Romania Necunoscuta
Polonezii din Bucovina
"Gien dobre" la Cacica
De la Cacica la Solonetu Nou ar fi cinci kilometri. Drumul desfundat, serpuind nervos si amestecat, mareste incredibil distanta. Parca ai ajunge la capatul lumii. Ca o tara in alta tara, Bucovina are ascunzisuri si cotloane, taine si eresuri stiute doar de cei initiati, istorii de mult uitate. Harnic, ochiul lucreaza, descoperind locuri de o frumusete blanda, atenta la detalii. Locuri mangaiate de Dumnezeu. Livezile si otava abia cosita capata in lumina portocalie a inceputului de toamna nuante superbe, neasteptate, de alama si sineala. Alaturi, streasina abrupta a dealurilor sta sa se pravale sub povara vegetala a padurilor salbaticite, fosgaind de pasari si salbaticiuni. E frumos, cum numai in Bucovina poate fi, dar din goana masinii, vezi doar suprafata si conturul. Adevarul e in adanc, in maruntaiele pamantului. De fapt, Cacica sta cocotata pe un munte de sare. Dedesubt, la 300 de metri adancime, se afla o alta localitate: tunele largi ca niste strazi, sali boltite si o capela, o grota ce imita marele sanctuar de la Lourdes, o sala de concerte si chiar un lac subteran, cu pluta de agrement pentru odihna duminicala a minerilor.
Asa saracacios si comunal cum apare, nici orasul de la suprafata nu se lasa mai prejos. La mijlocul lunii august, de Santa Marie, Cacica devine pentru cateva ore a doua capitala a Poloniei. Sute de mii de credinciosi, unii veniti tocmai de la Gdansk sau Cracovia, se aduna in fata catedralei catolice unde, de Sfantul Anton, lumanarile se aprind singure, iar "Madona neagra", cu pruncul Hristos tinand la piept o carte, a facut pana acum nenumarate minuni. Ultima s-a petrecut chiar sub ochii lor, in 1998, cand, spre uimirea multimii, a aparut un mare si cutremurator semn ceresc - Fecioara Maria vorbind despre mari incercari si napaste. Copie fidela a celebrului lacas Czestochowa, biserica din Cacica are un intreg zid inscris cu placutele de multumire ale celor care si-au gasit aici liniste sufleteasca si sanatate, impliniri teribile si reusite greu de crezut. La Cacica, orbii isi capata vederea, iar slabanogii pleaca pe picioarele lor. Marele miracol e insa altul: in Bucovina, se mai vorbeste limba poloneza. Acum 200 de ani, cand Maria Tereza i-a chemat sa deschida mina de sare, polonezii si-au adus in Cacica o mica parte din tara lor. Au adus-o, carand in spinare piatra si caramizi de Cracovia, pentru a incepe cu inceputul: biserica. Fara credinta, fara Dumnezeu, necazurile si saracia i-ar fi risipit de mult. Uitarea s-ar fi pravalit asupra lor ca un urias mal de sare.
Un premier suflecat
Pe ulitele Solonetului, copiii joaca pilke nozna. Bat mingea, adica. Sunt blonzi, cu ochi albastri, ca niste papusi. Cand si cand, se opresc sa faca loc pantecoaselor carute umplute cu fan sau oamenilor calare pe caii lor hutuli, cu greaban jos, picioare groase si coama pana in pamant. Sat de carutasi si de carausi. Nu tocmai inalti, dar cu brate puternice de taietori la padure, te saluta primii cu: "Gien dobre" si imediat in romana. N-ai cum sa-i pacalesti. Se cunosc prea bine intre ei. E singurul sat compact de polonezi din Romania. Sat mare, intins pe 10 kilometri. Din 3.000 de polonezi cat numara Bucovina (Poiana Micului, Siret, Cacica, Partesti), 1.000 traiesc in Solonet. Li se mai zice slovaci, in amintirea locului din care au plecat in bejenie pe la 1800, sa munceasca in padurile Bucovinei, si par mandri de asta. In sinea lor, se simt mai polonezi decat polacii cracoveni din Cacica, deja amestecati cu nemti, romani sau ucraineni. Drumul prost, pravalit, mizerabil, a fost pedeapsa si salvarea lor. La doar 5 kilometri de oras, de mina, de bani si distractii, cei din Solonet si-au creat lumea lor, pastrand obiceiuri si traditii, cuvinte si costume de mult pierdute prin alte parti. Prin "98, cand premierul Poloniei, Kwasniewski, a venit in Romania, primul lui drum a fost la Solonet. Ploua groaznic. In fata noroaielor, alaiul masinilor oficiale s-a oprit, iar premierul polon, coborand, si-a suflecat pantalonii. A intrat din casa in casa, discutand cu ai lui, fara a inceta sa se minuneze. Parca timpul se oprise in loc. Vorbiri si straie, case si icoane, vechi de 200 de ani, faceau din Solonet un viu si incapator muzeu in aer liber. Impresionat, premierul le-a promis polonilor bucovineni drum asfaltat si scoala, profesori si preot. Cei din Solonet au zambit descumpaniti. Era pentru prima oara in 200 de ani cand cineva se interesa de ei si incerca sa faca ceva, sa-i scoata la lumina.
