Amintiri din gulagul de iarbaCu domiciliul obligatoriu in Siberia romaneasca
In satul cu nume rusesc Era o dimineata insorita din vara anului 1954, cand impreuna cu un grup de barbati am fost scosi de la inchisoarea Vacaresti si urcati intr-un personal care ne-a dus la Galati. In drum spre Securitate, am parcurs strada Domneasca, chiar pe vremea cand teii erau infloriti. Ma vad si acum cu bocceaua in spate, ametita de aurul si de parfumul lor. Ce frumos scrisese Ionel Teodoreanu: "Galati, oras al teilor infloriti si-al noptilor cu luna". Viata smulge bucati din noi pentru a ne prinde din nou in mreje... In spatele meu erau patru ani de anchete si inchisori, de privatiuni si de torturi morale, iar eu ma lasam imbatata de miresmele verii! Sufletul meu nu fusese strivit. Ramasesem aceeasi visatoare dintotdeauna.
La Securitate, ne-au "imbarcat" intr-un camion deschis, cu destinatia Insuratei - resedinta de raion. Acolo ne-au triat, nu stiu dupa ce criterii, pe barbati - fosti detinuti politici - i-au repartizat la Bumbacari, iar pe mine - singura femeie din grup - impreuna cu 3-4 tigani, m-au trimis la Rubla, un sat cu nume rusesc, unde am ajuns pe la ora 1 noaptea.
M-au incuiat in cladirea Militiei iar dimineata, cand mi-au dat drumul, eram dezorientata ca o pasare care, dupa ce strabate un drum lung, nu mai recunoaste casa sub streasina careia isi facuse cuibul.
Am avut o senzatie stranie de disperare si o clipa am regretat inchisoarea, acolo unde ne facusem o lume. Ma intrebam cum o sa ma descurc aici, in satul acesta cu case construite numai din lut si balega, acoperite cu paie si fara imprejmuiri, cum am sa ma descurc fara acte, fara bani, fara cunostinte si, in ultima instanta, unde o sa-mi pun capul? Aveam, ce-i drept, cerul albastru deasupra si pamantul drept pat.
In cele din urma, am fost repartizata in casa unor batrani, deportati din Orsova in 1951, care cu bunavointa mi-au improvizat un pat in mica lor bucatarie, apoi, compatimindu-ma, mi-au spus ca va trebui neaparat sa muncesc in cadrul I.A.S., asa cum toata lumea este obligata sa faca acolo.
A doua zi, mi-au imprumutat o sapa si mi-au spus unde sa ma prezint. Cu sapa in spate si cu traista goala, m-am atasat unui grup de femei si-am ajuns la o ferma care se ocupa de cultivarea bumbacului. Mi-am spus numele, mi-au dat cateva randuri nesfarsite de bumbac si, cu fruntea sus, m-am incadrat la prasit. Cei din brigada m-au privit cu suspiciune, crezandca sunt un "om al Securitatii", trimis anume printre ei, ca sa aflu care-i starea lor de spirit. Cu o franchete absoluta, le-am spus ca vin direct de la puscarie, iar faptul ca aveam pe chip paloarea specifica a omului care vine din celula le-a muiat inima, asa incat curand au inceput sa-mi arate chiar simpatie.
