"Minunea" de la Oradea
Un inger de paza, pentru batrani
Indiferenta fata de bietii si dragii nostri batrani s-a spart. O fundatie oradeana isi propune sa lupte impotriva singuratatii lor.
Cu gandul ca pildele bune fac si ele boboci primavara, va invitam sa fiti martori la un act de umanitate deosebit
Ii vedem uneori furisandu-se cu plasele goale in mana, pe langa vitrinele incarcate, mergand anevoie printre trecatorii grabiti; ii vedem uitandu-se lung la marfurile ispititoare si numarandu-si cu miscari tremurate maruntisul pentru painea de toate zilele. Multi dintre ei au stat pe vremuri in scaunele din fata, acum au ramas doar cu amintirea acelor zile si cu cate o pensie, cel mai adesea mizera. Multi dintre ei au avut sau au copii, care insa i-au parasit, i-au uitat ori au prea multe necazuri pe cap ca sa-si mai ia inca unul.
Ei, batranii condamnati la saracie si singuratate, isi poarta suferinta suspendati intre nevoile, neputintele lor si usurinta pacatoasa cu care cei carora le-au dat viata i-au uitat prea devreme. Cateodata le e greu si teama, dar n-ar vrea sa supere pe nimeni si atunci tac. Unii incearca sa scape de singuratate (boala care-i doare cel mai mult), insa, din nefericire, cei mai multi se simt inselati de semenii lor. Sunt trimisi, nu o data, asemenea unor mingi cenusii, de la un copil la altul, din casa lor la azile ori camine-spital, rupti de locul in care au trait, de linistea pe care o cunosc, aruncati intr-o existenta ce nu le mai ofera nimic. Altii, mai sfiosi, se retrag si indura cu stoicism umilintele batranetii, vorbind cu greu si cu multa pudoare despre zilele pe care le tot scad. Lipsei de comunicare i se adauga astfel multe alte privatiuni care le macina demnitatea.
Ce se intampla, asadar, cu batranii singuri? Cine-i ajuta? Cum depasesc ei tavalugul agitat al zilelor de acum? Iata numai cateva intrebari pe care ar trebui sa si le puna orice guvernare inteleapta, orice bun crestin. Fiecare om isi duce batranetea in felul lui, fiecare imbatraneste asa cum a trait, insa, la urma urmei, batranetea, inainte de a fi o suferinta, o fatalitate biologica, trebuie sa fie si o proba de umanitarism a celor din jur. Felul in care reactionam fata de batrani este si un indiciu al civilitatii noastre.
Dr. Nicoleta Lucia Tataru, presedinta Fundatiei "Grija de bunici" - Oradea
"Ar trebui sa le vedeti o data ochii si zambetul. Restul, vorba poetului, e tacere"
- Dr. Nicoleta Tataru, prin generozitatea si inspiratia dv., la Oradea se desfasoara un proiect indraznet pentru ingrijirea batranilor. Ce v-a determinat sa porniti intr-o asemenea aventura umanitara?
- Sunt din 1971 medic primar, sef de sectie la Spitalul de neuropsihiatrie din Oradea, si cunosc indeaproape problemele cu care persoanele trecute de 50 de ani se confrunta, atat din punct de vedere medical, cat si social. M-a impresionat, mai ales in ultimii ani, cererea mare de internari in spitalul nostru, venita din partea unor persoane mai tinere, care doreau sa-si lase in grija spitalului parintii, bunicii, batranii din familie, pe perioada plecarii in concediu. Desigur, nu intotdeauna aceste cereri erau motivate, dar trebuie sa intelegem, totusi, ca este o problema care poate da bataie de cap. A urmat o perioada de sase luni de corespondenta intensa cu centre si spitale de geriatrie din lume. Am primit de peste tot materiale, sfaturi, proiecte si incurajari. Alte sase luni au trecut pana cand am alcatuit un proiect, un program cat mai detaliat despre ce doream sa fac. Am participat (cu mari eforturi financiare din partea mea) la aproape toate congresele Asociatiei Europene de Gerontopsihiatrie, fiind singurul membru in Comitetul permanent din Europa de Est. Peste tot pe unde am fost (Germania, Sua, Franta, Suedia, Olanda, Anglia, Cuba) am cerut sa vizitez centre de batrani si va marturisesc ca am fost uimita de caldura cu care factorii decizionali de acolo se straduie pentru a le asigura batranilor o viata cat mai linistita. Cand am inteles exact ce trebuie facut, am infiintat Fundatia "Grija de bunici". Printre fondatorii ei s-au numarat si regretatul Eduard Pamfil, fost profesor la Timisoara, prof. dr. Mircea Barsan de la Institutul inimii din Cluj, Maria si Franz Max din Frankfurt, prietenii care m-au ajutat financiar foarte mult, tenismenul Toma Ovici, din Nebraska, sora mea si multi alti oameni inimosi. Am incheiat apoi o conventie cu Primaria Municipiului Oradea, cu Primaria comunei Sanmartin, unde se afla Baile "1 Mai", cu Inspectoratul scolar Bihor si cu Directia sanitara judeteana. Si apoi, am infiintat Centrul de sanatate comunitara ambulatorie si semiambulatorie pentru varsta a treia, prin programul Phare al Ministerului Muncii si Protectiei Sociale. Cam aceasta este, pe scurt, istoria infiintarii acestui centru si sper ca nu i-am plictisit pe cititorii dvs. daca am insistat asupra acestor amanunte.