Un pahar de haraspinca
De felul lor, polonii din Solonet sunt tacuti si simpli, ca si casele lor din barne, sita si cherestea, case cu ferestre mari si albe, cu acoperis in doua ape si leagan prins nostalgic de pod. Case viu colorate in verde, albastru sau rosu purpuriu, cu dranita marunta pe acoperis. Haladuiesc un timp prin sat, cautand o imagine cheie a locului. Nu gasesc altceva decat turla bisericii ca o sageata zvarlita spre cer si vizibila din orice punct m-as afla, troitele imense cu Hristos pe o cruce potopita de flori si, mai ales, Madonele din gips cu mainile impreunate a rugaciune, asezate protector si la loc de cinste pe zidul exterior al caselor. Pe ulita stramta si prafoasa, oamenii se intorc obositi de la coasa. Ma saluta taraneste, fara prea mult protocol (Gien dobre, Dobre Wieczer sau Czesc), in timp ce ochi curiosi de femeie ma studiaza de la distanta, de dupa ferestrele perdeluite. Dureaza ceva pana sa ajung la crasma lui Stroka, locul inevitabil de intalnire al barbatilor; privesc cu luare aminte si ma retrag strategic cu berea de rigoare, usor naucit de succesiunea de consoane din vorbirea celor din jur. Nu zaresc nici un batran si cineva imi explica, primindu-ma fara prea multe nazuri la masa lui, ca asa sta treaba in Solonet. E viata grea, de ocnas al fanului. Muncesti pana cazi de-a-n picioarelea. Nu mai apuci pensia. Rugandu-l (Prose pana), imi spune totusi numele lui pan Belius si cum sa ajung la el. In zadar incerc sa-l trag de limba, sa aflu ceva povesti despre poloni, despre istoria venirii lor in Bucovina. Nimic, nici cel mai lichid argument (o sticla de votca, de pilda) nu-l scoate pe omul meu din politetea monosilabica si cumva vigilenta a momentului. Orice as face, povestea lui revine mereu la prezent: munca, vitele, caii, lipsa profesorilor de limba materna, vizitele ambasadorului Poloniei in sat, ajutorul oferit scolii, cartile si cateva calculatoare. Mai aflu ca in Solonet oamenii masoara pamantul in faclii, ca pe vremea habsburgilor, ca namesc (arendeaza) fanul, ca statul roman nu le-a dat padurile inapoi, ca festerul (padurarul) umbla cu para la Politie, in timp ce mistretii veniti din padurea Kopetz sau din Paraul Cracilor le distrug recolta de cartofi sau porumb. Mistretul e ca un blestem ocrotit de lege. Arar si cu multa fereala, taranii organizeaza pande, dar la 2-3 ani daca prind vreunul. Il omoara si apoi il arunca."Oricat ai fierbe carnea de mistret, tot are miros urat de urina, asa ca mai bine lipsa", zice comeseanul meu, in timp ce ma imbie cu ceva din productia proprie - samahoanca si haraspinca facute din sfecla, cartofi sau porumb. Nu se supara ca-l refuz, dar, vazand mirarea cu care privesc multimea sticlelor adunate pe masa, zambeste si simte nevoia sa-mi explice: "D"apai, pane domnule, eu muncesc. Muncesc pana cad lat - o saptamana, doua, o luna neintrerupt. Dar si cand beau...!". In localul lui Stroka, ici-colo, se mai nimereste si cate o femeie - blonda, zdravana, cu bluza inflorata. Isi cauta barbatul sa-l ia acasa, dar duminica si de sarbatori stie si ea, la o adica, sa se distreze. Daca are antren, muzica si dubasi tocmiti, cheful se poate intinde pana spre dimineata, cu dansuri apasate si polca jucata pe masa, in picioarele goale. Nimeni nu sta de barfe, socotind veselia omului. Cine e bun de treaba musai stie si a dansa. Din tot sufletul, cu toata ravna, ca orice slav care se respecta. Aici, gura satului e neputincioasa. Nu e nici o rusine ca femeia sa fie egala barbatului. Cum zice un proverb polonez: "Barbatul e capul familiei, dar femeia tine coroana".
