insa ca motorul care a pus in miscare toate aceste forte a fost Damian Draghici, un nume care pentru romani nu insemna absolut nimic pana in urma cu o saptamana, o persoana de o vitalitate debordanta, cu o seductie magnetica si o capacitate senzationala de a-i mobiliza pe toti cei din jurul lui.
Casa cu muzicanti
- Damian, ai aparut din necunoscut, ca o furtuna, ai bulversat publicul, promitand un show grandios, si te-ai si tinut de cuvant. Romanii nu te cunosteau, dar i-ai vrajit cu naiul tau magic si, mai ales, le-ai readus in suflete sentimentul mandriei de a fi roman. In fond, de unde ai aparut tu?
- De aparut, am aparut in Romania, doar ca viata m-a dus catre succes pe drumuri ocolite, asa ca am devenit cunoscut ca muzician intai in strainatate, iar acum incerc sa-i cuceresc pe cei de-un suflet cu mine. Altfel, in mine curge sange de roman, de rrom si evreu. Am 31 de ani, sunt nascut in Bucuresti si fac parte dintr-o numeroasa familie de muzicieni, oameni care de vreo sapte generatii nu s-au ocupat cu altceva. La inceput, am stat intr-o casa de pe Calea Grivitei, in apropiere de Gara de Nord, unde locuiam impreuna cu strabunica, cu bunicii, parintii, matusa si alte neamuri, in total: 13 oameni. Era o nebunie la noi: toata lumea canta la cele mai diverse instrumente, toti dansau si radeau. Era multa veselie si o distractie continua. Asta, pana prin 1980, cand Ceausescu ne-a luat casa si ne-a obligat sa ne mutam la bloc. Eu am ramas sa locuiesc cu bunicii mei, Niculina si Alexandru, carora le spuneam mama si tata, fiindca ei au fost cei care m-au crescut. Lor le datorez enorm. Practic, fara ei nu as fi putut sa devin ceea ce am devenit ca muzician si ca om. Mutarea asta a fost totusi benefica, pentru ca mi-a oferit un climat mai linistit, care-mi permitea sa studiez. Pana atunci, fiind atat de multi in aceeasi casa, eram mereu distras si, cum eu sunt o persoana care nu prea sta locului, nu era greu sa fiu corupt cu diverse jocuri sau alte nazbatii.
- Cu atata muzica in preajma ta, cand ai pus prima data mana pe un instrument?
- La 3 ani, cand am inceput sa cant la tambal. Totul a mers excelent. Prindeam din zbor tainele muzicii, dar aveam o problema foarte mare: ma plictiseam extrem de repede si, din aceasta cauza, pierdeam interesul pentru instrument. Asa ca, dupa 6 luni, am abandonat tambalul si am trecut la pian, unde povestea s-a repetat: eram foarte talentat, totul mergea struna, faceam progrese extraordinare, dar dupa 6 luni, iar m-am plictisit si am renuntat si la pian. Si uite tot asa, am mai trecut prin faza tobelor si a basului, pana la 10 ani, cand am primit de la bunicul meu primul nai. Nu pot sa mint si sa spun ca eu singur imi alegeam instrumentele. Era vorba si de influenta celor din familie. Vazandu-ma atat de inconstant, imi tot propuneau: hai incearca si asta, treci si la aia. Si-am tot zdranganit eu, mai mult in gluma, pana pe la 14 ani, cand mi s-a intamplat un "accident": eram intr-un ansamblu folcloric, cu naiul. In timpul unei cantari, baietii s-au oprit pe neasteptate si atunci m-au prins cu minciuna, fiindca eu, de fapt, nu cantam, ci doar mimam. M-am simtit foarte prost si de-atunci m-am apucat sa studiez temeinic, zi de zi, intr-un regim nebunesc. Am ajuns de-am castigat de cinci ori Festivalul "Cantarea Romaniei", ceea ce reprezenta o dovada a harului meu, dar, mai ales, o multumire extraordinara pentru familia mea. De pe la 10 ani, "melanjul" acela de generatii m-a determinat probabil sa constientizez ce inseamna traditia familiei si am inceput sa fiu obsedat de ideea de a nu-i dezamagi. Si-apoi, mai era si gura targului: normal ca ma simteam bine atunci cand auzeam oamenii vorbind cu admiratie despre talentul meu. Atunci am inceput eu sa-mi diversific repertoriul, sa experimentez alte stiluri, alte genuri: muzica clasica, jazz.
