Societate

Societate. Ultimul anotimp al scolii din Sirnea. Cand intr-un sat de munte se stinge o scoala, se scutura de durere si stelele de pe cer. Moartea scolii inseamna moartea vietii. Locuri parasite si-mbatranite, din care timpul se scurge-n pamant. . Mai intai moare scoala, pe urma satul, pe urma iarba......

Societate

Ultimul anotimp al scolii din Sirnea

Cand intr-un sat de munte se stinge o scoala, se scutura de durere si stelele de pe cer. Moartea scolii inseamna moartea vietii. Locuri parasite si-mbatranite, din care timpul se scurge-n pamant.

Mai intai moare scoala, pe urma satul, pe urma iarba... Depopulate de Ceausescu, cu blestemata lui ispita industriala, lasate total de izbeliste de guvernantii nostri sezonieri, satele de munte din Romania se pregatesc, adunandu-si aripile de iarba, sa treaca in lumea de dincolo. Moartea clopotelului e un semn.

Undeva, in mijlocul geografic al Romaniei, se afla un loc miraculos, inconjurat de un brau urias de munti ce seamana cu o hora de piatra. Traditia spune ca aici s-au asezat cei zece fii ai legendarului Bran, de unde si numele pe care aceasta minune l-a imprumutat de la Dumnezeu - "Tara Branului"... Dar mijlocul geografic nu seamana niciodata cu marginea istoriei, caci aici a fost, mai intai, o margine de lume, apoi o margine de imperiu si acum pare a fi o margine de timp! In aceasta depresiune din inima Carpatilor, unde linistea a incremenit pentru totdeauna, sta ascuns satul Sirnea, scufundat vara in oceane de iarba si iarna in eterne zapezi.

Dimineata fara sfarsit

La ora 6 dimineata, Alina Caciula se trezeste din somn, mangaiata de mainile reci ale mamei sale. Se freaca la ochi, se dezmeticeste incet si se da jos din pat. Apoi trece in bucatarie, unde e mai cald decat in celelalte incaperi, fiindca s-au pus lemne pe foc ca sa se incalzeasca apa de spalat. Pe masa, o asteapta o cana cu lapte cald si doua felii mari de paine cu unt. Se spala pe dinti si pe fata, in timp ce mama ii toarna apa, dupa care se apuca de imbracat. Trebuie sa se infofoleasca bine, pentru ca s-a uitat pe geam si a vazut cerul plin de stele... Fetita de numai sapte ani stie ca iarna, cand e senin cerul, inseamna ca e un frig naprasnic. Se intoarce la bucatarie si, inainte de-a se aseza la masa, spune o rugaciune soptit. Isi bea toata cana cu lapte, desi nu prea ii place caimacul, mananca feliile de paine cu unt, apoi se inchina inca o data si se duce sa-si pregateasca ghiozdanul. Mama si cu tata sunt deja la vite si nu mai au timp sa se ocupe de ea. Fata isi trage cojocelul, isi pune ghiozdanul, burdusit de caiete si carti, in spate, isi indeasa manutele in manusile groase, de lana, dupa care mai trece inca o data prin bucatarie si iese in pridvor. Aerul rece al sfarsitului de noapte i se lipeste de obraji. Inca inainte de ora sapte, Alina incepe sa calce prin zapada care scartaie din cauza gerului. E un intuneric ca la inceput de lume, dar fata stie drumul cu ochii inchisi. Carul Mare straluceste deasupra capului ei. Alina se opreste sa il priveasca de cate ori isi trage caciula peste urechi. Din "Podul Paltinului", pana la scoala din Sirnea, sunt de mers aproape 7 kilometri, toti prin bezna si prin zapada care uneori ii ajunge fetitei la brau.

