Razvan Lucescu"De cand ma stiu, sunt cu gandul la fotbal"
"Este mai usor sau mai greu sa reusesti in viata, sa-ti gasesti drumul propriu, atunci cand esti fiul unei celebritati? De cata ambitie este nevoie ca sa nu ramai in umbra unui tata ilustru, mai ales atunci cand iti alegi aceeasi meserie in care el a stralucit?"In cazul nostru, tatal este Mircea Lucescu, capitanul nationalei de aur din anii 70, sportiv si antrenor cu rezultate de exceptie, personalitate la fel de cunoscuta si apreciata in fotbalul national si international, iar fiul, Razvan Lucescu, interlocutorul nostru ce va raspunde la aceste intrebari.
- Este adevarat. Numele tatei a fost pentru mine un handicap si asta nu numai in fotbal. Am simtit-o si in relatiile cu prietenii. Lumea spunea ca am facut scoala si facultatea pentru ca am avut pile, ca fetele se tineau dupa mine din interes. Vreme de doi ani, am fost plecat cu tata in Italia, unde am jucat la o echipa modesta. Experienta de acolo m-a ajutat mult in pregatirea mea, iar in momentul in care am simtit ca-s destul de tare si de bine pus la punct, m-am intors sa arat ca eu sunt Razvan Lucescu, ca pe teren sunt eusi nu tatal meu. Nu spun ca sunt cine stie ce geniu, dar cred ca am demonstrat ca in fotbalul actual se poate conta pe mine. Am avut o vointa foarte mare, poate mult mai mare decat talentul, si astfel am reusit, insa si acum, la 32 de ani, trebuie sa lupt ca sa nu mai aud vreodata ca sunt pe teren pentru ca-s baiatul lui Lucescu.
- Ce te-a motivat sa lupti cu atata indarjire, cum te-ai hotarat sa devii fotbalist?
- Mi-a placut si imi place enorm fotbalul, sunt innebunit dupa el. Si la 12 noaptea, daca ma suna cineva si-mi spune "hai sa facem un fotbal", ma duc. De mic, de pe la trei ani, mergeam cu mama la stadion, urmaream toate meciurile la televizor, incercam sa-l descopar pe tata pe teren. Imi aduc bine aminte cum se terminau meciurile la televizor: imprastiam piesele de rummy pe covor, le imparteam in doua echipe si continuam jocul, cuprins de frenezie. M-a dus taica-meu la tenis, a vrut sa ma faca tenisman, dar nu imi era nici o clipa capul acolo, mie imi fugeau ochii spre copiii care bateau mingea defotbal. Apoi am plecat la Hunedoara, unde tata n-a mai avut asa mult timp pentru mine si asa am "scapat", am ajuns la echipa de copii a Corvinului. Pe vremea aceea, au fost meciurile cu Anglia, in care Iordache a aparat senzational, apoi l-am vazut si pe Dumitru Moraru, caruia i-am apreciat enorm aspectul si eleganta cu care apara. Asa am decis sa intru in poarta, am vazut ca am si ceva reflexe, dar eram mic de statura - un alt motiv pentru care a trebuit sa trag mai tare decat colegii mei. De la echipa de copii din Hunedoara m-am legitimat la Dinamo, apoi, dupa doi ani, am ajuns la Sportul Studentesc, la F.C. National si, in final, la Brasov. Orice ar fi, nu regret nici un moment ca am ales fotbalul.
- Cum a fost copilaria ta, cu un tata celebru, dar mereu plecat in turnee si cantonamente?
- Imi placea foarte mult ca era in centrul atentiei, ca era cineva, ca lumea de pe stadioane ii striga numele. Poate ca lucrul acesta a compensat faptul ca nu il aveam prea mult timp alaturi de mine. In afara de asta, am avut o familie sudata, foarte unita, iar asta m-a ajutat sa nu-i simt prea tare lipsa. Asteptam duminicile cu mari emotii si cand, dupa meci, se intorcea acasa, totul era Ok, stateam impreuna si asta ne ajungea sa fim fericiti. Perioada de cinci ani petrecuta la Hunedoara m-a ajutat sa am o copilarie asa cum in Bucuresti, printre blocuri, nu poti avea. Am avut o copilarie fericita, jucam fotbal la scoala, pe maidane, mergeam cu prietenii in excursii, la iarba verde, ne mai si bateam, cum fac toti baietii - o copilarie in adevaratul sens al cuvantului. In perioada Hunedoara a fost un an in care nu stiu daca am scapat cu Corvinul patru meciuri din 34, punandu-le la socoteala si pe cele din provincie. Ma suiam in autocar si mergeam cu tata, imi placea mult atmosfera din cadrul echipei.
