Marius Urzica
Campion olimpic la gimnastica (cal cu manere)"Cand ajungi acolo sus, te uiti la drapel si te scutura frigul"
Dupa ce ani si ani la rand gimnastica romaneasca a trait doar prin gloria adusa de fete, iata ca a venit vremea ca un gimnast sa ia taurul de coarne - in cazul sau, calul de manere - si sa nu-l lase din maini decat atunci cand toate medaliile vor fi la gatul sau. A readus, dupa 20 de ani de la performanta lui Dan Grecu, titlul mondial in Romania, a devenit campion european, iar anul acesta, la Sydney, exercitiul sau fantastic a insemnat primul aur olimpic pentru gimnastica noastra masculina. Cine este eroul? Un mustacios cu ochi albastri, un barbat de 25 de ani, simpatic, direct, vesel, chiar vorbaret pentru un sportiv. L-am intalnit pe Marius, asa cum era normal, in sala de antrenament, unde, chiar daca a castigat tot ce se putea castiga, isi petrece 5-6 ore pe zi."In gimnastica, talentul reprezinta doar 5%, restul de 95% e munca"
- Dintre atatea sporturi care aprind imaginatia baietilor, cum ai ajuns tocmai la gimnastica, o disciplina care are priza mai mult la urmasele Nadiei?
- Le datorez asta parintilor mei, mari iubitori de sport. La inceput, ei m-au dus "pe sus" la gimnastica, apoi fugeam eu de acasa la sala. In Gheorgheni, de unde sunt eu, functiona un centru bun de gimnastica, celelalte sporturi fiind reprezentate mai slab. Mi-a parut un pic rau ca nu am mers la hochei, un sport destul de iubit in acea zona, dar mi-a placut din ce in ce mai mult gimnastica si am uitat de el. Tot parintii au fost cei care m-au ajutat, m-au incurajat atunci cand am dat de greu, pentru ca la varsta de 6 ani, cand am inceput eu gimnastica, ai tendinta sa te retragi la primele obstacole mai mari. Este foarte posibil sa te pierzi. Sunt multi copii, antrenorul nu poate sa stea prea mult dupa fiecare si, daca nu tragi tu de unul singur, daca nu ai o mare vointa, nu ajungi nicaieri. Talentul reprezinta cam 5%, restul de 95% este munca, fara ea nu se poate. Cand eram mic, eram mai neastamparat, faceam tot felul de nazbatii, cadeam de prin copaci, ajungeam la sala lovit, julit pe la genunchi si antrenorul ma pedepsea, trimitandu-ma la calul cu manere, sa lucrez singur. Asa am inceput sa-mi formez "priza", sprijinul, sa simt acest aparat si sa trag tare pentru a arata lumii intregi ca sunt cel mai bun. Asa sunt eu: cand imi place un lucru, trebuie sa-l duc pana la capat."Sportul de performanta nu mai inseamna placere, ci sacrificii"
- Ai trecut si prin momente de cumpana, in care drumul tau nu mai parea atat de sigur?
- Aoleu, cate n-au fost?! In primul rand, probleme de sanatate, fracturi de picioare, de piept, bicepsul rupt, accident care mi-a lasat o gaura urata in brat. S-a intamplat la inele, eram la Cupa Americii, in 1998. Aveam la activ multe rezultate bune, eram campion mondial inca din 1994, dar nu voiam sa cred ca totul se incheie aici, visam la mai mult. Eram terminat, nici de scoala nu-mi mai ardea, nici de sala nu mai voiam sa aud, noroc cu Georgeta, sotia mea, pe atunci colega de facultate la Anefs, care m-a luat cu binisorul, m-a imbarbatat, m-a linistit. Incet-incet, mi-am recapatat increderea, m-am tratat si in acelasi an m-am intors cu aur de la Cupa Mondiala. Sportul de performanta nu mai inseamna placere, ci sacrificii. Cand m-am intors in "99 de la Campionatul Mondial din China, medicii au vrut, din cauza problemelor cu coloana, sa ma bage in corset timp de sase luni, dar am refuzat. Toti au sarit pe mine: "Esti nebun! De ce risti?". "Pentru ca mai e doar un an pana la Olimpiada!" Batalia incepuse pentru mine inca din "96 cand, la prima mea Olimpiada, am avut o mica ezitare si am luat argintul. "Mai sa fie, chiar nu pot sa castig, chiar nu pot sa sparg gheata pentru gimnastica romaneasca?" Atunci a inceput batalia, mai intai cu mine insumi, apoi cu aparatul.
- Ce urmeaza, care-ti sunt planurile?