Rareori se mai aud copacii fosnind, cand se misca aerul peste crestele inghetate. Cand se mai opreste cateva clipe ca sa respire, micuta Alina pare inconjurata de o liniste fara sfarsit, ce a incremenit deasupra spinarilor de deal acoperite cu nameti cat casa. Cateodata, mai aude cate un lup ratacit dinspre Pleasa, dealul abrupt din spatele satului. Fetita trece pe langa cate o casa intunecata, dar nu intalneste nici tipenie de om, dupa care urmeaza inca o portiune de drum luminata numai de irizarea slaba a stelelor. Intr-o astfel de singuratate, Alina s-a invatat sa vorbeasca, in gand, cu ea insasi. Uneori isi mai aminteste ce i-a povestit bunica, despre comorile pe care haiducii le-ar fi ingropat aici, in alte timpuri. Desi nu i s-a intamplat niciodata sa zareasca vreun semn, ea stie ca lumina acestor comori se mai vede chiar si acum, cateodata, noaptea, mai ales de Sfantul Gheorghe sau de Sfantul Andrei. A auzit ca unele dintre aceste comori ar fi fost "jurate", adica legate cu blestem de haiduci.

Abia dupa ce trece de fostul magazin, Alina incepe sa simta o geana de lumina, pentru ca totul se albeste, pe nesimtite, in jurul ei. Stelele se sting incet, iar in stanga apare uriasa vale, strajuita de hora muntilor. Alina a marturisit ca asemuieste aceasta pacla a diminetilor fara sfarsit, cand merge spre scoala, iarna, cu un "intuneric luminos", dincolo de care incep sa se vada, numai in zilele senine, Magura Codlei si Bucegii. Abia cand coboara de la "Felicia" spre vatra satului, ii striga "Buna dimineata" Ionut Mosor, care este mult mai mare decat ea si vine la scoala pe schiuri. Desi este in clasa a Viii-a, Ionut se scoala tot la ora 6, pentru ca in fiecare dimineata se urca pana in varful dealului, la salasul de vite, sa le mulga. Parintii lui sunt ceva mai varstnici. Baiatul trece laptele din sistar in niste bidoane, pe care le pune intr-un rucsac, dupa care coboara pe schiuri, ducandu-le in spinare.

Dupa ce a trecut Ionut Mosor, apare si Ionela Nan, care coboara cu sania, de la ultima casa, de sub Pleasa. Tot lungul ulitei principale, pana la scoala, cele doua fete se trag cu sania una pe alta si se harjonesc cu zapada, asa incat ajung rosii in obraji. In curte, chiar la intrarea in cladirea scolii, Alina Caciula gaseste o padure de schiuri si de sanii, aliniate deja, dar stie ca nu a intarziat, pentru simplul motiv ca acest lucru nu i s-a intamplat niciodata... Pe hol, dar mai ales in clasa, o cuprinde o caldura placuta, ce-i aminteste de caldura bucatariei de acasa. Fetita se dezbraca, isi scoate manualul de "Scriere" si caietele de exercitii, pune vechiul ghiozdan sub tejgheaua scorojita a bancii de lemn si se asaza langa colega ei, Ionela Potec. Ele sunt singurele eleve din clasa I a scolii generale din Sirnea. In aceeasi incapere, aliniati pe randuri diferite, stau in banci ceilalti elevi din clasele a Ii-a, a Iii-a si a Iv-a.

La ora 8.30 fix, domnul invatator Ion Dudu intra in clasa si le da "Buna dimineata". Domnul Dudu este si directorul scolii, de aceea le da elevilor, pe rand, teme de facut si se mai duce sa rezolve unele probleme administrative. La clasa I se face "Scriere", la clasa a Ii-a "Matematica", la clasa a Iii-a "Citire"... si la clasa a Iv-a "Stiinte". Dimineata fara sfarsit a Alinei Caciula continua...

Singura minune este viata

Lipita pe un panou cu trasee turistice, legenda, destul de stearsa de altfel, pare sa nu mai aiba contact cu realitatea. Una din cele mai mari minuni pe care si-o doresc toti sirnenii e legata direct de viata: supravietuirea satului si a scolii. In conditiile exodului spre orase, ca si datorita scaderii natalitatii, acest lucru pare a fi destul de putin probabil. Dar oamenii nu si-au pierdut sperantele definitiv...