De felul lor, polonii sunt ospitalieri. Musafirul e sfant. "Cand iti intra cineva in casa, il primesti pe Dumnezeu", spune Stanislav Belius, usor mirat ca un ziarist de la Bucuresti l-a ales din tot satul sa discute cu el. E batran, dar nu intr-atat sa nu glumeasca putin pe seama varstei. "Doua luni imi lipsesc pana sa fac optzeci de ani". Desi fumeaza tigara de la tigara ca Moromete pe stanoaga, n-are nimic de taran. Se vede ca a fost frumos la viata lui. Figura de actor american. Cand ii spun asta, rade zgomotos, cu pofta: "Fugi, pane draga, de-aici. Eu n-am decat patru clase". Pan Belius vorbeste mult, dar tot despre prezent, ca si ceilalti consateni ai lui. Trecutul pare o cutie inchisa ermetic, ratacita, nu se stie unde, prin casa. Sigur ca a patimit multe, inclusiv razboiul si foametea din "46, cand oamenii din sat mancau coji de cartofi, radacini si coaja de mesteacan. Ceea ce tine minte el este calvarul deportarii la Dorohoi si faptul ca nemtii au bombardat Cacica. Nimic nu a mai ramas in picioare. Atunci a ars toata istoria polonezilor bucovineni: acte, fotografii de familie, pravile de improprietarire, costume, lazi de zestre. Daca se mai pastreaza astazi costumul popular, cosula (camasa), vasavana (broboada cusuta cu margele), sputnita si smurcami (fusta si franjurii), asta este pentru ca oamenii le-au imprumutat din Cracovia, le-au adaptat.
Cand si cand, pan Belius ofteaza. Nimic nu mai e cum a fost, nici dansurile (Crasovana, Davidenk sau Halubiec, Polca sau Mazurca), nici bataile intre flacai, ca nu cumva fetele din Solonet sa se amestece cu polacii de la Poiana Micului. Razboiul le-a dat pe toate peste cap, obligand mii de polonezi sa plece in lume, in Silezia. Nimeni din sat nu vrea sa-si mai aminteasca. Din toate nenorocirile acelor timpuri nu a mai ramas decat o poveste si un cantec despre o poloneza din Poiana Micului, de care se indragostise un ofiter sovietic. Cand a aflat ca fata avea un iubit neamt, pe care il ascundea in fanar, ofiterul a dat foc la intreg satul. A ars totul, pana la temelie, si nimeni nu l-a condamnat, pentru ca omul iubea - patimas, peste fire.
Polonezii pretuiesc mult iubirea. In gura lor, chiar cuvantul (cohan, ce coham - te iubesc) are o rezonanta aspru patimasa, clocotitoare, fara astampar. Multe se invart si acum in jurul dragostei si al ursitei. Chiar daca biserica nu vede cu ochi buni magia si descantaturile, fetele continua sa-si afle sortitul intr-un anume ritual de Sfantul Andrei, cand trebuie sa care in gura apa de rau neinceputa, pentru a face mai multe placinte (plainski), avand inauntru numele fetelor care vor sa se casatoreasca. Dupa ce le insira de-a lungul drumului, un caine trebuie sa aleaga. Care placinta o ia, acea fata se va casatori prima.
