Mocanita din Moldovita- Povestea celui mai vechi tren care circula prin padurile Bucovinei de aproape o suta de ani -
In inima codrilor Bucovinei, de la Moldovita in sus, catre Rasca si Argel, s-au pastrat niste linii de tren subrede, inguste, ca niste dare de rugina alunecand printre cetini. Cotropite de buruiana, sinele vechi, serpuite, amintesc localnicilor de o civilizatie care a aparut si a pierit cu o viteza neinchipuita.
Cine mai stie ca acum fix o suta de ani se petrecuse aici o minune: toate pamanturile comunei Moldovita, strajuite de Obcina Mare si Obcina Feredeului, au fost impaienjenite cu 60 de kilometri de cale ferata! Peste 60 de oameni au dat cu tarnacopul in piatra din munti, pentru a instala noile Cai Ferate Forestiere (Cff). O intreaga patrie feroviara s-a nascut atunci in padurile Bucovinei, din care astazi n-a mai ramas nimic. Din cate au fost, moldovitenii au mai pastrat o singura amintire: o mocanita. Intr-un depou din comuna exista o superba locomotiva Kraus, fabricata in 1906, obiect de patrimoniu national, una dintre putinele locomotive cu abur care inca mai circula in Romania. Doar un miracol local, nascut din dragoste, a mai tinut-o in stare de functionare, impreuna cu o alta bijuterie de muzeu - o "Resita" de 24 de tone, veche din 1955.
Cat ii priveste pe oameni, singurii care mai stiu sa manuiasca si sa repare trenurile acestea sunt mecanicul Ioan Popescu si batranul sau ajutor de ocazie, franarul Vasile Filipovici, mesagerii unei meserii demult uitate. Gazde bune, ne-au urcat si pe noi in matusalemica masinarie, cu care am facut o calatorie ca-n basme, prin tunelul de arbori aflati in plin delir vegetal."Daca nu trecea intr-o zi, credeam ca s-a-ntamplat o nenorocire"
Vechiul terasament de cale ferata al Cff-ului porneste din centrul comunei si gradeaza Valea Moldovitei pe 26 km, pana la izvoare. Gospodariile rasfirate de-a lungul caii ferate n-au avut niciodata adrese. Traiul oamenilor mosteneste inca reperele trecerii mocanitei. Se stie despre ei doar ca locuiesc in paduri, prin dreptul unei anumite borne. Oricine stie ca a lu Biros sta la kilometrul paispe, a lu Polec la kilometrul trei, ori ca a lu Hariuc ii pe la kilometrul doi, la crucea cu Secuiesul. "Mocanita era sufletul vaii. Ea te ducea la deal sau la vale, ea iti zicea cat e ora, cu tignalul ei, ca un macait sacadat, izbindu-se de peretii vaii. Se vedeau apoi de pe creste primele rotocoale de fum, si asta era un semn ca oamenii trebuie sa-si inceapa ziua de munca. Devenise o obisnuinta. Daca nu trecea intr-o zi, credeam ca jos, in vale, s-a intamplat ceva rau. Cum traiam noi izolati, te puteai astepta la orice, ca de josva veni spre tine o mare napasta... cine stie, ca poate e o nenorocire. N-aveam nimic, telefon, posta, nimic..."
Impreuna cu cei doi vechi mesteri, ne intoarcem de sus, de la kilometrul 21, pe traseul mocanitei, sezand destul de incomod pe fiarele scheletice ale vagonetilor de busteni. Cum ii sta bine unei vedete, adevarata mocanita nu-si mai face de mult aparitia decat pentru turisti, in marea lor parte straini. Acestia o cunosc din filme, reviste si calendare si platesc intre 700 si 1000 de dolari doar pentru o plimbare de cateva ceasuri, cu viteza maxima de 15 kilometri pe ora.La pas marunt, printre frumuseti
Stau in primul vagon, fata in fata cu franarul aparent fara ani, care priveste absent inaltimile, invartind la intervale rare, cu o forta strasnica, "carma" trenului. Ma inspaimant de rotile mici din care sar scantei, dansand alandala pe traversele napadite de ierburi. Din stanga, de la kilometrul 7, porneste ramificatia Rascovei. Trenuletul zbucneste si ma sperii mai tare. Franarul sade pe mai departe, inlemnit in indiferenta. Ici si cand, mecanicul - care avea sa devina "nea Nelu" pentru noi - coboara si inlatura cu piciorul cate o piatra, cate o ramura presarata pe sine. Din Rasca isi cumpara tigari fara filtru. Gata, la drum: ne va face un hatar, nu va claxona. Zgomotul tignalului ne-ar sparge timpanele.
