Caietele Nanei Maria- Descrierea Paradisului -
Pe valea Cosaului, cum mergi spre Ocna-Sugatag, chiar in inima Maramuresului, ajungi la o rascruce de drumuri unde dealurile se rasfira domol. In acel loc imprejmuit de plaiuri bine acoperite de livezi si fanete, se afla comuna Budesti, veche de aproape o mie de ani. Portile mari din lemn, innegrite de ploile anotimpurilor fara numar, strajuiesc ulitele serpuitoare, asfaltate acum, pe care trec agale cate doi-trei sateni, intr-o desavarsita tacere. Femeile poarta broboade albe, camese cu maneci largi si sumne (fuste) verzi, incretite dupa moda ucraineana, care a cotropit Maramuresul. Barbatii au clopuri din paie, impodobite cu ciucuri rosii. Nu-ti trebuie mult timp ca sa-ti dai seama ca nimeni nu umbla cu capul descoperit. Prin curtile oamenilor, cate o floarea-soarelui uriasa isi roteste obrazul dupa razele de lumina ce coboara din cer. Peste tot, in aerul limpede, plutesc miresme amestecate, de fan proaspat cosit si flori de salcam.
Intr-o margine de drum, in cerdacul unei casute vechi, o femeie batrana priveste in zare, sprijinita de stalpul tarnatului. Este desculta, imbracata taraneste, cu aceeasi fusta incretita si camasa cu maneci largi.
Pe unul dintre stalpii portii modeste atarna doua numere - "191" si "212"... Zarindu-te ca te-ai oprit sa privesti, femeia iti da binete si iti explica repede, cu un glas cantat, ca unul e "numarul vechi", iar celalalt e "numarul nou", ce s-a schimbat acum 25 de ani, chiar atunci "cand o plecat tatal meu, preotul, la tintirimul din deal!". Apoi te pofteste in curte, intrebandu-te daca nu ti-e sete, fiindca nu se cuvine sa te lase sa pleci asa, "ca sa nu ajung de ocara pe lumea cealalta". In mijlocul ograzii, strajuieste un falnic mar domnesc, sadit, acum mai multe zeci de ani, de mainile aceluiasi parinte. In scurt timp, afli ca si casa, veche aproape cat veacul, a fost construita de harnicul preot. Din aproape in aproape, vorba se infiripa domol si ajungi sa afli o poveste neasteptata, tocmai in acel colt uitat de lume...
Maria Ciceu are 73 de ani, insa pare mult mai tanara. Este mica de statura, cu o voce subtire, parca pe masura trupului plapand. Pielea alba si parul de culoarea fanului uscat o asemuiesc unei fecioare varstnice, careia ii lipseste doar rama icoanei pictate pe sticla. A ramas vaduva de vreo trei decenii, iar singurul fiu, Vasile, a plecat la oras, in cautarea unei vieti mai bune. Rude mai apropiate nu are decat prin alte sate. Dupa moartea parintilor, a ramas singura de tot, in casa batraneasca de la Budesti. De-atunci, a inceput lunga numaratore a zilelor ce par sa nu se mai sfarseasca. "Atata-i de trait mai binisor, pana la cel mult septezeci. Pe urma, Domnu cu mila!". In vreme ce ofteaza, isi trage naframa de pe frunte. "Nu-s stapana sa mai traiesc..." - exclama femeia cu tristete. "Nu-i cine cosi, nu-i cine fa fan!". Taranca are doar cateva clase elementare, pe care marturiseste ca le-a urmat intr-un chip inteles numai de ea: "la sezatoarea din comuna". N-a vazut in viata sa o gazeta, n-a citit vreo carte si nu s-a uitat niciodata la televizor. Vara ii sunt de-ajuns zumzetul albinelor de la prisaca vecina si cantatul mierlelor. Iarna isi canta singura, la cusut camesi sau stergare. De sapte ori pe zi sta pironita in fata coltului cu icoane. "Asa m-a invatat tata, de pe lumea cealalta". Pentru femeia din fata ta, batranetea este ca un cantec lin si necontenit, ca o tanguire la capatul careia se afla chipul drag al tatalui, care ii trimite periodic semne de pe taramul mortilor...
Visele din noaptea de sambata
Cand preotul Ioan Ciceu s-a mutat la cele vesnice, acum un sfert de veac, nu mai avea mult si ar fi implinit suta de ani. In ultimul ragaz al vietii devenise vaduv la randul sau, ca si unica sa fiica. De prea multa batranete, mosul se pensionase, dar isi continua preotia de unul singur. Fiindca nu mai avea putere sa ajunga pana la biserica, el slujea Sfanta Liturghie in fiecare duminica, in cele doua incaperi ale vechii sale case. Singura martora a slujbei era Maria, care ii dadea si raspunsurile, aidoma unui dascal. Cu o zi inainte de a-si da obstescul sfarsit, parintele si-a chemat fiica la capatai si i-a spus: "Nu uita ca tot ceea ce traim noi pe pamant este, in chip ascuns, <<noaptea unei vieti>>, dar multumeste-I Celui de Sus pentru fiecare zi pe care ti-o va mai darui, ridicand soarele deasupra capului tau, chiar daca adevarata lumina nu este pe lumea asta. Adu-ti aminte ca vei da socoteala si pentru aerul pe care l-ai respirat. Socoteste-ti fiecare vorba, caci la Dumnezeu pana si perii capului ne sunt numarati. Am sa cer voie sa-ti dau semne, insa, daca nu voi putea, sa ai rabdare pana iti va veni si tie sorocul, caci atunci ne vom intalni din nou..."
