Mica Enciclopedie "As"
Un oras in cautarea identitatii
Amintiri romanesti la Balcic......Evocate cu multa sensibilitate si gratie de doamna Balcica Maciuca Ne aflam intr-un apartament maricel, dintr-un bloc cochet, construit in Bucuresti prin anii "30, pe o strada cu nume frumos: Romulus. Strada asta serpuieste prin inima Bucurestilor, in partea cea mai veche a lui - cea care a scapat, ca prin minune, de buldozerele lui Ceausescu. Pe strada asta a locuit, candva, si si-a scris "Medelenii" un mare avocat si scriitor: Ionel Teodoreanu. La capatul strazii, "peste drum", e scoala primara de pe strada Mantuleasa, in care a invatat Mircea Eliade. Si, un pic "mai incolo", pe strada Plantelor, se afla cladirea-spital in care a murit Eminescu. Intr-un astfel de spatiu incarcat de magie era normal sa existe si un refugiu pentru istorie. Un oras, candva al pamantului romanesc, a fugit de la locul nasterii sale, de langa coasta lui de mare albastra, si a venit, pur si simplu, Acasa, printre ai lui. S-a ascuns in fotografii, in tablourile de pe pereti si chiar in numele unei fiinte de exceptie, care este gazda mea si care se numeste Balcica Maciuca. Iar orasul venit acasa este cel care a primit-o, ani de-a randul, intre hotarele lui pe Regina Maria a Romaniei, orasul in care Majestatea sa a dorit sa-i fie ocrotita, pentru totdeauna, inima. Este orasul care a fost candva o podoaba a Romaniei Mari - Balcicul.
Gazda mea e o femeie frumoasa, fara varsta, inalta, imbracata sport - in pantaloni si jacheta de lana de culoarea nisipului. Are mainile lungi si fine. In timp ce vorbim, isi tot aranjeaza o suvita de par rebela care-i cade intruna pe frunte... Ma primeste cu tot firescul in apartametnul spatios, devenit muzeu din cauza minunilor insirate pe pereti - uleiuri, acuarele si desene semnate de marii pictori romani ai anilor "20, "30, "40, si care au ca tema, in majoritate, Balcicul... Orasul de pe Coasta de argint- Ma intrebi din ce era alcatuita magia Balcicului? Nu stiu sa-ti spun. Era soarele, era lumina, era poate culoarea marii. Toate la un loc! Da, cred ca toate la un loc! Si inca ceva: o stare de tihna pe care o percepeai respirand aerul parfumat al locului, auzind muzica valurilor, simtind pe piele caldura soarelui - care nu era niciodata torid. Era doar fierbinte. Din pricina dealurilor rapoase, de calcar, Balcicului i se spunea "Orasul alb". Iarna dura putin. Incepea in octombrie, cu ploi, cu mare agitata, cu un frig... dulce. Asta dura cam pana pe la inceputul lui martie, cand porneau sa infloreasca magnoliile simigdalii. Balcicul avea un magnet, o vraja doar a lui, care atragea mai ales pictorii, scriitorii.
Voga Balcicului a inceput o data cu anii "20. Tata s-a stabilit la Balcic in 1927, cand a fost numit profesor si apoi directorul gimnaziului de acolo. Si tot atunci, tata a infiintat o universitate libera numita "Coasta de argint". Si o revista numita tot "Coasta de argint". La Balcic, mai ales in timpul verii, veneau sa lucreze marii pictori ai epocii: Lucian Grigorescu, Tonitza, Steriadi, Pallady, Ghiata, Darascu si altii. Veneau sa scrie sau sa se relaxeze marii scriitori de atunci: Adrian Maniu, Tudor Vianu, Ion Marin Sadoveanu, Ion Pillat, Jean Bart, Oskar Walter Cisek si altii... Lumea picturii, a romanului si a poeziei interbelice.
- Dar doamne din lumea mare nu veneau?
