Un vegetarian convins, la... Sarmalele Reci
Zoltan Andras"Sunt extraordinare acele concerte in care oamenii canta cu noi"
Pe cartea lui de vizita scrie scurt: "Zoltan Andras - vegetarian". Ce altceva ar mai fi de stiut? Ca este solistul vocal al Sarmalelor Reci, un experiment transformat intr-una dintre cele mai iubite si mai apreciate trupe rock a anilor 90, ca ochii sai albastri starnesc multe suspine prin salile de concerte, ca este un tanar artist charismatic, inteligent, mereu cu un zambet in coltul buzelor. Si ar mai fi de stiut multe lucruri, pe care le puteti afla in interviul de fata, care incepe, ca orice poveste frumoasa, prin depanarea amintirilor...Concert la matura si cocean
"Imi petreceam toate vacantele, trei luni si jumatate pe an, in satul bunicilor din partea tatalui, un sat unguresc, Vista, aflat la 11 km de Cluj. Vara, cand ajungeam acolo, toata lumea plutea ca baloanele, era o stare generala de buna dispozitie, asa ca totul era ca-n povesti. Mergeam la scaldat, construiam diguri, plute, seara faceam foc de tabara, uneori dormeam sub cerul liber sau in colibe injghebate din crengi de alun. Aveam o gasca interesanta, formata din copiii mai saraci ai satului, foarte vioi si isteti, care erau fascinati de cartile si ideile noastre (ale mele si ale fratelui meu mai mare) si de faptul ca eram disponibili la orice ora, pentru ca nu ne obliga nimeni sa mergem la seceris, la munca campului. Ajungeam acolo doar din curiozitate. Batranii satului se imbracau zi de zi cu pantaloni bufanti, camasa alba, vesta si palarie, iar seara, se strangeau pe o banca si discutau lucruri foarte profunde. Eu eram absorbit total, stateam langa ei si parca ascultam basme - cum a fost in razboi, cum luptau ei in Galitia. Traiau intr-o lume speciala si poate ca asa ar mai fi si astazi daca n-ar fi televizorul sa te tina in casa. Eu eram de dimineata pana seara afara, in mijlocul naturii, in noroaie, pe dealuri, la padure. Imi placea sa ma plimb cu caruta si eram innebunit dupa nunti, cand satenii o luau pe mireasa de la parinti cu o sanie cu boi, pe care era asezat un pat inalt si toata zestrea si o duceau la casa baiatului. Nunta era momentul in care puteam sa ascult pe viu muzica, sa vad oamenii dansand, cantand, si sa ma las fascinat de lautari. Si noi chemam lautari cand apareau parintii, pe la mijlocul vacantei. Atunci se taia un vitel si se incingea o petrecere. Asta, pana la sfarsitul anilor 70, cand am inceput sa aducem noi salam si alte prostii de la Bucuresti."
- De unde a pornit pasiunea ta pentru muzica? Cum ai inceput sa canti?
- Am primit primul acordeon pe la 5-6 ani, de la sora lui taica-meu, adus din Cehoslovacia. Am inceput sa invat singur cantece populare. Ce-i drept, fratele meu imi numerota clapele cu carioca, in functie de notele cantecului. Dupa ce am invatat cat de cat sa cant, mi-am facut in atelierul lui bunica-meu un fel de scena, din scanduri si butuci, amplasata la strada, pe care cantam cu prietenii mei. De fapt, eu singur aveam acordeon, restul "cantau" la cocean, la matura. Era o gasca foarte muzicala, stii cum e cu legaturile astea, cand se aduna mai multi la un loc, nu-i deloc intamplator. Parca e dat sa fie asa. Tin minte ca tot pe la varsta gradinitei, pe cand eram cu mama in vizita la rudele ei din Tulcea, m-am urcat pe o salupa si am inceput sa cant: "Noi suntem micutii marinari si de frica nici nu avem habar". Cred ca am avut o revelatie atunci, ma gandeam: "Mama, ce frumos ar fi sa fiu eu cantaret, sa ma urc pe scena!".
- Pana la urma, ti s-a indeplinit visul. A fost ceva natural, lucrurile au venit de la sine sau ai tras din greu pentru a ajunge la tel?
