Povesti cu printese si cu regineDomnita Ileana la Bran
La inceputul lunii februarie, Emil Stoian a implinit 85 de ani. Branean verde, trecerea timpului n-a lasat urme prea mari asupra lui. Nea Stoian, cum ii spun vecinii, este inca in putere, sprinten si mai ales bucuros sa povesteasca intamplari de demult. Originar dintr-o veche familie, care a dat multe minti luminate, Emil Stoian s-a nascut si a crescut in umbra Castelului de la Bran. Zidurile lui, pe care a fluturat multa vreme drapelul casei regale a Romaniei, i-au intrat atat de puternic in suflet si in memorie, incat le-a visat multa vreme, chiar si atunci cand a ajuns pe frontul de rasarit, pana-n Transnistria... Intors din razboi, a lucrat la Spitalul Militar din Brasov ca asistent si apoi, din 1944, a fost mutat la Spitalul pe care Principesa Ileana l-a inaugurat la Bran. Amintirile lui din perioada in care a lucrat alaturi de Domnita Ileana (asa-i spuneau branenii principesei) sunt marturii de pret despre o epoca istorica in care evenimentele si intamplarile au fost de multe ori mai presus de oameni.
"Spitalul meu iubit..."
"Domnita Ileana venea de multe ori, in copilarie, la Bran, cu mama ei, Regina Maria, care iubea mult castelul pe care brasovenii i-l daruisera ei. Prezenta lor a lasat urme adanci in viata comunei. In buna masura, bunastarea si civilizatia Branului li se datoreaza. Mai ales ca Regina Maria i-a lasat prin testament castelul Domnitei care locuia des aici cu familia ei. Inainte sa inceapa constructia spitalului din Bran, care s-a numit , Domnita a lucrat ca voluntara la Cantina Crucii Rosii din Brasov. Alaturi de mai multe doamne din lumea buna, organizau la gara din oras distribuirea de alimente si de ceai cald in trenurile de refugiati. Asa ca, in momentul in care s-a decis sa infiinteze la Bran un spital, avea deja experienta in acest sens.
Spitalul a fost amenajat in niste baraci care se gaseau peste drum de cladirile vamii, pe malul raului, acolo unde se afla capela de piatra. Putea adaposti la inceput 40 de bolnavi. , asa o auzeam zicand adeseori. A fost greu in primele zile, foarte greu, dar Domnita a primit ajutoare din toate partile si nimeni nu putea s-o refuze atunci cand cerea ceva pentru spital. Se vedea ca punea tot sufletul in ce facea, ca lucra cu inima pentru cei bolnavi; ea a fost un exemplu pentru multi dintre braneni. Noi, care am cunoscut-o, cei din generatia mea, o iubim si o stimam si acum pentru tot ce a facut aici.
Era buna organizatoare, ii mobiliza pe toti si nu se lasa pana nu ducea la capat ce-si propunea. Spitalul asta a inceput de la zero, nu exista nimic, s-a facut din donatii, au donat bogatasii, dar si taranii. Malaxa, care avea Fabrica de Armament de la Tohan, a dat baracile, colonelul Serbu din Tohan a facut planurile pentru microhidrocentrala electrica, directorul unei fabrici de textile a dat panza pentru lenjerie, de la Medias au venit vasele pentru spital; taranii, la indemnul preotului de la biserica din Poarta, au inceput sa aduca alimente, lapte, oua, legume, fructe. Avea si Domnita o ferma a ei, la Stupini, de unde aproviziona spitalul. Si Regina Maria a donat bani. Prin relatiile ei, Domnita aducea medicamente din Elvetia si Austria. Ea a adus pentru prima oara Penicilina in Bran, cu care a salvat multe vieti. Pe multi raniti i-a salvat de la amputari, tratandu-i cu Penicilina.
La inceput, spitalul a avut numai o sectie militara, dar a aparut cam dupa un an si o sectie civila, in care erau tratati satenii din cele 13 sate ce apartineau de Bran. Adeseori, Domnita, insotita de cate un medic, de asistenti si surori, mergea prin sate pentru a face tratamente celor ce nu puteau ajunge la spital, pentru a vedea in ce conditii traiesc oamenii.