- Ba veneau, dar pe mine m-a impresionat o singura doamna: Regina Maria. Tata ne povestea ca dupa ce a ajuns pentru prima data la Balcic "Regina si-a dat seama ca este locul pe care l-a asteptat toata viata". Si-atunci, a inaltat palatul acela superb. Si biserica, pe care a botezat-o "Stella Maris" sau "Tenka Juvah". Asta ar insemna "loc singuratic". Dupa cum se stie, Regina a cerut ca la moartea ei, inima sa-i fie ingropata acolo. Iar eu pot sa afirm - fara nici o exagerare - ca, daca Regina Maria "si-a pus" inima acolo, tatal meu si-a pus sufletul acolo. Tatal meu a fost considerat unul dintre primii edili ai Balcicului. In plus, vrand-nevrand, tata a facut sa se nasca acolo o "scoala", o scoala care, la randul ei, a insemnat un moment important in pictura romaneasca. Ani de-a randul, pot spune ca nu a existat o expozitie importanta de pictura fara ca ea sa cuprinda tema asta - Balcicul...
- Dupa aceasta introducere cam ex-abrupto, hai sa vorbim mai pe larg despre parintii tai. Cine au fost ei?
- Mama mea a fost bulgaroaica. O chema Penca, Penca Dobreff. Era - dupa cum o arata si fotografia - superba, nu? Penca studiase timp de doi ani canto la Viena. Era o soprana extraordinara, cu un timbru a la Callas. Bunicii mei fiind niste bulgari foarte bogati, isi ingaduisera sa-si trimita fiica la studii in strainatate. Numai ca la un moment dat, bunicul meu a pierdut o gramada de bani in comertul cu grane, asa ca a chemat-o pe fata inapoi, la Balcic. Profesorii au regretat enorm plecarea Pencai, spunand ca e o crima ca scena de opera sa piarda o astfel de voce, o astfel de prezenta charismatica. Ei bine, intr-una din serile in care se organizase pe malul marii o reuniune culturala, a fost invitata si mama mea sa cante. Tata atunci a cunoscut-o. Si a fost teribil de impresionat de toata faptura ei. Si de vocea ei - fara pereche... (Eu, de cate ori ma gandesc la mama, imi pun un disc cu Callas si mi se pare ca o vad pe tanara Penca Dobreff cantand pe malul marii.) Stiu de la tata cain seara aceea memorabila din 1927, dupa recitalul mamei, George Vraca a spus poezii de Eminescu. Si tot de la el mai stiu ca manifestarea s-a incheiat cu un recital al lui Stefanescu-Goanga. Culmea e ca parintii mei se aflasera cam in acel timp la studii la Viena. Dar nu s-au intalnit deloc acolo. Dumnezeu a vrut sa-i aseze fata in fata la... Balcic! De cum a vazut-o, tata a ramas vrajit. A adorat-o din prima clipa! Ii umplea curtea cu flori pe care, culmea, le aduna din gradina publica - el, viitorul primar al urbei! Ii scria scrisori peste scrisori de-acolo, din Cafeneaua lui Mamut, cea pe care o vezi pe peretele de vizavi, pictata de Vasile Popescu. (Dar cati pictori n-au pictat aceasta foarte pitoreasca "locanta" a turcului Mamut! Tonitza intarzia acolo zile intregi, desena de zor, uneori chiar cu zat de cafea.) Scrisorile tatei incepeau, totdeauna, cu aceeasi "formulare": "Sublimei mele Penca"... La drept vorbind, la inceput nu se intelegeau pe romaneste. Ea nu stia o boaba din limba noastra, iar el - habar n-avea bulgareste! Vorbeau - cat vorbeau! - nemteste. In scurt timp, pentru ca tatal Pencai nu concepea sa aiba un ginere roman, cei doi s-au hotarat sa fuga... la Paris! Zis si facut! Dupa multe peripetii, au ajuns in Capitala Frantei si s-au casatorit la biserica romaneasca din Paris. Tata, Octavian Mosescu, era si el un barbat frumos. Uite-l aici, in portretul pe care i l-a facut intr-o seara, la Capsa, Pallady. Un nume testamentar: Balcica Tata a fost primar la Balcic in doi timpi. O data, incepand din 1930 pana in 1932, cand l-a numit insusi Nicolae Iorga. Si-apoi, din nou, a fost numit primar in 1938 - de data asta de Mihai Ralea. Si poate ca ar mai fi ramas multa vreme la post, ca prea facea treaba buna pentru localnici, pentru oras si pentru artisti... Numai ca a survenit acel "accident" nenorocit alIstoriei - cedarea Cadrilaterului. Atunci cand Romania a devenit mai mica... De altfel, ultimul care a plecat din Balcic a fost chiar tata. Noi - mama si cu mine - plecasem inaintea lui la Constanta. El a ramas "sa predea orasul" noilor stapani: bulgarii. A luat si cainele cu el - era un catel simpatic, "cainele Primariei", cum i se spunea. Ei doi au venit cu vaporul dupa noi si-apoi am plecat cu totii la Ramnicul Sarat. La drept vorbind, tata nu s-a despartit niciodata de Balcic. L-a luat dupa el pretutindeni in peregrinarile sale ulterioare, in preocuparile sale, in articolele si cartile pe care le-a scris.