In perioada aceea, ne era destul de greu: bunicul muncea, dar bunica statea acasa, aveam nevoie de bani, asa ca m-am decis sa nu mai tai frunza la caini si am inceput sa ma duc cu grupuri de lautari pe la nunti, la tara. Si stii cum sunt nuntile la tara: tin ca-n povesti, 3 zile si 3 nopti, de vineri pana duminica. Lunea, cand ma duceam la scoala, eram mort de oboseala. Ma duceam in ultima banca, iar profesorii stiau ca iar ma odihnesc. Apoi, cu sapte luni inainte de Revolutie, am plecat.
Pe ceata, spre Iugoslavia
- De ce? Nu ti-a fost greu sa te desparti de ai tai, sa pleci asa, in necunoscut?
- De plecat, am plecat din acelasi motiv pentru care a plecat atata lume: din cauza lui Ceausescu. Nu ca aveam ceva personal cu el, ci din cauza sistemului, a stilului de viata, ca asa, daca e sa fim sinceri, nimeni n-a murit de foame pe vremea aia. Dar mi-am dat seama ca aici nu as fi avut niciodata libertatea de a face ceea ce doream eu. Vezi tu, pe la 15-16 ani, am inceput sa compun si mi-am dat seama ca pot mai mult din punct de vedere muzical, or, in sistemul comunist n-as fi putut niciodata sa ma desfasor. Asa ca intr-o zi mi-am spus ca ori stau aici si ma condamn singur la o moarte lenta, ori plec si-ncerc sa fac ceva. Am luat-o catre Timisoara si am trecut granita in Iugoslavia, intr-o noapte in care a plouat cum n-am mai vazut vreodata in viata mea. Eram doar eu si naiul. Prin Iugoslavia, am mers mai mult pe jos, 4 zile si 4 nopti, dupa care am reusit si am trecut granita in Grecia. Tin minte ca era o ceata de nu-mi vedeam mana. Abia atunci am aflat ca trecusem si peste un teren minat, dar a dat Dumnezeu si n-am patit nimic. In Grecia am fost luat de un camion care transporta carne si asa am ajuns la Salonic. Ai mei n-au stiut nimic, ca, daca stiau, nu m-ar fi lasat sa plec. I-am sunat abia la vreo doua zile dupa ce am ajuns in Grecia, dar de frica sa nu le fie telefonul ascultat, nu le-am putut spune decat ca sunt bine, ca nu mai sunt in tara, dar nu si unde ma aflam. Altfel, ce pot sa spun? Poate ca multi romani au plans cand au plecat, dar eu eram asa de decis sa scap si sa fac ceva in viata, incat nimic nu mai conta. Asa sunt eu: atunci cand vreau ceva cu ardoare, uit de tot ce e in jurul meu si ma concentrez numai pe acel ceva. Nu e egoism, e vorba de dorinta mea de a depasi limitele, de a face totul foarte bine, de a ma impinge pe mine mai sus, spre mai bine.
De la cersit, la Colegiul Berkeley
- Si cum a debutat viata ta de emigrant?