- Esti un impatimit al acestui sport. Fotbalul este totusi o lume dura si uneori nedreapta. Mai poti pune la suflet o victorie sau o infrangere?
- Consumul psihic este foarte mare la un portar, este nevoie de o concentrare maxima. Noptile ce urmeaza meciurilor sunt albe pentru mine, citesc, ma uit la filme pana dimineata, pentru ca in momentul in care am inchis ochii, imi revin automat in minte faze din meci. Puteam sau nu puteam sa salvez mingea aia? Un jucator, daca da zece pase gresite si doua foarte bune, de gol, iese in aplauze de pe teren; pe cand portarul, daca a gresit o data... Dupa o infrangere, sufar foarte mult: doua zile nu mai sunt om, apoi trec latreaba si muncind imi recapat increderea pierduta. Sunt in stare sa fac orice pentru a prinde o minge. Este greu, este dur, sunt multe sacrificii de facut, dar eu am o fire optimista, care ma ajuta atat in fotbal, cat si in viata sa trec mult mai usor peste obstacole.
Realitatea este ca in fotbal nu trebuie sa fii sentimental si afirm asta din experienta mea si chiar a tatalui meu. Suntem amandoi niste sentimentali, e si normal: aceeasi familie, acelasi sange. Ne este foarte greu sa ne rupem de anumite locuri in care ne-am obisnuit si avem de pierdut pentru asta. Eu am ramas mai mult timp la Sportul, refuzand contracte mai bune, pentru ca era o atmosfera deosebita, eram toti prieteni, ne cunosteam de la 12-13 ani si simteam ca echipa are nevoie de mine.
- Cum se impaca programul strict al meciurilor, al cantonamentelor, cu postura de cap de familie? Ce te-a determinat sa-ti intemeiezi atat de tanar o familie?
- Pe sotia mea am cunoscut-o in anul Ii de facultate, ne-am casatorit destul de repede, am tinut sa am si copii de tanar, pentru a fi mai apropiat, mai prieten cu ei. Cine stie ce s-ar fi ales de mine daca as fi fost singur, ce viata as fi avut? Viata de familie iti ofera un anumit echilibru. Am doi copii, fata are noua ani, baiatul - sase ani si jumatate si sunt niste haiosi, ca orice copii la varsta asta. Sunt fericit ca se iubesc foarte mult si se ajuta. Fiul meu nu suporta sa ma vada ca ma pup cu maica-sa, e foarte gelos, sare pe mine, imi pune mana la gura. Suntem un pic impartiti: el - cu maica-sa, eu - cu fata. Mai mult ei ii place fotbalul si i-a cunoscut pe Baggio si pe Ronaldo cand tata era antrenor la Inter Milano.
- Ai ales fotbalul din pasiune, ai urmat Ase-ul, ti-ai intemeiat de foarte tanar o familie. Pana aici sunt repere identice cu ale tatalui tau. Care sunt acele mari diferente care te-au facut sa nu traiesti in umbra unui tata celebru si sa-ti gasesti un drum propriu?
- Eu il vad pe tata undeva foarte sus si incerc sa-i urmez exemplul, dar in felul meu. Am preluat multe de la el, am avut multe de invatat, insa mi-am dorit cu ardoare sa-mi gasesc drumul propriu. Este foarte clar ca exista diferente majore intre noi. El a terminat o facultate, a invatat din pasiune, dintr-o dorinta permanenta de cunoastere, eu am invatat pentru ca asa am fost educat. In fotbal, el a fost primul si nu cred ca daca as fi fost in locul sau as fi ajuns la acest nivel. Nici ca jucator si nici ca antrenor. Foarte importanta a fost pentru mine perioada in care am fost cu tata in Italia. Am fost permanent in preajma sa, iar asta a insemnat foarte mult, pentru ca mi-a transmis acea putere a lui de munca si m-a ajutat sa pornesc pe propriul meu drum.
- Sper sa mai joc inca 4-5 ani, apoi sa continuu ca antrenor. De cand ma stiu, sunt cu gandul la fotbal, asa ca nu cred ca voi imbratisa alt domeniu, chiar daca specialitatea mea este marketingul. Ca pasiuni am filmele si cartile, in special cele ce ma duc undeva in trecut, in anii 1800, 1900. Cand citesc, ma transpun in acea perioada in care timpul se scurgea altfel si in care mi-ar fi placut sa traiesc. Imi place sa visez cu ochii deschisi: sunt Varsator si am citit undeva ca nativii din aceasta zodie sunt genul de oameni care cred toata viata in Mos Craciun.Iulian Ignat
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