Cand o intreb despre numele ei, Balcica zambeste:
- La nasterea mea, tata a spus: "Fetita asta nu se poate chema altfel decat... Balcica!". Si Balcica am ramas. Nu am mai capatat niciodata alt nume. Nici macar unul de alint. De altfel, cea de-a doua casa a noastra, construita pe cand aveam doar cativa ani dupa planurile acelei artiste rafinate care a fost arhitecta Delavrancea Gibory (sora Cellei Delavrancea), s-a chemat "Vila Balcica". Dar sa stii ca nu numai tata si-a construit casa acolo. El a fost nespus de generos cu toti artistii, cu toti scriitorii. In calitate de primar, el le-a dat gratis terenuri ca sa-si construiasca, in acel spatiu mirific, tot ce voiau ei: case, ateliere. Multe dintre aceste case poarta semnatura aceleiasi minunate arhitecte: Delavrancea Gibory. Tata a fost renumit pentru initiativa asta a lui. A creat o a doua patrie pentru marii lui prieteni, pe care atat ii admira...
Uite o scrisoare de pret - un manuscris semnat Lucian Blaga, avand antetul "Berna, 30 ianuarie 1931". In scrisoarea asta Blaga il roaga pe tatal meu sa-l ajute "sa obtina si el un astfel de locsor de casa", un "cadou cu smochine", cum numeste el in incheierea scrisorii eventualul loc de casa la Balcic. Tataroaice, fantani si margele Ma intrebi cum era Balcicul, cum erau casele tipice ale Balcicului... Erau case mici, turcesti, care urcau pe stradute inguste, mai degraba ulicioare ce serpuiau pana in culmea dealului. Orasul era cumva in amfiteatru. Erau drumuri pietruite, dar si de pamant. In mahalaua tatarasca vedeai case din chirpici. In zona asta misunau tataroaicele imbracate foarte colorat, purtand salvari si bluze pestrite, vaporoase. Erau atat de picturale cand veneau la fantani... Fantanile Balcicului erau niste mici monumente extraordinare. Erau din piatra, erau decorate cu motive de inspiratie orientala. Aveau basoreliefuri, aveau un fronton si jos aveau un jgheab. Apa curgea dintr-o tasnitoare in jgheabul spre care se indreptau, uneori in sir indian, tataroaicele "inarmate" cu faimoasele lor tingiri de arama. Veneau ca sa-si ia apa de baut. Cele tinere se purtau asa, colorate. Tataroaicele mai in varsta umblau in negru si aveau fata acoperita cu feregea. Tot capul era acoperit. Tataroaicele purtau multe siruri de margele foarte colorate. Balcicul avea cateva fantani extraordinare. Cea mai frumoasa era fantana din Piata Primariei. Frumoasa era si fantana din coltul casei noastre. Alta, tot frumoasa, era in port. Erau multe fantani cu apa limpede ca si cristalul la Balcic. Casa noastra avea fantana ei - dar mie imi placea nespus sa asist la procesiunea aceasta a tataroaicelor. Era un fel de lume a lui Ali-Baba pentru fetita care eram atunci. Cred