- Am in continuare de tras si stiu ca imi va fi greu datorita problemelor de sanatate si a faptului ca vreau sa fiu aproape de familie, de Georgeta si de micutul meu Andrei. Am in minte "patania" fostului meu antrenor, Ferencz Jozsef, caruia ii datorez foarte mult. Cand a ajuns acasa, dupa o serie de deplasari, sotia sa l-a luat pe cel mic si i-a zis: "Unde-i tati?". Baietelul s-a dus in camera lui si a aratat cu degetul la fotografia din rama. Ala era tati pentru el. Din acel moment, antrenorul meu a decis sa acorde prioritate familiei si au plecat in Anglia. Tot in Anglia este antrenor si fratele meu. Am avut si eu oferte si poate intr-o zi voi ajunge antrenor in strainatate, voi strange niste bani si la intoarcere tot in acest sport voi investi, caci mi-a ramas in sange, nu ma voi putea detasa de el. Dar deocamdata, nu la asta mi-e gandul, ci la cele doua concursuri pe care le mai am anul acesta - Grand Prix-ul de la Munchen si Cupa Mondiala de la Glasgow."Totul sau nimic"
- Concursurile te-au plimbat pe toate meridianele. Iti place sa calatoresti, ai anumite locuri care ti-au ramas dragi?
- Inainte ma bucura foarte tare orice deplasare, acum insa plec altfel. Chiar daca pastrez speranta si dorinta de a castiga, gandul meu este acasa, abia astept sa ma intorc si sa-i revad pe cei dragi. Fiecare deplasare are insa farmecul ei, peste tot se intampla ceva interesant. Cel mai mult mi-a placut in Japonia, unde am fost de trei ori. Organizarea este perfecta, iar oamenii te privesc cu asa o admiratie si respect, ar fi in stare sa faca orice, absolut orice pentru tine, ca sportiv.
- Conteaza si conjunctura, insa cred ca sunt intr-o forma foarte buna si de aceea n-am ratat nimic anul acesta - Grand Prix-uri, Europene, Olimpiada. In concurs, prezinti un exercitiu pe care l-ai repetat la antrenamente de mii si mii de ori. Si ajungi la Olimpiada, ca un soricel intr-un colt, privit de toata lumea. Eu insa nu mai vad nimic - public, arbitrii, ma gandesc numai la ce am eu de facut. Am fost, ce-i drept, descurajat de nota mare a francezului care a evoluat inaintea mea. Mi-a revenit in minte concursul din China, cand toti m-au felicitat, au zis ca sunt cel mai bun, dar arbitrii au avut alte optiuni - politice. De aceea, nici n-am vrut sa vad notele adversarilor, dar intamplator, cand m-am intors sa vad daca am verde pentru concurs, mi-a sarit in ochi tabela. Mi-am zis, mergand spre aparat: "Totul sau nimic, fie ce-o fi, dau tot ce pot". Am fost atat de incordat, de incrancenat, incat la terminarea exercitiului nici nu stiam cum a fost, daca am facut bine, ii tot intrebam pe antrenori. Normal ca nici dupa concurs n-am putut dormi, ma tot gandeam: "Doamne, sunt campion olimpic, s-a realizat si visul asta!". Apoi au inceput celelalte emotii, eram tot intr-un telefon cu sotia mea, insarcinata, si ii ziceam: "Fii atenta, nu cumva sa nasti pana nu ajung eu acasa!". N-am apucat sa ma relaxez decat cand am ajuns la socri, in Nasaud, si s-a nascut Andrei.
- Intr-o luna de zile ai devenit tatic si ai spart si gheata pentru gimnastica masculina romaneasca...
- Ce mai, anul asta mi s-au implinit toate visele, dar nici ca se pot compara intre ele. Sper ca medalia de la Sydney sa fie un indemn pentru ceilalti gimnasti, care e bine sa vada ca se poate si care sa incerce, chiar daca este foarte greu, sa imi urmeze exemplul. In plus, o mare satisfactie este simpatia, prietenia cu care am fost primit la intoarcerea in tara. Intr-un restaurant din Bistrita, oamenii s-au ridicat si au inceput sa ma aplaude, m-am si speriat, nu stiam ce se intampla, iar la Targu-Mures, cand am fost sa o vizitez pe mama, scara blocului s-a umplut de copii care sunau la usa si imi cereau timid un autograf. Lucrurile astea inseamna mult, pentru ca atunci cand esti acolo sus, te uiti la drapel si simti ca te scutura frigul, iti zboara gandurile la cei de acasa, care sunt cu sufletul si cu inima alaturi de tine.Iulian Ignat
Fotografiile cu Marius Urzica
si Mihai Covaliu (F. As nr. 438)
apartin Rompres
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