- Nu sub cele mai fericite auspicii. In primul an, nu mi-a fost deloc usor. Practic, n-aveam nici o modalitate de a-mi castiga existenta, asa ca am cersit pe strada. Dupa aceea, am reusit sa-mi gasesc de lucru ca organist, prin baruri. Atunci a inceput sa-mi fie mai bine. Cu timpul, m-am pus pe picioare. Am trimis o caseta demo unui producator din Olanda, i-a placut muzica mea si asa am scos primul meu Cd cu naiul. Si-ntr-o seara, cantam in bar si a venit la mine cineva care mi-a spus ca, la cat talent am eu, as intra fara probleme la Colegiul Berkeley, sa fac jazz. Eu am fost cam neincrezator, asa ca am refuzat. Dar dupa o luna de zile, persoana respectiva a revenit si mi-a spus ca mi-a aranjat o auditie la Berkeley. Vazand eu asa, m-am dus la auditie si dupa inca o luna de zile, am fost anuntat ca primisem o bursa integrala. Si asa, dupa sapte ani petrecuti in Grecia si 10 Cd-uri, m-am mutat in S.U.A. La scoala, m-am descurcat foarte bine si am terminat cu Magna Cum Laudae, dupa numai doi ani, in loc de patru cat era normal. Asta m-a propulsat in lumea buna a muzicii, asa ca, dupa absolvire, m-am mutat in Los Angeles si am inceput sa colaborez cu muzicieni de marca: Chick Corea, Vinnie Colaiuta, Howard Levy, Glen Velez, Dave Weckl, Karen Briggs, Omar Faruk Tekbilek sau Randy Crafton. Apoi, am intrat in lumea filmului.
- Nu, a fost o intamplare. Eram inca in Berkeley si cantam intr-un bar. Din nou a venit cineva la mine si mi-a spus ca-i place cum cant. Persoana respectiva era un producator si avea intalnire cu un alt muzician pentru un proiect. Dar cum in ziua respectiva ninsese abundent, intalnirea n-a mai avut loc. Asa ca persoana respectiva mi-a spus sa vin in Los Angeles sa vedem daca nu putem colabora. Cand m-am mutat acolo, dupa absolvire, l-am sunat si asa a inceput aventura mea in cetatea filmului. Atunci am realizat ceva surprinzator pentru mine: americanii erau interesati de mine nu numai ca artist, ci si de mine, ca prezenta. Pentru mine era foarte ciudat, pentru ca in mediul european din care proveneam eu, aspectul fizic nu prea conta. La o intrunire de la Pbs, din 16 femei cate se aflau in incapere, 15 s-au uitat la mine si au spus: "Da, e Ok!". Eu le-am replicat uimit: "Dar nu m-ati ascultat cantand". Iar raspunsul lor a fost si mai socant: "Nu conteaza. La cum arati, totul o sa fie in regula".
- Pbs-ul este o veritabila citadela a mass-media americane. Lucreaza pentru 349 de canale Tv si are o audienta de 100.000.000 de spectatori pe saptamana. Cum ai ajuns sa colaborezi cu ei?
- Cat timp am stat in State, am mai scos inca 4 Cd-uri, ultimul fiind "Damian"s Fire". M-am adresat celor de la Pbs si le-am explicat cam ce aveam eu in cap: un show care sa fie asa si asa. Si stii ca americanii sunt mai nebuni, asa ca au zis: "Ok. Unde vrei sa-l faci: in Egipt, in Brazilia?". Le-am raspuns: "Eu nu sunt nici egiptean, nici brazilian, eu sunt roman si numai in Romania vreau sa-l fac". Atatia ani de zile fusesem frustrat de faptul ca aveam succes in strainatate, dar ai mei nu stiau nimic de mine. Si am continuat: "Daca voua, ca americani, va place muzica mea, atunci exista un singur loc unde energia muzicii mele poate sa explodeze cu-adevarat, si acel loc e tara mea, Romania". Asa am ajuns, in sfarsit, in tara si crede-ma ca am avut niste emotii groaznice. Nu stiam cum vor primi oamenii muzica mea. Am fost extrem de emotionat cand le-am vazut reactia. A fost mai mult decat as fi putut sa cer.
"Gheorghe Zamfir e un naist fabulos"
- Din felul in care vorbesti si din ceea ce ai facut e limpede ca tii mult la tara ta de obarsie. Care a fost relatia ta cu romanii din diaspora? Ce ne poti spune despre ei?