Inaintea zorilor, batranul a inchis ochii pe veci. Dupa trei zile, Maria Ciceu isi conducea parintele pe ultimul drum. De atunci a ramas singura cu Furnicuta, o pisica blanda, ai carei urmasi au fost botezati la fel. Ultima dintre Furnicute traieste si astazi in casa batraneasca. In prima noapte de sambata spre duminica, dupa moartea tatalui, Maria a visat ca el o ducea de mana la slujba. A doua zi, s-a sculat devreme si s-a dus la biserica. Saptamana urmatoare, in aceeasi noapte l-a visat din nou, in straie luminoase. I-a spus doar atat: "Sa nu mai lipsesti de la slujba niciodata, doar daca esti bolnava!". Visele au continuat in fiecare saptamana... La parastasul de 40 de zile, fiica si-a visat tatal cum trage fata de masa, cu bucatele pentru pomana, varsandu-le in iarba din curte, unde chiar fusese intinsa masa. Apoi a rupt un fruct mare si copt din marul domnesc ce strajuia ograda si a inceput sa-l manance cu pofta. A doua zi, femeia a cules un cos cu mere, a iesit cu el in poarta si le-a impartit trecatorilor. Saptamana urmatoare, tatal i-a multumit in vis si i-a spus ca s-a saturat, lasand-o sa inteleaga ca parastasul zgomotos, la care participasera megiesii, nu fusese pe placul sau. S-au scurs anotimpuri si ani, dar parintele continua sa apara in visele fiicei, in fiecare noapte de sambata spre duminica. Femeia, care nu stie sa scrie, s-a apucat sa deseneze intr-un caiet visele care o impresionau mai mult. Intr-un rand, l-a visat pe tatal sau spunandu-i ca fiecare cana de apa oferita cuiva ii va tine de sete o vesnicie. Apoi a fost sfatuita sa laude Numele Celui de Sus de sapte ori pe zi. "Citesti macar un psalm, daca nu spui o rugaciune de lauda!" Dar Maria Ciceu buchiseste asa de greu, incat a preferat sa spuna de sapte ori, in fiecare zi, Tatal Nostru.
In "Caietul cu vise minunate" mai sunt plaiuri pline de flori, desenate cu creioane colorate. "N-am stiut cum sa desenez cantatul florilor!" - marturiseste femeia. "Intr-adevar, tata mi-a aratat pajisti in care florile canta, caci toata natura pe lumea cealalta ridica imn de slava lui Dumnezeu." Altadata, preotul i-a aratat oameni senini la fata, care se plimbau inveseliti, prin locuri de o frumusete nemaivazuta. "I-am recunoscut pe bunici si pe mama, printre alti straini." Parintele i-a spus: "Aici nu exista suspin si intristare pentru cei care au fost dreptcredinciosi. Dar fiecare trebuie sa-si merite locul, dupa masura faptelor sale!". Unul dintre cele mai impresionante vise pe care Maria Ciceu marturiseste ca le-a avut a fost chiar cu cateva luni in urma. I s-a aratat o slujba in biserica satului, la care asistau multi sateni. Dar nimeni dintre cei prezenti nu vedea ca deasupra capetelor lor, dincolo de acoperisul sfantului lacas, se tinea o Liturghie Cereasca, aidoma celei de pe pamant. "Era ceva ce nu pot sa spun in cuvinte. Vedeam cete de ingeri intr-o lumina alba ca laptele si auzeam cantari nespus de frumoase. Tata era pitit intr-un colt de cer. Pe chipul lui, se zarea o bucurie fara margini..."
Femeia desculta, imbracata in straie taranesti, sta in fata ta si vorbeste ca un rapsod popular care ti-ar povesti cel mai frumos basm.