Vechea scoala din Sirnea are 10 copii la gradinita si alti 31 de elevi, dintre care 13 in clasele primare, plus 18 in clasele gimnaziale. Aici lucreaza o educatoare, Valerica Dudu, un invatator, Ion Dudu, care este si directorul scolii, parintele Nicolae Teposu, care tine orele de Religie, plus alte sapte cadre didactice, dintre care unii profesori au doar jumatate de norma. Florin Subtirelu, repartizat din Oltenia, preda Fizica si Chimia, pe langa o ora de informatica pe saptamana, pentru fiecare clasa gimnaziala. Ardeleanul Emil Cazan preda Matematica si recunoaste ca, de cand a parasit Clujul, fumeaza doua pachete "Carpati" pe zi, chiar daca lumea il tachineaza ca strica aerul din Sirnea. Tatiana Benga preda Franceza si Engleza, iar Victor Popescu este profesor de Biologie. Simona Dudu preda Istorie si Cultura Civica, iar Ioan Voinescu, Limba si Literatura Romana. In fine, Radu Fruntes (fiul regretatului invatator si ctitor local) are ore de Educatie Fizica si de Muzica, intr-o inedita simbioza pedagogica. Toti acesti oameni minunati sunt legati, trup si suflet, de Sirnea, chiar daca unii nu s-au nascut acolo. Din nefericire, soarta lor profesionala ramane legata de destinul imprevizibil al lacasului de invatamant unde lucreaza acum. Directorul Ion Dudu se teme ca, din pacate - daca nu va interveni vreo schimbare demografica in structura populatiei din sat - dincolo de orizontul anului 2000, apare riscul tot mai evident al inchiderii scolii.

Extemporalul sperantei

Singurii locuitori ai satului Sirnea care nu cred in ruptul capului ca scoala lor va muri vreodata sunt chiar... copiii. O simpla intrebare adresata elevilor a devenit un veritabil program de viitor. La intrebarea: "Ce vreti sa faceti in viata?", toti elevii au raspuns, fara exceptie, ca nu vor sa plece din Sirnea niciodata! Ionut Nan a declarat ca familia sa are 22 de oi, din care mama ingrijeste una, tata are grija de doua, iar el se ocupa de restul turmei, din care noua capete de ovine ii apartin "de drept"! Georgel Lutea are 10 ani, este cel mai mare dintre frati si iubeste foarte mult caii. Toata toamna trecuta a adus cu ei lemne din munte, i-a tesalat si i-a ingrijit, sa nu raceasca. Nu-l prea intereseaza cele doua mii de volume din biblioteca scolii, pentru ca se simte mai bine calare pe un armasar, in padure! Vrea sa devina "fermier", pentru ca familia lui are vaci si 11 oi. Marinus Cioaca, fiul postasului, nu vrea sa se faca, desigur, decat... postas! Ionela Nan, cu care se intalneste Alina Caciula in fiecare dimineata, in drum spre scoala, vrea sa se faca ziarista, pentru ca are casa in varful dealului si vede tot ce se intampla in sat. Acest "extemporal al sperantei" a contrazis, in chip evident, scepticismul celor varstnici. Cu toate astea, desi "nea Viciu", seful obstei din sat, stie ca, intr-o buna zi, unul din copiii de azi ii va lua locul in fruntea treburilor gospodaresti, anotimpurile sale, ca si ale scolii din Sirnea, i se par tot mai scurte. Satul s-a aflat, totdeauna, undeva la marginea lumii si a istoriei, ocrotita intr-un fel de furia ei, dar totodata uitata. De altfel, in Sirnea exista un lucru pe care nu-l poti intalni nicaieri in alta parte decat aici, intre plaiurile pe care zapezile se asaza la fel de tacute ca si acum un veac. Este acea ciudata melancolie, aproape mioritica, pe care ti-o da gustul dulce-amar al "timpului trecut" si al fatalitatii pe care numai oamenii de la munte le cunosc. Poate tocmai de aceea, Maria Teposu, sotia lui "Nea Viciu", priveste in zare si rosteste lin, de parca o aude numai Dumnezeu: "Ce-i intai, pe urma nu-i."...

Invatatoarea pensionara Maria Rapeanu
"In satul nostru, trebuie sa fii de piatra ca sa rezisti"

- Cum ningea in Sirnea, pe vremuri, d-na invatatoare?

- Parca mai lin, fara vijeliile de acum... Cu cat trece timpul, mi se par mai frumoase zapezile de altadata, poate pentru ca eram copil pe atunci.

- S-a mai schimbat satul?