- Nu pot sa fiu ipocrit si sa pretind ca am fost genul de roman care-si cauta conationalii, care tanjeste dupa ei. Sa nu se inteleaga ca nu-mi era si mie dor de tara sau de limba mea! Eu in romaneste gandesc, iubesc si vorbesc. Dar mie mi-a dat Dumnezeu un drum al meu si am fost mereu foarte ocupat, am dus o viata contra-cronometru. Cautam si eu restaurantele romanesti ca sa mananc un mic, o sarma sau o ciorba de burta, dar nu pot sa ma mandresc cu faptul ca am fost un membru activ in viata comunitatii romanesti. Ce pot sa spun insa, din experienta mea de emigrant, este ca romanul a trecut prin multe si ca oricine altcineva ar fi devenit un barbar. Romanul are un suflet extraordinar, e onest, e corect, ii spune omului in fata ce are de spus. E drept ca padure fara uscaciuni nu exista si ca si printre romani exista uscaturi, dar si printre americani exista uscaturi, si printre francezi, si printre toate natiile. Suntem o tara mica, dar daca am compara cate talente am dat noi si cate altii, i-am bate pe multi, fara probleme. Pai, cand spui Romania si spui sport, lumea se inchina. La fel se intampla si cand e vorba de muzica. E putin lucru?! Noi nu am avut parte de suficienta publicitate. In strainatate, un element de valoare e ajutat de un intreg mecanism ca sa razbata pe piata internationala. La noi, cei talentati trebuie sa se descurce si sa reuseasca pe cont propriu. Dar eu sunt optimist: sa continuam noi sa fim buni si imaginea va veni de la sine. Romania are in lume un loc al ei si, incet-incet, situatia se va imbunatati.
- Fiindca tot e vorba de romanii din diaspora: spune-mi de unde a pornit disputa ta cu Gheorghe Zamfir?
- Dar nu este vorba de nici o disputa. Niste ziaristi care cauta samanta de scandal au incercat sa ma faca sa spun ceva rau de maestrul Zamfir, dar eu nu am ce sa-i reprosez. Eu il respect. E un naist fabulos. Cum as putea sa-l ponegresc? Exista un Dumnezeu deasupra, care le vede pe toate! E un naist care a cantat foarte bine acum 30 de ani si acum 20 de ani si acum 10 ani si canta si acum, extraordinar! Asta nu e un meci de box, nu suntem intr-o competitie. Problema nu este daca acum eu sunt sau nu mai bun decat Zamfir. Noi doi facem lucruri diferite si atunci o paralela nu-si are locul. Zamfir va ramane un artist nemaipomenit si, mai ales, va fi recunoscut ca cel care a dus faima naiului in intreaga lume. Datorita lui, atunci cand sunt intrebat la ce instrument cant si raspund ca la nai, omul zice: "Aha, ca Zamfir". Deci, maestrul mi-a facut si mie un serviciu.
Numele fericirii: Jennifer
- Pe scena concertului Damian"S Fire a aparut langa tine o cantareata blonda, frumoasa, care pe deasupra mai e si sotia ta. Cand ai cunoscut-o pe Jennifer?
- Pe 6 august 1998. Ea venise la Berkeley pentru un program de vara de cinci saptamani, dar ne-am vazut abia cu doua zile inainte ca ea sa plece. I-am spus chiar din seara aceea ca noi doi o sa ne casatorim si, bineinteles, mi-a spus ca sunt nebun. Dar eu am stiut din prima clipa ca este perechea mea. Era cu totul diferita de toate celelalte americance. Avea ceva unic, foarte special. Mai tarziu, dupa ce am stat de vorba, mi-am dat seama ca era o fiinta extrem de sensibila, lipsita de pragmatismul specific yankeilor. Imi intelegea pasiunea nebuneasca pentru muzica. Si mai este ceva si nu mi-e rusine s-o spun: ea face parte dintr-o familie cu origini evreiesti si pastreaza inca traditii care mie imi aduceau aminte de acasa, de spiritul nostru european. La doua saptamani dupa ce ne-am cunoscut, am cerut-o de nevasta, dupa o luna i-am pus pe deget inelul de logodna, iar dupa un an si jumatate ne-am casatorit. Si de atunci, sunt cu-adevarat fericit. Suntem impreuna 24 de ore din 24, fiindca nu putem trai unul fara celalalt. Dar sa-ti povesteasca ea reactia parintilor ei cand m-au vazut prima oara.
- Au fost surprinsi de alegerea ta, Jennifer?