- Nu am constientizat acest lucru. Au fost niste pasi firesti, ca si cum as fi urmat un glas interior. Prin clasa a doua, am inceput sa studiez pianul foarte serios. Mi-a placut atat de mult instrumentul acesta, incat am vrut sa-l ornez cu scene din Scufita Rosie, desenate de mine. A urmat prima formatie in clasa a Ix-a, pe cand ascultam Beatles, Rolling Stones, Ac/Dc, Pink Floyd si mai apoi new-wave-ul lui Alphaville sau Culture Club, cu care ne-am imbogatit repertoriul si ne-am facut colegii de liceu sa danseze. La sfarsitul scolii, s-au raspandit care incotro, iar eu m-am indreptat spre jazz, am luat cu noua mea trupa premiul de debut la Festivalul de la Sibiu, l-am cunoscut pe saxofonistul Mihai Iordache, prin el pe Florin Dumitrescu si astfel a luat fiinta Sarmalele Reci."O data cu varsta, orice om devine mai putin hei-rup-ist" - Cat de greu a fost sa va impuneti sa ajungeti aici? Care sunt ingredientele succesului acestei formatii, care a intrat in scurt timp in elita pop-rock-ului romanesc?
- In orice intreprinzi, conteaza foarte mult sa fii consecvent. In luna decembrie, vom aniversa printr-un concert, ca in fiecare an, sapte ani de la infiintare, timp in care au venit si au plecat din trupa celputin 12 oameni. Am ramas practic doar eu, Emil Viciu si textierul nostru, Florin Dumitrescu. Daca ne-am fi lasat pagubasi, daca ne-am fi speriat dupa toate convulsiile ce au avut loc in acesti ani, n-am fi fost astazi aici. Cu fiecare plecare din trupa trebuia sa ne redefinim, sa o luam aproape de la capat. A fost de la bun inceput multa munca pentru a ne impune. Chiar daca am fost chemati la concerte si festivaluri mari, erau multi care strambau din nas: "Ce-i asta: <<N-ai nimic pe sub tricou>>, <<Tara te vrea prost>>?!". Lucrurile s-au schimbat cu timpul, atat din punct de vedere muzical, cat si personal. Odata cu varsta, orice om devine mai introspect, priveste lucrurile mai serios, mai putin hei-rup-ist. Nu mai e o sotie de pustani, "S-a destramat trupa, ei, lasa, ca avem de dat bacu si mai vedem noi". Cred ca toti cei care au trecut prin trupa si au plecat, au o problema de maturizare, sunt cu mintea in pantaloni scurti. Eu asa vad problema: ti s-a dat o arvuna, un succes de inceput, trebuie sa faci eforturi sa-l duci mai departe, sa-l maresti.
- Cum s-a produs transformarea dintr-o trupa de avangarda, elitista, intr-una cu un spectru foartelarg de public?
- In ultimii doi ani, am devenit mai cunoscuti decat in toti ceilalti cinci, si asta din cauza televiziunilor. Nu-i rau, dar noi ne dorim in continuare concerte live, in care sa comunicam cu publicul, pe cand la moda acum este sa faci o emisiune Tv cu mai multi invitati, care sa cante play-back. Oamenii au impresia ca realitatea impusa de televiziune este cea care conteaza, iar un fapt, un eveniment prezentat pe micul ecran devine automat important si trebuie sa se alinieze si telespectatorul, altfel ramane de caruta si este rusine. In primele noastre luni de la aparitie, pe cand evoluam in colaborare cu Teatrul Mundi, aveam un public format in mare parte din intelectuali. Am inteles ca si Alexandru Paleologu a fost la un concert de-al nostru. Apoi, scena s-a diluat si am trecut de la publicul elitist la cel larg, lucru firesc si de dorit.
- Aveti o relatie speciala, foarte stransa, cu fanii vostri. Ce inseamna pentru tine turneele, intalnirea in direct cu cei ce va asculta si va apreciaza?
