Din copilaria unui... prefectGheorghe Mihai Barlea- Mai-marele judetului Maramures -"Privesc cu o oarecare tristete mutarea lenta, dar sigura a satului in muzeu"
Gheorghe Mihai Barlea s-a nascut pe 10 februarie 1951, in satul maramuresean Nanesti. A absolvit Facultatea de Filosofie la Iasi, a fost profesor in Sighetul Marmatiei, apoi directorul bibliotecii din localitate. Dupa 1996, a fost consilier-sef al Inspectoratului pentru Cultura - Maramures si din octombrie 1997 - prefect al judetului. Un an mai tarziu, devine membru al Uniunii Scriitorilor. Este membru fondator al Fundatiei "Academia Civica", printre realizarile careia se numara si "Memorialul Sighet" - muzeul creat in fosta inchisoare comunista. Poeziile lui au aparut in opt antologii, iar in 1998 a debutat cu doua carti deodata: "Lasa-te pradat" si "Din penumbra".
Spiritul sarbatorilor de la Nanesti
- D-le prefect Gheorghe Barlea, in plina campanie de alegere a primarilor va propun sa uitati pentru cateva clipe preocuparile dvs. politice, in favoarea... amintirilor. Ati crescut la sat, intr-o familie de tarani maramureseni. Anii copilariei v-au marcat in vreun fel? Au lasat vreun cerc de lumina pe trunchiul vietii?
- Cele mai frumoase amintiri ale mele sunt legate de sat. Nu stiu ce aveau satele pe vremea mea, erau de-a dreptul poveste, dar cred ca asta e valabil pentru toate copilariile din lume. Nu poti sa le uiti farmecul. Si-acum, cand e sa ma inseninez, ma gandesc la Nanesti. Aveam un sentiment de libertate chiar daca, copil fiind, intr-o familie nu foarte instarita, trebuia sa lucrez, sa am grija de animale, sa le duc la pasunat, sa umblu dupa iarba. Dar cand venea ziua de duminica sau sarbatorile de Craciun sau cele de Paste, sentimentele mele erau cu totul extraordinare. De acolo am inteles pentru totdeauna distinctia si sentimentul absolut al sarbatorii. Si sunt sigur ca asta ii face fericiti pe oameni, daca poate sa-i faca cevafericiti: sentimentul sarbatorii. Cand in sarbatoare, duminica, ii vad pe oameni imbracati frumos, ca se duc la biserica sa-si practice ceremonialele lor obisnuite, ma inseninez. Eu continuu sa fiu o structura rurala. N-am nici o indoiala ca, daca nu m-as fi nascut acolo, probabil ca multe dintre virtutile mele morale - si pretind ca am cateva - nu le-as fi avut in mod sigur, pentru ca n-as fi banuit ce se intampla in lumea satului. Acum, privesc cu o oarecare tristete mutarea lenta, dar sigura a satului in muzeu si in amintire. Satul de atunci incepe sa nu mai semene cu cel de astazi. Era ceva atunci ce acum satul nu mai are. Este vorba de chestiuni care tin de identitatea lui. Atunci, traia in plina traditie. Traditia avea o forta extraordinara. Acum, incepe o nefericita mixtura in mentalul social, nu-l identifici nici pe taran in plenitudinea lui, dar nici pe intelectual. Atunci, intelectualul de la tara chiar facea figura de apostol. Si ma refer in primul rand la invatator si la preot. Nu se asemanau cu nimeni, de aceea respectul era absolut in comunitatea locala. Acum, au inceput sa se interfereze aproape periculos unele obiceiuri si poate ca au disparut chiar multe din formulele acelea de respect, realmente sacre. Imi aduc aminte de unul din obiceiurile oamenilor din sat. Cand treceau pe langa un intelectual, isi ridicau palaria. Azi, isi ridica palaria din ce in ce mai rar. Nu pentru ca au disparut intelectualii din sate, ci pentru ca nu mai au distinctia celor ce-au fost pe vremurile acelea. Nu stiu de unde le provenea acea distinctie. Poate din faptul ca a face scoala atunci era un act de aristocratie veritabila. Dupa aceea, lucrurile au inceput sa se aglomereze, nu intotdeauna in cel mai fericit mod.
- Care au fost personalitatile care v-au marcat adolescenta?