- Schimbarea vremurilor bate pana aici, in munti. Lumea s-a rarit si copiii se imputineaza vazand cu ochii. Chiar satul in sine e mai adunat, mai restrans. Nu mai sunt case razletite peste tot, pe dealuri, ca inainte de razboi. Cand am deschis eu ochii pe lume, la Sirnea isi faceau case numai taranii din sat. Acum, isi fac doar strainii... Si ce viata a fost odata aici! Ce scoala! Aici am avut invatatori pe care nu i-am putut uita toata viata. Cand am terminat clasa a Iv-a si m-am dus la gimnaziu, Sirnea era satul cu cei mai multi copii plecati la scoli. Cred ca si din cauza asta locul e acum mai pustiu. Copiii au plecat sa invete, dar s-au risipit si au ramas prin straini, pentru ca au vazut ca se traieste mai usor. Foarte putini s-au mai intors acasa. In satul nostru, trebuie sa fii de piatra ca sa rezisti. Parintii si bunicii mei n-au simtit greutatea asta, fiindca n-au avut cu ce sa o compare, caci n-au iesit niciodata de-aici.

- Cand ati devenit invatatoare in sat?

- In toamna lui 1951 am predat prima oara, dar nu aici, ci in comuna Fundata. Anul urmator m-am mutat la scoala din Sirnea si de aici am iesit la pensie. Am fost invatatoare sub vreo 7-8 directori si am avut aproape o mie de elevi. In ultimul an, inainte de pensie, chiar eu am fost directoare, desi continuam sa am ore la toate cele patru clase primare. In 1952, eram patru invatatori pentru patru clase, dar ne-am imputinat mereu.

- Oare suflul inghetat al istoriei din timpurile acelea a ajuns pana-n sat?

- Pe peretele din clasa am schimbat cu mainile mele toate portretele, de la Stalin la Ceausescu. Invatamantul era foarte politizat si aici, dar copiii nu bagau asta-n seama! Veneau la scoala ca si acum, pe jos sau pe schiuri, insa multi dintre ei ajungeau de la departari inca si mai mari ca acum, fiindca satul era mai intins si casele mai rasfirate. Unii veneau de la Muchia lui David sau tocmai de la hotarul Pesterii... Ma emotiona tocmai faptul ca nu intarziau aproape deloc. Cand intrau in clasa, rosii in obraji, rasuflau ca dupa o lunga excursie. Eu stiam ca trecusera peste dealuri, infundand un picior in zapada si tragandu-l pe celalalt... Cat era vremea de geroasa, ei veneau la scoala pe schiuri sau inotand prin nameti... Sobele duduiau incinse si lemnele trosneau pe foc, iar eu incepeam orele cu o bucurie pe care n-am s-o pot uita pana mor! La inceput de tot, desi intrasem in comunism si se schimbasera timpurile, imi spuneau tot "doamna invatatoare". Pe urma, foarte repede, n-am mai avut voie nici sa-i duc la biserica, iar eu am devenit "tovarasa invatatoare" si asa am iesit la pensie...

- Cum ati trecut acest prag atat de greu al vietii?

- Nu va pot povesti cat de greu mi-a fost. Dorul de scoala nu mi-a trecut nici pana in ziua de azi. Chiar si acum, mi se mai intampla sa visez noaptea-n somn ca sunt cu copiii in clasa, la ore... In fiecare an, toamna, la inceputul scolii, sunt nelipsita de la deschiderile festive, unde actualul director, Ion Dudu, imi multumeste in fata parintilor pentru truda mea. Si pe el l-am avut elev, ca si pe Voinescu sau Radu Fruntes. De obicei, primesc brate de flori de la parintii elevilor, care mi-au fost si ei elevi. In afara de familia mea, nu am bucurie mai mare.

- V-ati facut vreun bilant sentimental?

- Toate bilanturile mele sunt sentimentale, de la o varsta incoace. Multi elevi, dintre cei pe care i-am avut, au ajuns cunoscuti si au facut cariera. Nu mi-e rusine cu ei in lume. Multi imi trimit scrisori, felicitari, martisoare... Ma bucur si plang.

- V-ati gandit vreodata sa plecati din Sirnea?