In primele luni, spitalul a avut numai sectie pentru barbati, dar in 1946 s-a infiintat si o sectie pentru femei si copii, din banii donati de Malaxa. Sectia pentru femei era necesara. Nu o data Domnita le ducea cu masina ei la Brasov pe femeile ce nu puteau naste. Intr-o iarna, a luat-o peste camp, prin troiene, cu masina, ca sa ajunga la timp la spital cu o femeie. Mai tarziu, l-a botezat pe copilul acela care s-a nascut atunci."
Cruciulita de argint si cartea de rugaciuni
- Sa facem putina istorie. Calitatea dvs. de martor va permite sa dezvaluiti fapte noi, nestiute pana in prezent. Cum se desfasura o zi de munca la Spitalul Domnitei Ileana?
Stiti, pe vremea aceea, doctorii si personalul din spital erau foarte apropiati de bolnavi, nu ca acuma, cand unii doctori se poarta cu tine ca si cum ai fi de piatra.
Domnita ne spunea sa vorbim cu bolnavii, sa le povestim, sa nu-i lasam sa se intristeze, sa le alinam si sufletele, nu numai durerile trupesti. Nu de putine ori chiar ea le citea bolnavilor din carti, ii mangaia, ii intreba de familiile lor, de copii, daca era cazul. Cand intra in saloane, parca se luminau toti la fata. Era tare blanda cu bolnavii si fiecare dintre ei, la internare, primea de la ea cate o cruciulita de argint si o carte de rugaciuni.
Mi-amintesc ca era o femeie inalta, frumoasa, era prezentabila in halatul alb, purta parul strans si impunea respect tuturor. Lucrai de drag cu ea. Cea mai mare suparare a ei era insa ca bolnavii sa nu fie ingrijiti cum trebuie. Atunci nu-i facea observatii vinovatului. "Nu-i nimic", ii zicea ea, "vin eu maine mai devreme si am sa fac eu si munca dumitale." Nu-ti trebuia rusine mai mare decat sa auzi asemenea vorbe. Toti ne straduiam sa nu gresim cu nimic, pentru ca vedeam cat de mult tinea ea ca lucrurile sa mearga bine la spital.
Nasa in costum national
- In afara activitatii ei din spital, ce viata ducea in Bran Domnita Ileana? Avea legatura cu oamenii? Lua parte la viata comunitara?
- Trebuie sa va spun ca, de cand a venit la Bran cu familia ei, cu sotul ei, Arhiducele de Habsburg, si cu cei 6 copii, Domnita a fost extrem de modesta si de apropiata de oamenii de aici. Copiii ei faceau scoala alaturi de copiii branenilor, pe strada, cand se plimba, toata lumea o saluta si ea statea de vorba cu oamenii, se interesa de viata lor, nu era infumurata. Sigur ca avea un cerc de prieteni cu care se intalnea mai des. Mai avea cateva doamne de onoare, prietene cu ea - d-na Racovita, d-na Lizeta si d-na Arabu. Era in relatii foarte bune cu familia dr. Stoian, cu Cornelia Pop, cu verisoara mea, Valerita Damboi care, atunci cand mergea la castel, ii facea o placinta cu branza de vaci ce-i placea ei mult. Verisoara asta ii mai prepara si alte mancaruri romanesti Domnitei, din prietenie, si pentru ca Frau Koller, bucatareasa ei, n-avea atata dexteritate in a prepara mancarurile noastre traditionale. In 21 mai, de ziua ei onomastica,Domnita chema multa lume la castel. Era darnica de sarbatori, poftea toti copiii branenilor. Odata, unul Niculescu, ii mai zicea si Festila, a chemat-o sa-i fie nasa la nunta. S-a cununat cu o fata din Zarnesti. Si Domnita s-a dus, imbracata intr-un frumos costum national. Tot Branul a fost la biserica sa vada nunta. Tare s-a mai suparat insa Domnita ca nunta s-a spart, a fugit mireasa cu banii stransi, de-a ramas mirele cu gura prinsa si cu buzele umflate. Atunci a zis ea ca "e ultima data cand ma mai cobor in mijlocul poporului". N-am mai auzit sa fi cununat pe altcineva, dar copii, stiu ca a botezat multi! Oricum, multa lume se ducea la ea si cerea ajutor si sfaturi, pentru ca era mare saracie in tara dupa razboi.
De multe ori, cand era mai suparata, il chema pe vizitiul ungur si se plimba in trasura dusa de cai rosii, catre Moeciu. Alteori, se ducea pe poteca pana la capela in care era tinuta inima mamei ei si statea acolo un timp. Intra si in bisericuta de lemn care era pe platoul de langa spital.