- Au fost mai multe. In sat am avut un invatator, Vanatoru, pe care toata lumea il adora. In liceu, la Sighetul Marmatiei, am intalnit mai multi oameni extraordinari, dar cei care mi-au marcat realmente destinul intelectual au fost profesorul Heracle Titirca si poetul si pictorul Gheorghe Chivu. Ei au fost modelele langa care "pilotam" noi, o serie de tineri, Gheorghe Parja, Echim Vancea, Ion Ardeleanu, Ion Ardeleanu-Pruncu si atatia altii. Toti impreuna am reusit sa dam Sighetului in perioada anilor 70 o tinuta culturala. Acest lucru a fost decisiv. Nu-l mai poate scoate nimeni din istoria orasului. Prin Festivalul de Poezie de la Sighet, prin organizarea unor manifestari realmente prestigioase. Iar "nasul" multora dintre ele a fost Laurentiu Ulici, presedintele Uniunii Scriitorilor. Au venit la Sighet scriitorii cei mai mari ai tarii, de la Nichita Stanescu la Marin Sorescu, Sanziana Pop, Ana Blandiana, dar si generatia de poeti a anilor 70-80, care mai vin si acuma, si lor li se adauga cei din 90. Acesta a fost lucrul cel mai important. Noi, o mana de entuziasti din Sighetul Marmatiei, am facut atunci si acolo un loc geometric pentru poezie. Ca sa-l citez pe un poet care a trecut pe-acolo, pot sa spun ca atunci, Maramuresul se sprijinea pe poezie. Festivalul de la Sighet nu poate fi disociat de serile de poezie de la Desesti. A fost o inovatie minunata sa faci un mare festival intr-un sat maramuresean.
- Sa trecem de la sarbatorile literare la cele religioase. Va mai amintiti cum era un sat maramuresean in pragul marilor momente crestine? Pastele, Craciunul...
- In toate satele Maramuresului sarbatorile crestine sunt celebrate ca un ritual. Oamenii se pregatesc sufleteste in mod cu totul deosebit pentru ele. Nu numai prin postul pe care il tin, dar printr-un efort sincer de curatire spirituala. Eu o tin minte pe bunica mea, care avea 80 si ceva de ani. Si-acum, cand mi-o amintesc cat era de profund credincioasa, ma cutremur. As da oricat sa pot trai o singura clipa la fel de profund sentimentul credintei in Dumnezeu, ca si un om de la tara. Cunoasterea aceasta inca nu mi-a fost accesibila. Si eu sunt un crestin, dar as da oricat, repet, sa pot trai o singura secventa cu profunditatea cu care traieste o femeie simpla de la tara credinta in Dumnezeu. Tutea a surprins admirabil acest lucru in paradoxurile lui memorabile. "Nu schimb o femeie simpla, de la tara, ingenuncheata intr-o bisericuta mica, din Maramures, pentru un premiat Nobel." Poate lucrurile nu stau chiar asa, dar aceasta este si senzatia mea, ca trebuie sa fie extraordinar sa poti trai cu profunditate credinta, asa cum o face omul simplu.Aceasta identificare cu Dumnezeirea, tare mi-as dori sa o pot atinge.
- Aveti o amintire anume legata de sarbatori?
- Asteptam cu nerabdare teribila sosirea Pastelor, de exemplu, pentru ca atunci ni se cumparau ghete noi, ne faceau camasi noi si ne imbracam de sarbatoare. Cand se sfintesc Pastele, la noi este un obicei: dupa ce preotul striga a treia oara "Hristos a inviat!", oamenii o iau la fuga si primul care ajunge in ulita este intaiul om al satului in acel an. Asta era scopul nostru: sa stam tupilati pe langa pomi si sa ajungem primii in ulita, inaintea oamenilor.
- Si cand Gheorghe a plecat la oras?
- Cand am venit la oras, din anumite puncte de vedere am avut un handicap teribil. Calitatea scolii in sat nu e aceeasi ca la oras si, pe deasupra, am intalnit si foarte multe prejudecati din partea dascalilor, ca eram de la sat, ca era vai de capul nostru. Uneori, avea efecte paralizante aceasta atitudine. A trebuit sa facem eforturi mari, multi dintre noi, ca sa convingem ca suntem si noi niste fiinte dotate si nu a fost usor in primele momente. Mai greu mi-a fost sa-mi pun cravata la gat. Imi aduc aminte ca mi-am luat o cravata ieftina, din piata, si era cu elastic. A fost ingrozitor cand m-am vazut cu cravata aia. Sau cand a inceput lumea sa-mi spuna Ghita. Pe mine, in sat, lumea ma stia de Gheorghe, acasa mi se spunea Mihai, si au inceput colegii sa-mi spuna Ghita. In sat la noi, cand ii spuneai cuiva Ghita, il luai la zeflemea. Cand au inceput sa-mi spuna Ghita la liceu, mie, pruncului de la tara, si mi-am cumparat prima cravata cu elastic la gat, va spun ca am trait momente teribile. Aveam impresia ca nu sunt eu, ca sunt totalmente pierdut. Nu credeam ca ma voi mai regasi vreodata.