- Publicul reprezinta in primul rand o hrana sufleteasca. Sunt extraordinare acele concerte in care oamenii canta cu noi, ne cunosc piesele, versurile, apoi ne cauta pentru autografe, copii de 8-9 ani sau parintii lor, de 40. Un astfel de public face sa se inchida circuitul. Adica eu, noi, avem o pasiune pentru muzica, o impartasim publicului caruia ii oferim rezultatul muncii noastre, iar de la public soseste raspunsul de acceptare si bucuria. Imi plac foarte mult turneele prin tara, pentru ca avem ocazia sa cunoastem alti oameni, cu un altfel de stil de viata decat cel artificial, de o intensitate si de un stres nefiresti, precum cel al bucurestenilor. In tara, oamenii sunt mai relaxati, se bucura sa le fii oaspete, te invita, te asaza la masa, sunt mai apropiati de natura, de indeletniciri firesti. Imi pare foarte bine sa observ ca realitatea nu este cea prezentata in mod cat mai agresiv de catre televiziuni, ca in tara se gasesc mereu si lucruri frumoase, nu doar inundatii si nenorociri. Cu Sarmalele Reci am ajuns in locuri in care nu ma gandeam ca voi ajunge si ne-am intors de mai multe ori in orasele care-mi plac foarte mult. In Cluj, de pilda, am avut mai multe concerte decat la Bucuresti. Tin minte ca ultima oara eram cu colegii intr-un restaurant specializat pe produse din ciuperci si, pentru ca cucoana ospatarita era draguta foc, noi tot comandam ca sa mai vorbim cu ea. Am mancat noi ce-am mancat si cand n-am mai putut, am vrut sa luam ce-a ramas la pachet, ca sa nu facem foamea pe tren. Ne era cam rusine, asa ca am rugat-o sa impacheteze pentru cainele meu, iar ea ne-a adus o punga cu oase. Eu i-am zis: "Doamna, va rog frumos sa-mi impachetati portia de ciuperci, pentru ca al meu caine este ca si mine, vegetarian". Baietii nu stiau cum sa-si inabuse hohotele pe sub masa, dar adevarul este ca la putin timp dupa aceea, chiar am avut un caine care a devenit vegetarian, manca orice ii dadeam: iaurt, pepene, gogosari."E greu sa faci slalom printre atatea fete"
- Nu toata lumea stie ca ai terminat Facultatea de Limbi Straine. Cum vezi acum, cand practici o cu totul alta profesie, anii petrecuti in facultate?
- Pe vremea aia, toata lumea dadea la Politehnica sau la Medicina, iar eu am vrut sa fac mereu altfeldecat ceilalti. Oricum, imi placea literatura, mi se parea mult mai usor sa citesc si sa fac analize gramaticale decat sa rezolv nu stiu ce ecuatii sau sa invat pe de rost capitole intregi de anatomie. Facultatea m-a deschis, mi-a marit campul cultural: am inceput sa cant jazz, am facut parte dintr-o trupa de teatru. Am jucat o parodie dupa "Hamlet", in care baietii erau in rolurile feminine si fetele - in cele masculine. Eu eram Ofelia, cu palarie de pai cu panglica roz, peruca platinata cu carlionti, in fustita...
- Intotdeauna mi-am imaginat aceasta facultate ca un mic paradis: doi-trei baieti si in rest, cat vezi cu ochii, numai fete. Nu te-ai indepartat prea tare de imaginea asta; si acum roiesc admiratoarele in jurul tau.
- Asa este. Eram singurul baiat din grupa si in prima zi m-am simtit ca intr-un harem. E greu sa faci slalom printre atatea fete, nu poti sa le iubesti pe toate. Eu am avut in anii de studentie o gasca misto, formata din prietene, nu neaparat iubite. Cat despre admiratoare, prefer sa stau deoparte. Dupa concert, mergem cu prietenii intr-un bar, stam impreuna, nu se stie cand mai ajung in acel oras... Plus ca multe fete sunt indragostite de imaginea celui de pe scena sau de la televizor, asa ca incerc sa nu ma complic in astfel de relatii."Mi-am reluat obiceiul de a merge la tara. La casa bunicilor e mereu cate ceva de-aranjat"
- Ce exista in viata ta in afara de muzica? Cu ce iti umpli timpul liber, ce alte pasiuni ai?
- In trecut, am lucrat ca traducator, interpret la conferinte si seminarii, dar intensitatea si regularitatea actiunilor cu trupa m-a facut sa renunt. In timpul liber mai traduc cate o carte, asa, pentru placerea mea, citesc mult si, mai nou, mi-am reluat obiceiul de a merge la tara. La casa bunicilor e mereu ceva de-aranjat, de reparat. Daca intru in carciuma, stiu ca-i gasesc acolo pe toti prietenii mei din copilarie, acum cu burti si cu chelie. Ultima oara cand am fost, unul dintre ei, care-si serba ziua, nici nu m-a salutat,tot ce-a zis a fost: "Ce bei?". Foarte greu l-am convins ca eu nu beau si ca as prefera un suc.
- Nu bei, esti vegetarian, unde-i imaginea cantaretului de rock?
- Cliseul ala cu artistii boemi care beau si se imbata nu se prea potriveste cu viata noastra. Cand suntem in turneu, ne prinde unu noaptea pe scena, apoi ramanem la taclale cu prietenii, cu fanii, ne culcam la patru-cinci dimineata si a doua zi urmeaza un drum lung, asa ca e nevoie de conditie fizica. Rezist mult mai bine asa, nu ma chinui sa ma abtin, sa tin un regim. Pur si simplu am constatat ca ma simt mai in forma asa.