Dupa ce a fost constransa sa plece din Bran, in 1948, ticalosii au demolat bisericuta aceea, pe ascuns. In fiecare noapte disparea cate ceva, ba un geam, ba o usa, pana cand, dupa vreo doua luni, s-a daramat cu totul. Comunistii au distrus apoi cu buna stiinta urmele ei din Bran. Au devastat gradina cu dalii a Reginei Maria, Casa de ceai de langa lac, unde se intalnea Domnita cu prietenele ei in fiecare dupa-amiaza.
"Domnita, iti mai amintesti?"
- Domnita Ileana sau Maica Alexandra, cum era cunoscuta in ultimii ani ai vietii, a vizitat Branul in luna septembrie 1990. Cum au primit-o branenii?
- A fost emotionant pentru noi, care am lucrat cu ea, sa ne reintalnim. Dupa atata vreme, ne-a recunoscut pe toti, am povestit, ne-am reamintit de anii de munca de la spital. Mi s-a parut cam trista, cam suparata. A vizitat castelul, vama, capela de piatra. Avea vorba domoala, pe care i-o stiam, si sfaturi bune pentru toti: "Trebuie sa imbatranesti frumos" - zicea ea - "sa te indepartezi natural de lucrurile pe care nu le mai poti face". Avea dreptate, m-am gandit de multe ori la vorbele ei.
"Da, era cam suparata Domnita", intareste vorbele sotului ei d-na Sofia Stoian, care a urmarit cu discretie dialogul nostru de pana acum. "Eu m-am dus cu niste prietene de-ale mele si ne-am plimbat pe strada din fata Casei de creatie, unde a dormit ea o noapte, si ne-am uitat la ea cum statea pe terasa si privea ganditoare catre castel si catre parc. N-am indraznit s-o deranjam. Poate ca-si amintea cat de frumoasa fusese curtea aceea pe vremea ei si a Reginei Maria, cu lebede pe lacul din mijlocul gradinii, cu pauni care scoteau strigate ascutite, cu tufe colorate de mazariche ce miroseau pana la sosea, cand erau inflorite. Poate-si amintea de drumul de la Paraul Rece pe care, tot la doua saptamani, branenii puneau pacura ca sa nu se faca praf. Cine stie? Am fost impresionata, caci parea tare obosita si imbatranita. Eu o aveam in minte imbracata cu un pulover albastru cu crini albi pe care-l purta ea odata, cand a trecut podetul ca sa mearga la Casa de ceai, si acuma, dintr-o data, vedeam o femeie batrana, cu par alb, in costum de calugarita... Ne-a parut rau cand a trebuit sa plece in "48 din cauza comunistilor. Am auzit ca nu i-au lasat sa ia nimic din castel. N-a putut sa ia nici inima Reginei Maria, care a ramas aici. Dar stiu ca, inainte de a pleca, a dat zapada la o parte (era iarna, cred ca era a doua zi dupa Sf. Ion, in ianuarie) si a luat intr-o cutie de metal putin pamant din Bran.
N-am avut voie sa ne apropiem de familia ei, de castel, era paza peste tot. Am asteptat-o multi braneni dincolo de podul de langa han. Ea a oprit masina si, cand a coborat, un vecin, Serbanuca Sigefre, ce se tragea din Tohan si era insurat cu Mironica, i-a dat un cos cu mere: , i-a zis el, . Tare a impresionat-o pe Domnita vorba lui, care era un fel de invitatie de a se reintoarce in Bran. Plangea lumea, ca la inmormantare. Ne-a parut rau ca pleaca, pentru ca am invatat multe lucruri bune de la ea, a facut multe pentru braneni, era deja de-a Branului, era de-a noastra.
Acuma, in 1990, cand a revenit la Bran pentru o zi, un alt branean, Moise al lui Dobrogeanu, din familia Voinescu, i-a facut iarasi cadou Domnitei un cos cu mere si a intrebat-o: .
Cum sa nu-si aminteasca de plecare? Ne amintim si noi, mai ales ca, inca de a doua zi, a inceput prigoana pentru familiile celor care au lucrat cu ea sau au fost apropiati de familia ei.
Oricum, dincolo de toata agitatia comunistilor care au vrut sa ne faca s-o uitam, Domnita Ileana ramane braneanca, asa cum i-a placut si ei sa-si spuna."Otilia Teposu
(Fotografii din Arhiva Bibliotecii Academiei Romane)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