- Probabil v-a ajutat poezia. Cum ati ajuns la ea?
- Asta este o poveste foarte frumoasa. Mama mea este un excelent creator popular. Eu, pana in clasa a Viii-a, n-am recitat poezii scrise de poeti romani, ci numai poezii scrise de mama. Prima poezie pe care mi-a scris-o mama a fost in clasa a Ii-a, in niste circumstante extraordinar de emotionante. Venise in casa la noi un om cu barba si i-a cerut mamei doua oua, sa si le fiarba in faina, ca-i era foame. Imi aduc aminte perfect ca asa a spus: "sa mi le fierb in faina". Nu stiu ce inseamna asta si nici nu conteaza. A vazut ca eu cu fratele meu suntem gemeni si a inceput sa planga. N-am inteles de ce a plans si l-am intrebat. "Si eu am avut doi feciori gemeni - mi-a spus - si mi-au murit in razboi." Dupa ce-a plecat, eu am plans mult mai tare decat el, oarecum cu ciuda pe oameni si pe lume, ca fac razboaie si bietul batran si-a pierdut feciorii. Si-atunci, mama mi-a zis: "Mihai, daca eu iti fac tie o poezie, tu vei spune-o la scoala?". "Am s-o spun." "Dar n-o sa plangi?" - ca eu am fost de mic copil foarte emotiv, cand era vorba de tensiuni mari, si i-am zis ca n-am sa plang. Mi-a facut o poezie foarte frumoasa: "Cine doreste razboi/ Face-s-ar lemn pe puhoi/ Si sa-l maie puhoiu/ Sa n-ajunga razboiu/ Sa-l maie-n Dunarea mare/ Sa fie la pesti mancare/ Ca razboiu daca vine/ N-are sa ne fie bine/ Ca razboiu ce ne-aduce?/ Sa ne ia un tata dulce/ Sa-l duca sa se bata/ Sa moara pe munti cu piatra/ Daca tata ar pleca/ N-ar fi cine ne ara/ Nici pamantul a lucra...". Eram in clasa a Ii-a. Nu o sa uit niciodata aceasta poezie. Eu am fost un copil care a citit foarte devreme. In clasa a Iv-a citeam Alexandre Dumas, sub o buna influenta a unei invatatoare, Dumnezeu s-o ierte, Marioara Nemes, de care m-am chiar indragostit asa, ca elev, si probabil ca acest lucru a contat foarte mult. Am inceput si eu sa scriu poezii. Scriam in taina, ma preocupa acest gand, aveam si o nuvela scrisa in maniera Dumas. Cert este ca eu n-am recitat poezii nici din Victor Tulbure, nici din Mihai Beniuc, nici dedicate patriei si partidului, pentru ca mama facea niste ritmuri de poezie populara minunate si, in general, o poezie de razboi care emotiona oamenii. De altfel, primele poezii le-amcitit acasa, in Nanesti, mamei. Mama ma incuraja. Pot sa spun ca eu am avut cenaclu acasa, in familie. Fratele meu s-a apucat de pictura incepand din clasa a Vi-a, eu - de literatura si de poezie. Apoi, mai tarziu, am inceput sa scriu la Sighetul Marmatiei, sub indrumarea minunatului om si pictor Gheorghe Chivu si a lui Heracle Titirca, care mi-a spus odata o propozitie pe care mi-am asumat-o ulterior ca axioma de viata: "Ce sa faci cu ce-i rau intr-un om?". Intr-adevar, n-am ce sa fac cu ce-i rau intr-un om si de aceea ma intereseaza numai partea lui luminoasa. Pe aceea, daca o pui in valoare, cred ca omul incepe chiar sa uite de raul din inte-riorul lui. Asta nu inseamna ca n-am platit un tribut greu acestui principiu si mai platesc inca si astazi, fiindca fiinta mea este uneori excesiv de ingaduitoare si, tot cautand ce-i bun in oameni, unii reusesc sa muste pe nepregatite.
Dar cu tot riscul pe care-l comporta, miza aceasta pe "pozitiv", pe luminile sufletesti este un principiu de viata care merita sa fie slujit. E vorba, in fond, de o morala a Binelui pe care am deprins-o in toata copilaria mea. Satul maramuresean a avut capacitatea aceasta de a trai intr-o proiectie optimista, plina de speranta in ziua de maine si in Dumnezeu.Claudia Sitaru
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