Trecem peste apa Lunguletului, coboram tare incet printre frumuseti... Pe creste, vad casele acelea izolate, construite din lemn, cu cerdacuri de jur imprejur. Hutulii rad, sus pe munti, si-ti fac cu mana. Drezina franeaza iarasi. Un flacau isi oprise automobilul taman pe sine. Habar n-avea ca mai circula ceva pe calea ingusta. Dar ce se vede? Din curba se intrezareste Moldovita. Satenii se aduna in jurul liniei de fier. O babuta saluta cazon: "Sa traiti, dom mecanic!". Altadata, mersul mocanitei inveselea gospodarii, infierbanta plozii care chiuiau in juru-i. "Uneori, cand incetinea la curbe, noi, copiii, reuseam sa ne agatam de vagoane. Interesant este ca noi vedeam cum linia se pierde sus, in paduri, si ne gandeam ca acolo e ceva secret, un miraj, si ca de aceea ziceau parintii ca n-avem voie sa ne prindem de tren, ca pentru indrazneala asta trebuie sa crestem mari... In schimb, copiii din Argel, care locuiau sus, gandeau cu totul altfel. Pana in ziua de azi - si sunt femeie in toata firea - n-am indraznit sa merg cu mocanita pana la capat, in locul unde intoarce", ne spune moldoviteanca Ana Agachi.
Astazi, iesirile vechii locomotive sunt foarte rare, iar cand se intampla, oamenii se bucura din nou. Mocanita trece prin Moldovita, o comuna bogata, cufundata in Bine ca-n rai. Mergem razant cu zidurile caselor. Niste gura-casca ai satului ne binecuvanteaza de prin ograzi. Pernoaiele de zestre se aerisesc la soare, pe prispe. Cosasii ne saluta amical.Solii unei meserii uitate
Depoul mocanitelor poate fi considerat un muzeu. Scoasa la vedere ca o mireasa, in fata, se afla Kraus-ul, lacusta metalica, uriasa si neagra, dichisita pana in cele mai adanci subansamble. Mai in spate asteapta catranita Resita. Cei doi mesteri iubesc cu patima locomotivele acestea, intra in depou ca intr-un fel de templu. In fiecare zi vin aici, le mai ung pe ici pe colo, le dezmiarda cu reparatii usoare. Pentru munca asta nu primesc nici un ban. Amandoi sunt someri, lucreaza cu ziua cand se iveste vreun transport ocazional de busteni sau de turisti japonezi, in schimbul a cate 30.000 lei fiecare.
Dar pentru ei, banul nu pare sa conteze. La asemenea ocazii, nea Vasile Filipovici imbraca, vadind un pic de fala, vechea uniforma a Cff-ului, cu butoni galbejiti si peticita prin tot locul. Toti cei care se mai pricepeau la mocanite au murit demult, iar el ne povesteste cu jale despre vremurile de altadata. "Munca pe care o facem noi doi acum, la un transport, era facuta de opt oameni - partida de tren. Din trei in trei kilometri, erau casutele cantonierilor, doi revizori mergeau in fata mocanitei, noaptea aveau felinarele aprinse si curatau sinele. Acu... ma mai dau eu jos si zvarl in rapa cate un bustean cazut. Va dati seama, noi acum suntem si fochist si antifochist, si sef de tren, si trei franari deodata. Lumea a cam uitat de noi."
Sub aceste paduri, acum un secol, patru mocanite noi, minuni ale tehnicii, misunau prin bradet, carand lemn si oameni.
Doamna Ana Agachi incearca din greu sa-si potriveasca cuvintele, pe masura unor amintiri sterse: "Nu tehnica ne impresiona pe noi atunci. Eu cred ca mocanita asta a fost pentru noi chiar copilaria. Atunci ni se parea ca merge prea repede, acum ni se pare ca merge mult prea incet. Lumea nu mai are rabdare, lumea se grabeste...".Bogdan Lupescu
Fotografii de David Kober (Elvetia)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