ca si acest sopotit al fantanilor contribuia la aerul tihnit al Balcicului. In dorul acestei tihne venea lumea la noi. Pentru mine, era un lucru obisnuit sa vad "haladuind" prin Balcic pictori care-si carau sevaletul prin tot locul, fete cunoscute de scriitori care-si cautau inspiratia sau doar odihna, in orizontul marin. Dupa cum mi se parea firesc sa-l zaresc din fereastra pe Steriadi, pictand chiar in primeleore ale diminetii, in gradina noastra, care nu era mare, dar era sufocata de flori sadite "in scari". In mijlocul gradinii se inalta un copac foarte special, un "finap" care facea fructe rosii. Aveam si rodii in gradina noastra, migdalii infloreau chiar la intrare. Seara, se adunau la noi pictorii... Venea Lucian Grigorescu, venea Tonitza, veneau si Steriadi, Darascu si multi, multi altii. Veneau la o cafea ori veneau la masa. Si pe urma, plecau la restaurantul din Piata Primariei, "Iamandi", tinut de un grec si renumit pentru vinurile lui extraordinare. Acolo, se manca mai mult peste - guvizi. Guvizii ii aducea Ismail - care venea sa ne aprovizioneze si pe noi. Venea pe la noi si alt turc, Osman, prieten cu Steriadi. Osman ii ducea cutia cu culori, panzele. Osman a aparut in multe picturi ale lui Steriadi. De altfel, si tata apare - cum ti-am mai spus - in multe tablouri ale prietenilor lui, marii pictori.
- Si-acum, hai sa vorbim, draga Balcica, despre Regina. Despre Regina Maria, cea care, cum spuneai, si-a lasat inima la Balcic. Cum arata acolo, in locul ei de taina, cum era imbracata, cum vorbea?
- Regina era frumoasa, asa cum o arata fotografiile vremii. Purta intotdeauna rochii lungi, albe, vaporoase, in falduri bogate, ca niste valuri verticale. Avea capul infasurat intr-un sal, tot alb, care se prelungea, ca o aripa, pe umeri. Purta siraguri de perle sidefii si pantofi de nabuc care abia se zareau de sub faldurile rochiei. Cand venea la Balcic, era asteptata la o rascruce de drumuri, in varful dealului, de catre turcoaica ei, Fatma. Cand vorbea despre Regina, turcoaica ii zicea Sultana. De cum sosea stapana ei, Fatma era nedespartita de Regina, care o lua intotdeauna in masina ei. Dupa primele ceasuri de la sosire, Regina il chema pe tata la palat, la masa. Era intotdeauna o masa simpla, fara farafastacuri. Si de fiecare data ii amintea tatei despre rugamintea ei. Si anume, ca nu cumva in valtoarea innoirilor, a constructiilor care se inaltau la tot pasul, sa fie pierdut farmecul Balcicului... "Domnule Mosescu, - ii spunea Regina - te rog sa veghezi ca nu cumva sa se piarda atmosfera, poezia Balcicului nostru." Cel mai adesea, Regina venea singura la Balcic. Uneori, o insotea si Ferdinand. Avea si Regele un loc favorit, doar al lui.