Dintarul, socacita si mesteroaicele
Atat cat pot, polonii din Solonet incearca sa nu-si uite obarsia. Mandri, dar nu cu nasul pe sus, pretind sa le vorbesti ca unui egal. Sa nu-i iei in zeflemea si, cu atat mai putin, sa-i injuri. Pentru polon, injuratura e o umilinta de necuprins in vorbe. Si poate, nu intamplator, in limba lor nu ai sa intalnesti trivialitati ori insulte grave. Cand un taran din Solonet se infurie peste poate, incepe sa injure - dar in limba romana! Mandria lui si teama de biserica nu lasa loc nici unei targuieli. Uniti si gata oricand sa sara unul in ajutorul altuia, satenii din Solonet s-au salvat cu pretul greu al izolarii. Habotnici si neinduratori cu greselile altora, s-au trezit singuri si fara ajutor. Nu s-au lasat, gasind sprijin unii la altii, intr-o ierarhie perfecta si nescrisa, in care primul loc il ocupa preotul - parintele si invatatorul tuturor. Fiecare trebuie sa faca ceva precis in sat, sa aiba o meserie. Halitki Ignat e "dintarul", cel cu mana usoara si poate mai priceputa ca a unui medic. Cu un patent obisnuit si o dalta de dulgherie, mestereste in gura omului atat de rapid, incat sarmanul intreaba cand i se scoate dintele, el fiind deja stirb. A lui S. (porecla lui Drosceac Casimir) se ocupa in timpul liber cu ale frizeriei, cu aparat electric si foarfeci de tuns oile, incumetandu-se chiar la tunsori mai fistichii, pentru tineri. Longher Genoveva, in schimb, e specializata in nunti si botezuri. E bucatareasa (cuharia) si face cele mai grozave mancaruri, mai ales de Craciun, cand traditia cere 7-9-11feluri de mancare (obligatoriu, fara sot), rulada de porc (svika), carnati cu usturoi (cebasa), bors de sfecla sau supa de urechiuse (chirostele), 12 feluri de peste (in sos sau umplut cu de toate - de la stafide la mere) si, in final, prajituri si cornulete, babe (cozonac cu multa nuca si foarte mult mac), coltunasi, placinta cu varza si oplatek (aluat cu miere), in timp ce la masa se pune mereu si obligatoriu un tacam in plus. Pentru un pribeag infometat sau, cine stie, chiar pentru Iisus.
La Solonet, esti singur cu Dumnezeu. Ca sa rezisti, trebuie sa te pricepi la toate. Sa fii si dulgher, si veterinar. Sa stii din toate cate putin. Doar cand e vorba de nasteri si de boala, e bine sa nu te bagi. Cu sanatatea nu te joci. De ea se ocupa batranele satului. Ele stiu a-ti pune scarjele (cartof verde) la cap pentru raceala. Ele descanta cu lumanare sau 9 chibrituri, si tot ele fac fierturi anume din arnic si crin alb, din podbal si rostopasca. Oricat ar incerca parintele sa lupte si sa explice, femeile isi vad de treaba lor, ursesc si descanta, iar la spovada recunosc sincer ca au gresit. Dumnezeu e mare si iarta orice.
*
Pan Belius nu mai iese de mult din casa. La izolarea satului a adaugat si izolarea sa. A ramas singur si fara nevasta. L-a parasit la batranete. Se simte rusinat si obosit. Tumultul vietii, turistii din Polonia sau noutatile politice nu-l mai intereseaza. Ceea ce il doare este ca nu stie a citi in poloneza. Parca se rusineaza, dar nu are de ce - la scoala nu a avut niciodata profesori de polona, iar la biserica "era stinghereala mare in popor". Jumatate din slujba se tinea in slovaca si oamenii nu intelegeau nimic. Nu e curios sa calatoreasca, dar, cand si cand, il prinde un dor cumplit de Polonia, de putinele lui rude din Silezia. Ii este dor de ceea ce nu a vazut niciodata. Pentru el, Polonia e un gand, un abur, o nostalgie ciudata si fara contur. Drumul betonat, facut de romani in contul datoriei catre Polonia, nu-l mai incalzeste cu nimic pe Pan Belius. Drumul si orasul sunt bune doar pentru cei tineri, care, culmea, prefera sa lucreze in Italia si chiar Portugalia. Nu se stie de ce, Polonia nu-i atrage in mod deosebit, nu-i intereseaza decat pentru o scurta vizita la rude si o vacanta. Daca stai sa te gandesti mai bine, au dreptate. Nimeni nu-si doreste ceea ce are. Primii emigranti asta au facut. Au adus cu ei la capatul lumii, la Cacica si Solonet, propria lor Polonie, limba si costumele populare, ba chiar si biserica de la Czestochowa, carand in spinare piatra si caramizi de Cracovia. Parte din pamantul drag al Poloniei.Sorin Preda
Fotografii de Emanuel Tanjala
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