Imprietenindu-ne, am putut afla drame care m-au zguduit - caci fiecare dintre cele 480 de familii ce se aflau acolo isi avea propria si tragica ei poveste. Cum sa nu tresari si sa nu te incrancenezi, afland istoria celor doi nemti: el - paralizat de ambele picioare, obligat sa stea singur in casa toata ziua; ea - muncind la camp; ambii - neputandu-se consola cu pierderea celor doi copii pe care-i avusesera si care au fost dusi in Siberia, de unde nu s-au mai intors niciodata. Dar nenorocirea tinerilor soti Bejan, adusi din Orsova, care pierdusera intr-un singur an doi copii nascuti in Baragan!? Sau povestea distinsei doamne Norica Pasa - preoteasa din Periam (Timis), adusa in campie, cu doi copii, de doi si patru ani, precum si cu o mama batrana si bolnava?! Nu mai stia de mult ce-i zambetul! Nu pot reda toate tristele povesti ale celor de-acolo; dar un lucru este cert: solidaritatea si omenia i-au unit pe toti cei aruncati in acelasi tragic destin! Desi erau de etnii diferite (romani, sarbi, unguri, evrei, nemti, turci) totusi, in acest conglomerat nu s-a iscat nici cel mai mic conflict! Acolo, toti s-au simtit frati de suferinta! La coada vacii, povestind romane celebre Bumbacul se recolta vara, toamna era depozitat in magazii, urmand ca iarna sa-l decojim. Grupuri de femei, inghesuite in cate-un colt de grajd in tovarasia vacilor, ca sa nu ne lasam mintea sa "rugineasca" ori sufletul sa se ofileasca, povesteam romane celebre: "Camasa lui Christos", "Pe aripile vantului", "Razboi si pace", "Drama de la Mayerling" si altele, si altele... Cat de mult ne-au mangaiat aceste discutii!
Seara, ne umpleam sacii cu cojile de bumbac si, incarcandu-ne incaltarile cu glodul de pe uliti, ne indreptam spre case unde, folosind cojile in loc de lemne, ne fierbeam amarata de mamaliga. Si totusi, in conditiile acelea de primitivism, oamenii si-au pastrat demnitatea si credinta in Dumnezeu! Nopti cu luna De cate ori strabat cu trenul o campie imensa si se intampla ca noaptea sa fie cu luna plina, imi vine in minte cantecul lui Vasile Veselovski "Veniti sa vedeti campia sub luna". Cantecul e frumos si campia fascinanta! Mie insa imi aminteste de cosmarul pe care-l traiam atunci cand, singura in casa, fara ceas, deci neavand notiunea timpului, luna lumina ca ziua, iar eu ma trezeam speriata ca nu cumva sa intarzii de la "serviciu". Lucram pe atunci ca paznic la un santier de constructii, aflat la 7-8 km de sat. Vara nu-mi era greu sa fac drumul pe jos, spunandu-mi in minte poezii pe care le iubisem si care-mi inseninau sufletul. Dar iarna era, cu adevarat, cumplit. Imaginati-va: sa te trezesti din somn in plina lumina (cat de puternic imi lumina luna in geam!) si, iarna, s-o pornesti din sat peste campia ninsa si inghetata ca oglinda! Speriata ca nu vedeam tipenie de om, ma intorceam in sat, bateam jenata la usa primei case si, cand aflam ca-i "doar" doua noaptea, alergam spre casa, bucuroasa ca mai pot dormi 3-4 ore! Acelea erau cu-adevarat nopti halucinante!
Uneori, dimineata, mergand peste camp, mi se intampla sa fiu inconjurata de o haita de caini gata sa ma sfasie. Ma opream in loc si asteptam ca haita sa se plictiseasca, rugandu-ma sa apara vreo faptura omeneasca. Imi amintesc cum albul acela inghetat ma indemna sa ma intind... putin... doar putin, pe zapada si, doar o clipa, sa inchid ochii. Unii pleaca, altii vin In toamna anului 1955, satul a inceput sa se rareasca prin plecarea celor carora, la cinci ani dupa intemeierea lui, li se ridicasera D.O. (domiciliul obligatoriu).
Ma bucuram de fiecare plecare si in acelasi timp imi simteam sufletul pustiu, mai ales ca mi s-a prelungit, fara motiv, pedeapsa administrativa. N-am avut prea mult timp de alean, caci in curand au inceput sa vina, masiv, grupuri-grupuri de fosti detinuti politici care, dupa ce-si ispasisera pedeapsa prin inchisori, erau trimisi cu D.O. pentru a relua munca de sclavi a celor ce plecasera.