- Si inca foarte mult. Desi eu nu avusesem prea multi prieteni pana atunci, toti fusesera blonzi, cu ochii albastri si nu foarte solizi. Normal ca, atunci cand l-au vazut pe Damian brunet, cu parul lung, inalt si lat in umeri, au fost foarte mirati, dar au realizat ca e ceva serios, tocmai fiindca nu mai respectasem tiparele. Acum au o relatie mai stransa cu el, decat cu mine. Mi-au spus ca nici nu si-ar putea dori un alt ginere.
- Damian te numeste "sufletul lui pereche". Cu aceasta investitura onoranta esti persoana cea mai in drept sa explice succesul lui. Exista o "cheie"?
- Majoritatea muzicienilor stau inchisi in casa si repeta 15 ore pe zi. E bine ca vor sa-si cizeleze talentul, dar pe de alta parte, nici nu-l impart cu nimeni. Bucuria muzicii trebuie impartasita celor din jur, altfel isi pierde farmecul. Damian n-ar putea niciodata sa se izoleze in felul acesta. Visul lui tocmai acesta a fost: sa aiba posibilitatea sa stea in fata oamenilor si sa le cante din naiul lui, sa-i poata vedea vibrand, sa le simta emotiile. Asa ca, in opinia mea, cheia succesului lui Damian a fost chiar lipsa lui de egoism.
Intr-adevar, pasiunea cu care canta Damian a cucerit publicul. Printre cei veniti sa-l asculte se gaseau si pusti de 12 ani, si batrani de 80 de ani, si toti au stat incremeniti, vreme de trei ore cat a durat spectacolul. La sfarsit, aveau chipurile transfigurate. Au plecat fericiti, pentru ca petrecusera o seara minunata in compania unui roman care considerase ca succesul lui nu poate fi deplin, daca nu-l impartaseste si cu cei de-un suflet cu el.Ines Hristea
Fotografii din spectacol: Costin Nae
Valeriu Gheorghe, 60 de ani: "A fost extraordinar. Un concert grandios. Totul a fost pus la punct pana in cele mai mici detalii, asa ca nu au intervenit tot felul de probleme cum s-a tot intamplat pe la noi. Dar lasand la o parte tehnica, ceea ce este de admirat e talentul lui, virtuozitatea. Eu n-am mai vazut asemenea talent. Acesta e un dar de la Dumnezeu si ma bucur foarte tare ca am avut posibilitatea sa-l vad pe Damian pe viu".
Marica Vasilescu, 81 de ani: "Maica, pe mine m-au adus nepotii si, la inceput, n-am prea vrut sa vin, ca ma dureau toate oasele de la vremea asta, dar ei au zis c-o sa-mi placa, fiindca se canta la nai si sa stii ca acum nu-mi pare rau deloc ca am venit. Chiar daca sunt batrana, mi-a placut mult, mult de tot. Ca baiatul ala canta cu asa de mult suflet. Si ce e si mai frumos, mama, e ca el e roman si, chiar daca noi nu stiam de el, el a vrut sa vina inapoi, sa ne cante si noua. Si asta e foarte frumos. Multi ar trebui sa traga invataminte din asta".
Marilena Barbu, 25 de ani: "Damian a fost o revelatie pentru mine. Sincer, nu mai auzisem de el pana acum si ma intreb cum de e posibil asa ceva: sa avem asemenea valori si noi sa nu avem habar de ele. E rusinos pentru noi, cei din tara, dar sa speram ca asa ceva nu se va mai intampla. Ar trebui sa investim mult mai mult in oamenii acestia talentati, care pot face Romania cunoscuta de o mie de ori mai bine decat politicienii. Show-ul in sine a fost fabulos. A fost o montare extraordinara, iar spectacolul nici nu se putea numi altfel decat Damian"s Fire, pentru ca asta am vazut noi acolo, pe scena: un foc care parca ii consuma intreaga fiinta. Bravo lui, pentru talentul lui, pentru faptul ca nu a uitat de unde a plecat si bravo si celor care l-au sustinut, care au stiut sa-l exploateze in sensul frumos al cuvantului".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