- Fetele mele au incercat sa ma convinga, dar nu pot sa fac asa ceva, cu toate ca am ramas singura. Sotul meu a murit. Eu sunt legata de fiecare fir de iarba din ograda mea, de fiecare floare... Oricat de bine ar fi in alta parte, nu pot sa plec nicaieri. Asa am simtit pentru Sirnea si aici am sa-mi sfarsesc zilele, cu voia lui Dumnezeu.

Prof. Radu Fruntes
"M-am intors sa continuu opera tatalui meu"

- D-le Radu Fruntes, sunteti unul dintre rarii intelectuali care va intoarceti ca profesor in Sirnea, tocmai cand scoala din sat se pregateste sa moara. Ce dor v-a manat sufletul?

- M-am intors, pur si simplu, acasa! Dupa o viata traita printre straini, acum, dupa ce am trecut de 50 de ani, m-am intors in locul unde se afla radacinile mele, chiar daca formularea asta suna cam patetic. M-am intors sa continuu opera tatalui meu, invatatorul Nicolae Fruntes, care este si ctitorul multor impliniri savarsite aici, in sat. Dar m-am intors si pentru scoala din Sirnea, unde a ramas sufletul meu, inca de la inceput. Stiu ca gestul meu este in raspar cu mersul vremurilor, dar mai stiu ca trebuie sa-mi inchei socotelile cu viata in locul unde am venit pe lume... Cainele credincios nu se duce sa moara la mormantul stapanului sau?

Marius Petrescu
Fotoreportaj: Emanuel Tanjala

top

Calare, in zorii copilariei

Cele mai multe seri ale copilariei mele s-au consumat la lumina plapanda a lampii cu gaz. Curentul electric nu ajunsese inca la Sirnea, asa incat, departe de a fi inundata de efluvii luminoase, casa parinteasca se inchidea, la sfarsitul fiecarei zile, intr-un crepuscul duios si misterios. Amurgul aducea in odaie o melancolie nesfarsita, punand zavorul freamatului de peste zi. Intreaga mea imaginatie s-a hranit mai cu seama din partea umbroasa a copilariei. Intunericul inchipuirilor mele era incendiat adesea de fulgerul fanteziei. In ungherele incaperilor se chirceau tot soiul de demoni sugubeti, pe care ii intaratam cu curiozitati de copil.

Partea solara, luminoasa a anilor mei tineri, a fost mai degraba o corvoada. Mergeam cu bunica dupa craite, iutari si nicoreti, dar trebuia sa aduc in spate si lemne pentru foc. Dardaiam, adesea, in dupa-amiezele ploioase de toamna, holbandu-ma la codrul ruginiu si pazind animalele. Caram apa cu cobilita, ferindu-ma de noroiul ulitei cu gesturi pedante, ca domnul Vucea. Vara lucram la fan, rugandu-ma sa vina ploaia si sa inceteze lucrul. Eram in stare sa savarsesc adevarate ritualuri ale fertilitatii, numai sa se crape cerul si sa se reverse norii. Cu tot idilismul lui, lucratul fanului mi s-a parut intotdeauna o povara. Puteam eu insa sa dau bir cu fugitii si sa las de izbeliste brazdele de iarba care acopereau ograzile ca niste serpi somnorosi? Iarna crapam lemne, mulgeam vacile si-o rugam pe bunica sa-mi dea in bobi, ca sa-mi ghiceasca viitorul. Nici un semn rau nu mi s-a aratat in boabele de porumb descantate de mana invinetita de ani a bunicii. Nu eram singurul copil caruia grijile zilnice ii dijmuiau copilaria. La munte, la tara in general, copilul nu era privit ca un obiect de plus, bun doar de mangaiat, ci si ca un gospodar. In absenta parintilor, el trebuia sa stie cum se tine casa.

Cea mai frumoasa evadare din servitutiile copilariei mi-a oferit-o insa calul nostru. Calaream zile de-a randul pe coamele dealurilor, lasandu-ma purtat intr-un delir al vitezei si-al libertatii, pe care nu l-am mai trait niciodata de-atunci. Palmele mele isi amintesc si-acum coama catifelata a calului nostru, aerul umed al narilor lui, luciul crupei si-al gatului incordat ca un arc. De-acolo sus, de pe sa, copilul care eram razbuna toate privatiunile acelor vremuri, sfida toate frustrarile. Eram de neatins, de neatins...