Asa au aparut marile figuri impresionante, cum a fost generalul Cretoiu, mare mutilat de razboi, cavaler al Ordinului Mihai Viteazul - si pe care comunistii, in marea lor "grija fata de om", l-au pus paznic la o imensa sura de paie! Ce figura distinsa si demna a fost, chiar si in zdrentele cu care venise direct de la Aiud! Apoi, un Ion Bratianu care, cu ferastraul pe umar, pleca constiincios la un loc de munca in cadrul I.A.S. Episcopul greco-catolic Titus Malai, zeci de preoti siintelectuali, precum N. Penescu, judecatorul Vasile Teodorescu, Corneliu Octavian Vicu, preotul Ioan Negrutiu, Leonte Radu, prof. Artur Noveanu, Dr. Lefa, ing. Tartea si altii, si altii. Lista ar fi prea lunga sa-i pot pomeni pe toti, desi nu i-am uitat (domnii Coposu si Diaconescu au ajuns la Rubla, dupa plecarea noastra).
Astfel s-au legat alte prietenii frumoase, care aveau sa ne imbogateasca sufletul. Ne-am casatorit, ne-am cununat si ne-am botezat copiii intre noi - caci cine ar fi venit, din "lumea libera", in satul nostru de "leprosi"? Asa m-am casatorit si eu cu un om cumsecade si am adus-o pe lume pe fetita mea, Mihaela-Codruta.
Dupa ce mi s-a ridicat restrictia, am plecat intr-o comuna - Cioara - in care era difuzor in fiecare casa. Comuna avea o gara pe peronul careia ne faceam promenada. Revad si acum ochii uimiti ai Codrutei, cum se uitau incantati la ditamai trenul, ce mergea altfel decat trenuletul ei de tinichea vopsita! Uimirea din ochii unui copil a fost pentru mine intotdeauna ceva dumnezeiesc! In comuna respectiva am locuit cinci ani, sotul meu lucrand in constructii la un Smt. Am trait cat se poate de izolati, caci nu voiam sa se stie ce-i cu noi. Ne-am multumit cu armonia din familia noastra si ne-a preocupat albinaritul. Aveam 10-12 stupi, o cabanita demontabila si eram fericiti cand plecam cu albinele prin padure sau prin lanurile de floarea-soarelui. Trebuia sa ne adaptam, incet-incet, la viata de oameni "liberi". Fara resentimente Sotul meu fiind apreciat, a fost transferat cu serviciul la Braila. Ne bucuram ca fetita noastra sa inceapa scoala intr-un oras si sa ne apropiem si noi de alt standard de viata. Ne-am izbit insa de mari greutati, caci orasul era "inchis", iar formalitatile absurde. Nici pomeneala de locuinta! Noroc de o prietena din copilarie care, desi era chiriasa, ne-a pus totusi la dispozitie o camera.
Era in general frumos, dar cu un singur salariu nu ne puteam descurca, asa incat am inceput sa-mi caut de lucru. Dar cine te angaja fara autobiografie? Si cum puteai sa spui ce musca mare ai pe caciula? Asa incat m-am indreptat spre munca de jos - adica la Silozul din port, unde caram zilnic zeci de saci de fasole, lazi de zarzavat, de fructe etc. Ma intreb si acum uimita, cum de am putut cara pe umerii mei mii de kilograme?! O intamplare fericita a facut sa aflu ca la Directia Muncii ar fi un post pe care as putea lucra temporar, deci fara autobiografie. M-am prezentat, am dat niste teste si am fost acceptata temporar. Eram constiincioasa, respectuoasa si pusa pe munca. M-am facut repede apreciata si-am ramas acolo pana la pensionare, fara ca nimeni sa-mi cunoasca trecutul. Cand, in 1990, dosarul meu de fost detinut politic a ajuns la respectiva Directie, toti - de la director pana la portar - au fost stupefiati vazand ce "dusman al poporului" au avut printre ei! In fata documentelor prezentate, au trebuit sa-mi acorde drepturile cuvenite - dar au facut-o scrasnind din dinti si nedumeriti de felul frumos in care m-am strecurat printre ei. E drept ca nu le dadusem niciodata ocazia sa-mi faca vreun repros.