- Sa ne intoarcem la viata ta particulara. Stiu ca ai o pasiune mai veche, pentru calatorii.
- Da, am prins microbul asta din copilarie, cand o data la doi ani plecam cu parintii in Ungaria. Dupa 90, am continuat pe cont propriu, cu burse, concerte, excursii sau vizite la prieteni. In afara de Spania, de Portugalia si de Tarile Baltice, am vazut toata Europa. Sunt locuri pe care le vezi doar la televizor, dar nu le poti simti si in care gandesti ca nu vei ajunge niciodata. Cine ar fi crezut ca voi ajunge anul asta sa vizitez Troia? Am fost, de asemenea, in China, la nunta fratelui meu, care a plecat cu o bursa, a ramas acolo sa munceasca si s-a casatorit cu o colega de facultate, o italianca. Am vazut Marele Zid Chinezesc si am primit propunerea sa predau cursuri de masterat si sa cant cu Sarmalele Reci in cluburile din Pekin. Proiectul nu s-a materializat din lipsa banilor pentru transport, dar e ceva, nu? A fost o vreme in care-mi doream sa ma stabilesc in Germania, unde am fost de mai multe ori, am si cantat la pian, prin baruri. Dupa ce s-a infiintat trupa, mi-am luat gandul de la plecare, pentru ca mi-am gasit un sens aici, avem multe de facut, multe de spus oamenilor. Ar fi pacat sa inceteze aceasta comunicare, pentru ca stii cum e: ochii care nu se vad se uita. Problema care se pune e: contribui sau nu la cultura unui loc?"Sunt un muzician, sunt un magician, un tigan si-un jidan"
- Ai copilarit in Ardeal, ai terminat facultatea, esti un om umblat. Ce crezi, exista o reala problema maghiara in Romania, ai simtit vreo "impunsatura" in acest capitol delicat?
- Cred ca totul porneste de la cate un om politic care striga mai tare si-l convinge pe omul de rand ca exista o astfel de problema. Este deci o chestiune politica, se regleaza la un nivel foarte inalt, inaccesibil cetateanului, astfel ca subiectul nu ma intereseaza catusi de putin. Eu am crescut atat in Ardeal cat si in Bucuresti, intr-un mediu foarte cosmopolit, ma consider un cetatean al lumii, nu am avut si nu am intalnit aici sau in Ungaria astfel de probleme la nivelul omului de rand. Cu siguranta exista abuzuri si intamplari nefericite, dar asta tine de destinul fiecaruia si nu merita sa generalizam.
- Care-i locul, rolul tau de artist tanar in societate? Ti se potrivesc versurile lui Florin de la piesa "Prostul satului": "Sunt un muzician/ Sunt un magician/ Un tigan si-un jidan./ Sunt un trubadur/ Sunt un rupt in cur/ Eu sunt prostul satului/ Astazi sunt stapanul lui/ Joaca, joaca pana-n zori/ Maine poti sa ma omori"?
- Da, mi se potrivesc. Florin s-a referit la conditia artistului, a muzicianului, a actorului, a poetului, intr-un moment in care omenirea traieste pe muchie de cutit, intre a avea si a fi. Cred ca fiecare om ar putea fi, in felul sau, un creator de arta, insa majoritatea a devenit pasiva din acest punct de vedere, inclina spre a avea, produce ceva material, nu cultural, face bani, are afaceri. Artistul incearca sa redreseze balanta, sa echilibreze fortele. Lumea crede ca artistii sunt automat niste rasfatati ai sortii. Nu-i chiar asa. Intr-o vreme ne comparam cu copiii de la metrou caci, ca si ei, depindem de bunavointa publicului. Am spus "prostul satului" pentru ca artistul are un rol de divertisment, e un clovn, un saltimbanc, un fel de nebunul regelui care, chiar daca nu-l ia nimeni prea in serios, spune lucruri mai intelepte si mai adevarate decat ceilalti. Artistul trebuie sa urce pe scena constient de faptul ca rolul sau este sa ajute oamenii sa treaca impreuna cu el printr-un fel de purificare, sa se lepede de gandurile care-l apasa si sa traiasca o atmosfera mai luminoasa, mai curata, care sa-l imbogateasca spiritual. Iar muzica este, asa cum se spune si-n cantec, cu adevarat o magie.Iulian Ignat
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