Apoi, parintii mei au vandut calul unor consateni. Au trecut multe nopti pustii in care visele mele, populate de herghelii diafane, ma intorceau in trecut, spre calul meu drag. Intr-una din nopti, calul a reaparut de-adevaratelea. Era inspre miezul noptii si i-am auzit nechezatul duios la cheutoarea casei. Se lovea cu capul de ziduri, fornaia, se agita. Transpirase, noul stapan il lasase sa bea apa rece si se imbolnavise de pneumonie. Suferea cumplit si venise sa moara acasa.

Radu G. Teposu

top

Marius Rasan

Cand l-am vazut prima data, ducea in spinare un sac cu paine. Sirnea era ingropata in iarna. Singura intamplare proiectata pe albul lumii era baiatul acela, luptand cu urgia zapezii, ca sa-si duca povara la adapost. Il vedeam de pe deal. Eu, un bucurestean in vacanta, el - o biata furnica, zbatandu-se in capcana desertului alb. Aveam, pe atunci, amandoi 10 ani...

In lunga prietenie care-a urmat, relatia noastra a ramas neschimbata. Eu am fost mereu in vacanta, el la datorie, ca un ostas: un baiat subtirel si inimos, pe care nu l-am vazut niciodata fara sa duca ceva in brate sau in spinare (in crozne, cum i se spune la Sirnea portiunii dintre ceafa si umeri, pe care se asaza poverile): bidoane cu lapte, gramezi de lemne si de nuiele, bolovani mari, de sare, baloturi uriase de fan. Si cu cat povara parea mai mult sa-l striveasca, cu atat veselia si un zambet cat soarele ii cotropeau faptura vanjoasa si tare ca piatra din muntii de primprejur. La oi, la vaci, in grajd sau afara, pe pajiste, luptand cu fanul sau cu lemnele din padure, Marius Rasan nu-si pierdea niciodata nadejdea, fluierand, cu o nedezmintita dragoste de viata, pe sub sirul aspru al zilelor. N-a trecut multa vreme si oraseanul din mine i s-a supus.

Adevarata prietenie a inceput intr-o vacanta de vara, cand Marius Rasan avea sa-si dezvaluie intreaga sa maretie in fata mea. Intrase in paine. Taranii din Sirnea ii dadusera-n paza cireada de vite a satului. Vreo 40-50 de vaci, pe care le strunea din bici ca un cowboy, urcandu-le si coborandu-le, intre doua licare de Luceafar, pe costisele prapastioase din munti. N-am crezut ca va fi in stare sa faca singur asa ceva, dupa cum n-am crezut ca-l voi urma peste tot, ca o umbra: dimineata la adapat, la Jivoi, peste zi sus, pe Pleasa, trantiti pe burta, in iarba, sau sangerandu-ne talpile pe grohotisurile ascutite, dupa zarghitele de vaci disparute-n necunoscut. Cand si cand, Marius dezlega desaga petrecuta peste piept in banduliera, scotand afara o bucata de mamaliga, bucata de branza si sticla cu apa, ratia de supravietuire pentru o zi. Le impartea frateste cu mine, abonatul salamului de Sibiu! Pe urma o luam iar la drum, el in fata, eu la spatele turmei, schiopatand fericit printre bolovani.

Incet-incet, vacanta alaturi de Marius pornise insa sa aiba un rost mai grav. Din dosul cozilor balegate, am inceput sa-nteleg ca gustul aventurii, pentru mine ca mierea, era pentru el mai amar. Baiatul acela care devenise idolul si stapanul vacantelor mele era, de fapt, un copil asuprit. Imprejurarile aspre ale vietii ii scurtasera existenta, obligandu-l sa-si abandoneze copilaria in iarba, ca sa imbrace haine de om matur. La 10 ani, Marius Rasan era un barbat de nadejde in gospodaria familiei sale si-n sat.

A trecut multa vreme de cand nu m-am mai intalnit cu eroul vacantelor mele sirnene. Pe mine m-a inghitit Bucurestiul, el trudeste, probabil si-acuma, in mosia lui de iarba din munti. Dar indiferent unde-ar fi si ce-ar face, sunt sigur ca universul poate sa se sprijine la nevoie in croznea lui.

Andrei Cheran

top