Nu am nici un resentiment fata de nimeni. Aceasta imi da sanatatea si starea de gratie care ma ajuta sa gandesc, zambind, chiar si la Marea Trecere - cu gandul impacat, cu sufletul usor! Liana Nedelcu StanMesaje Pe Internet
"Va dorim o primavara plina de flori" Ma numesc Catalin Stoica si locuiesc in prezent in Oregon, Statele Unite. De doi ani de cand am venit aici impreuna cu sotia mea, Alina, va citim cu mult drag, gratie Internetului. Nu ne ramane decat sa va uram multa sanatate, sa aveti parte de o primavara plina de caldura si flori, iar revista "Formula As" sa aiba cat mai multi fani, in tara si in strainatate! In alta ordine de idei: de ce nu colaborati cu cineva din Diaspora pentru a face reportaje si articole nu numai despre romanii din afara tarii, ci si despre oamenii si cultura popoarelor respective? Sper ca propunerea noastra sa fie privita cu interes.
Cu multa dragoste, Catalin si Alina Stoica - Portland, Oregon
"Vreau sa va multumesc pentru articolul
<<Cum au inviat taranii din Sofronesti>>" Numele meu este Anca si sunt unul dintre multii romani veniti in America in cautarea unei vieti mai bune. Vreau sa va multumesc pentru articolul d-lui Ion Longin Popescu,"Cum au inviat taranii din Sofronesti", articol care mi-a adus multa bucurie si o raza de soare in suflet. Ma bucur ca au ajuns si romanii adevarati, artistii adevarati sa reprezinte Romania la festivalele internationale! In sfarsit, am auzit de un festival international in care standul romanesc a fost prezentat asa cum se cuvine. Sper sa se termine era in care in standurile romanesti se vad doar postere cu eclipse de soare si persoane plictisite, care converseaza intre ele, uitand ca sunt acolo, pentru a atrage atentia asupra tarii noastre si a o reprezenta cat pot de bine. Anca Moisei - S.U.A.
"Multumiri pentru reportajul <<Sa vezi Sapanta si-apoi sa mori>>" De curand sunt pe Internet si-mi face o deosebita placere cand gasesc reportaje interesante. Multe multumiri pentru textul lui Cristian Popa, "Sa vezi Sapanta si-apoi sa mori". L-am copiat si il voi da si altor prieteni romani din Sua. Doresc revistei "Formula As" cat mai multi cititori, iar colectivului redactional si d-nei Sanziana Pop mult succes in activitatea gazetareasca, sanatate si prosperitate! Cu drag, Verginia Bogdan - Long Beach, California
"Bravo, bravo, pentru poemul <<Cantec de leganat padurea>>" Sunt un batran indragostit al padurii, care a schimbat codrii din Carpati pe cei bine intretinuti, dar nu atat de frumosi, ai Bavariei. Nu va pot spune ce rascolitoare amintiri mi-a starnit lectura reportajului realizat de Bogdan Lupescu de la Moldovita. Sunt si eu bucovinean si plang dupa originile mele, de care imi e tot mai dor. Bravo, bravo, pentru poemul "Cantec de leganat padurea". In afara frumusetii sale, este si un avertisment contra prapadului din padurile romanesti. Va multumim pentru paginile in care descoperim atatea minuni. Leopold Ignatius - Munchen, Germania
"Din Japonia, ganduri bune pentru intreaga redactie" In primul rand, va multumesc pentru bucuria pe care mi-o faceti de a putea continua sa citesc revista chiar si aici, in Japonia. Sunt bucuroasa de fiecare data cand gasesc in cutia postala plicul cu revista mea preferata. Astept cu nerabdare fiecare nou numar, pe care il citesc si il recitesc cu mare placere. Va felicit pentru calitatea revistei si va multumesc ca ne dati posibilitatea noua, romanilor care traim in strainatate, sa va putem citi. De aici, din Japonia, transmit atat intregii redactii, cat si cititorilor revistei, gandurile mele bune. Cristina Aso - Tokyo, Japonia
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