Palatul avea doua caturi, avea arhitectura caselor turcesti, cu balcoanele iesite un pic in afara. Avea o gradina superba, cu vegetatie luxurianta, pe care o ingrijeau doi-trei gradinari. Nu prea veneau musafiri la Regina. Cat era vara de lunga, ii placea sa stea retrasa. Aici medita, aici scria... Ii trebuia o anume izolare de lume. Venea insa destul de des la noi acasa, pentru ca vederea de la noi din curte era extraordinara. Si casa ii placea... Casa noastra nu era mare, dar avea odai spatioase. Imi aduc aminte ca odata, pe cand se afla la noi in vizita, Regina l-a intrebat pe tata: "Cum, aveti un singur dormitor? Si cand va certati - ce faceti?". Pe mine ma mangaia intotdeauna pe crestet si-mi spunea: "Ce fericita esti ca te cheama Balcica!... Ce copil fericit sa porti numele celui mai frumos oras din lume!". M-ai intrebat ce se manca la Regina. In general - peste! Si, in mod obligatoriu, iaurt! La Balcic se gasea cel mai bun iaurt! Regina era mare amatoare de acest iaurt pe care-l taia cu cutitul. Era iaurt de capra. Balcicul era plin de capre, pe care copiii le plimbau pe dealurile acelea albe si rapoase. Copiii si caprele erau insotiti de magarusi. Am avut si eu un magarus. Era blond-cenusiu. Il chema Isa. Tare l-am mai iubit! Isa locuia in mahalaua tatarasca, dar in fiecare dimineata ma astepta la poarta ca sa plecam pe dealuri. Isa avea margele albastru-turcoaz la gat. Scoteau un clinchet tare placut in haladuielile noastre. Isa a murit de batranete, cu putin timp mai inainte de plecarea noastra - definitiva - din Balcic. La moartea lui, copiii mi-au daruit margelele acelea albastru-turcoaz. Le-am pastrat multa vreme de dorul magarusului meu. Afland de la tata despre moartea lui Isa, Lucian Grigorescu a exclamat: "Vai, ce pacat! Isa era cel mai putin magar dintre noi toti!"...
- Tata a lucrat la Hipodrom, vindea bilete la cursele de cai, iar mama a intrat sa lucreze la o fabrica de tricotaje. Tata nu se lasa, era dispus sa scoata bani din piatra seaca, din dorinta de a ne asigura un trai decent, din dorinta de a-si mai achizitiona cate un tablou. Sa stii ca noi nu am tinut doar posturile de Craciun si de Paste. La noi se tinea si "postul... Ghiata". Ori "postul... Steriadi". Tata nu precupetea nici un efort ca sa-si poata chema iarasi la o gustare, la un vinisor, la o cafea prietenii - pictorii ( Lucian Grigorescu, Camil Ressu) si sculptorii (printre ei era si Gheorghe Anghel, care mi-a facut un bust, in bronz, pe cand eram fetita. Uite-l colo, langa usa de la salon). Se refacea astfel, in locuinta aceea modesta (doua camere intr-un apartament inchiriat undeva, langa Parcul Carol), atmosfera de la Balcic. Veneau si foarte multi actori la noi. Intre timp, tata se angajase la un laborator de... cosmetica. Facea farduri de obraz, rujuri, pudra. Devenise un fel de muncitor-sadea si, totusi, veneau la noi marii actori ai scenei romanesti, prieteni la catarama cu tata: George Vraca, Puiu Iancovescu (caruia tata ii daduse loc de casa la Balcic), Calboreanu. Mama le facea baclavale, imam-baldi. Tata era prieten cu Jean Grozavescu, cu Goanga. In vremea Balcicului, de Paste, Goanga venea intotdeauna la noi. Biserica romaneasca era in capul dealului. Lumea cobora intr-o superba procesiune, cu lumanarile aprinse, in timp ce, cu vocea lui care cutremura dealurile, Goanga canta "Cristos a inviat!"...
In 1940, cand am plecat definitiv din Balcic, poetul Adrian Maniu, care era foarte bun prieten cu tata si care venea in fiecare vara la Balcic, a scris o poezie special pentru mine. Mi-a dedicat-o. Poezia evoca un dialog de dor intre mine si Balcic. Doresc sa inchei cu ultima strofa din aceasta poezie lunga, placuta si dureroasa calatorie a noastra inapoi in timp, in timpul cel mai fericit al vietii mele. Ultima strofa suna asa: "- Unde esti tu?/ - Nu mai sunt/ Dar mi-e sufletul la tine/ - Tu te mai gandesti la mine?/ - Saruta-te-as, alb pamant...". Silvia Kerim
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