Sfarsitul calatoriei
Intr-unul dintre cele mai uitate colturi de lume, chiar in inima Maramuresului, traieste o femeie varstnica, intr-o casuta aproape la fel de veche ca si veacul. Este cu desavarsire singura. Nimic din tot ceea ce o inconjoara nu pare sa apartina timpului prezent. Nu are aragaz, ci doar o plita taraneasca, darmite oglinda, macar vreo fotografie de familie sau mobila oraseneasca. Este inconjurata de laite, pe care stau stergare si camesi de in, pregatite pentru moarte. Langa coltul cu icoane se afla o lada de zestre, iar alaturi - un dulap cu linguri de lemn si blide de lut. In loc de podele, calca pe pamant si doarme pe un pat din lemn de brad, pe care e intinsa o uriasa cerga. Singura dovada ca nu te afli in alt secol este ticaitul ceasului, care ii masoara zilele Mariei Ciceu. Desi mai traieste inca pe lumea asta, femeia stravede taramul celalalt, cu fiecare vis pe care i-l daruieste tatal sau, preotul trecut la cele vesnice. De 25 de ani, aceste minunate vise nu au lipsit nici macar o singura data in noaptea de sambata spre duminica. Uneori, cand o incearca uratul si tristetea, isi aminteste ce i-a spus parintele candva: "Fiecare suntem, la randul nostru - dupa vorba unui sfant - aidoma celui ce calatoreste in plansul neincetat!". Calatoria celei cu chip de fecioara varstnica se apropie de sfarsit. Fiul si rudele o viziteaza din ce in ce mai rar. Intr-o margine de drum, in cerdacul casei de lemn, batrana priveste in zare, fara sa astepte pe nimeni. Numai ea aude imnul de slava al naturii, ridicat catre Dumnezeu. Dupa cea din urma zi a vietii pamantesti, Maria Ciceu va duce cu ea in mormant aceasta taina, iar sufletul ei se va intalni, in sfarsit, cu parintele sau, prin pasunile Raiului...Marius Petrescu
Fotografii: Emanuel Tanjala
Ecouri la textele publicate"Vreau sa-l ajutam pe parintele Gherontie Puiu sa-si poata construi manastirea"
Suntem un grup de romani din Chicago. Citind revista voastra din 21-28 mai 2001, la rubrica "Destine", in reportajul semnat de Marius Petrescu, am aflat despre cutremuratoarea viata a parintelui Gherontie Puiu. Dorinta noastra este sa il ajutam atat cat putem la construirea manastirii, in slujba careia si-a consacrat intreaga lui viata de acum inainte. Va rugam sa ne dati numarul de telefon al parintelui sau unde poate fi contactat direct, caci noi ii vom trimite niste bani. Ne-am bucura enorm sa-i fim de ajutor, fiindca misiunea lui nu este deloc usoara. Fiti binecuvantati pentru randurile voastre, care ajung si la noi, romanii din America!
George si Carmen Valegurschi -
Chicago, S.U.A.
Donatiile dvs. pot fi expediate la urmatoarea adresa:
Preot Gherontie Puiu, Manastirea Caraiman, Oficiul Postal Busteni, jud. Prahova - Romania.
O alta solutie este expedierea banilor in contul Fundatiei "Formula As", de unde ii vor fi remisi parintelui, personal.
Contul in lei: 8101928910
Contul in marci germane (Dm): 8101920410
Contul in dolari S.U.A. (Usd): 8101924010
Numele bancii: Ing Barings Bucharest (Ing Bank)
Participati la concursul nostru
"Un miracol adevarat: rugaciunea"
Tema concursului: minuni reale petrecute in viata dvs., cu ajutorul rugaciunii - insanatosiri, depasirea unor momente grele ale vietii, implinirea unor dorinte.
Textele nu trebuie sa depaseasca doua fete de coala dactilo.
Ultimul termen de primire a scrisorilor: 15 iulie 2001.
Se vor acorda urmatoarele premii:
- Premiul I - 10.000.000 lei
- Premiul Ii - 7.000.000 lei
- Premiul Iii - 5.000.000 lei
- Trei mentiuni a 1.000.000 lei
23.07.2009, 16:37R Diana
Este cel mai frumos articol pe care l-am citit vreodata. Bineinteles, este o afirmatie subiectiva, daca as incerca sa fiu obiectiva, as adauga ca exista foarte multe articole in revista Formula As, scrise de diferiti autori, care sunt remarcabile ca stil si continut. Insa acest articol a avut un impact deosebit asupra mea - tin minte ca l-am citit intr-o sambata dimineata intr-o statie de autobuz, intr-o zi calduroasa si frumoasa de vara si iarba mi se parea mai verde, cerul mai stralucitor. Articolul constituie un imn al bucuriei, al sperantei, ce aminteste de promisiunile lui Dumnezeu catre oameni cuprinse in Evanghelia dupa Ioan. Este uimitor pentru ca si pentru autorul articolului a fost o experienta interioara uimitoare, ca o epifanie. O mana nevazuta l-a indrumat pe drumul acela unde o batrana cu parul ca fanul cosit i-a dat o cana cu apa, conform obiceiului locului, "ca sa nu fie de ocara pe lumea cealalta". Este o poveste in care supranaturalul se amesteca atat de delicat si firesc in ordinea cotidiana. O poveste despre responsabilitatea fiecarui gest sau cuvant, caci "si firele de par ne sunt numarate" si totul e scris in Cartea Vietii. Superb articol, minunat.