- Batranii nostri au mii si mii de probleme. Pe care dintre ele incercati sa le rezolvati?
- Reusiti?
- In loc de raspuns, am sa va dau un exemplu concret: caminul de vacanta pe care l-am infiintat. Este situat in apropierea orasului, la Complexul 1 Mai, unde exista posibilitatea unor servicii de balneo-fizioterapie. In apropiere de afla o capela, batranii pot sa participe la slujbele religioase. Tot pentru ei functioneaza in incinta caminului si un salon de frizerie si coafura, cu asistenta saptamanala gratuita. In vara trecuta am cazat acolo, gratuit, pe cei pe care-i avem inscrisi la programul "Masa pe roti", o actiune de distribuire la domiciliu a pranzului si a cinei, in cazul persoanelor care se deplaseaza mai greu. La inceput, acest serviciu era gratuit; acum, pentru ca Directia Sanitara nu si-a onorat promisiunile de a plati salariile cadrelor medicale angrenate in acest program, batranii trebuie sa plateasca o taxa care nu depaseste 30% din pensia lor, pentru alimente si transport.
- Un lucru minunat e faptul ca acordati asistenta medicala la domiciliu.
- Asistenta la domiciliu se face in cazul batranilor nedeplasabili sau la cerere. Saptamanal, ei sunt vizitati de catre un cadru medical si de cate ori este nevoie ei sunt transportati pentru analize mai complicate ori diverse investigatii la policlinica sau spital. Le putem pune la dispozitie infirmiere pentru ingrijire pe perioade scurte, asistente sociale, ingrijitoare pentru ajutor in menaj. Din decembrie 1996 si pana in iulie 1997 am lucrat toti - medici, asistenti, soferi - ca voluntari, fara salarii. Acum, ca sa facem economii si sa folosim banii pe care-i avem pentru dotarea centrului si nu pentru salarii, am renuntat la o parte din personal. In aceste conditii, va dati seama ca daca n-am avea un dram de omenie in noi, dorinta de a-i ajuta pe cei necajiti si, mai ales, daca n-am crede ca se poate realiza ceva, am fi primii care ar renunta. Sa va mai povestim despre lupta cu legile incomplete, cu administratia defectuoasa, cu invidiosii si rauvoitorii, cu cei care nu se tin de cuvant? N-are nici un rost sa-i pomenim aici. Nu merita. Mult mai important ar fi sa-i amintim pe cei care ne-au ajutat, pe acei oameni cu suflet mare care din putinul lor au dat celor ce au si mai putin. V-as mai spune ca adeseori, seara, obosita, imi propun sa renunt la aceasta munca istovitoare. Dimineata insa o iau de la capat si primul lucru pe care-l fac este sa ma gandesc la care dintre batraneii mei sa ma duc in vizita dupa-amiaza. Ar trebui sa le vedeti, macar o data, ochii si zambetul... Restul, vorba poetului, e tacere.
Ata rosie din acul vietii
"Acuma stau la geam si cos, c-asa am facut toata viata si de multe ori ma gandesc ca asa cum las eu in urma acului doua-trei fire de panza, asa au ramas si anii in urma mea. Si, Doamne, ce frumos era atunci: m-am nascut intr-o familie bogata, aveam pamant mult, livada, combina si tata era un om mandru, rosu in obraji si-avea niste mustati mari, care se umpleau iarna de zapada. Mandria noastra, a fetelor, era zestrea, si aveam multe lucruri - camasi, jupoane cu cipca lata, servete si multe altele cusute de noi. Iara pe pat stateau perinile insirate ca soldatii la armata, c-asa ne sfadea mama cand le aranjam: <<Sa stea drept ca soldatii, una langa alta>>. Am avut un barbat tare bun. A fost preot in satul Suiug, era mai sarac decat mine, dar mai rabdator si mai linistit. Cand l-am nascut pe baiatul asta care mai vine pe la mine din cand in cand, am crezut c-o sa mor. M-a ajutat Malca, o vecina. Cu ea l-am nascut, intr-o vinere seara. Si ea a stat cu mine chiar daca vinerea, ei, evreii - ca ea era evreica - aprindeau lumanari si se pregateau de sarbatoarea de sambata. Pe-atunci, oamenii se intelegeau mai bine, nu conta ca erai evreu, roman, slovac, acuma parca au innebunit toti. Si cand a venit barbatul meu acasa, a binecuvantat-o pe ea mai intai si-apoi copilul. Am avut vecini buni si ne-am inteles bine si n-am avut griji mari pana in ‘40, cand au venit ungurii. Atunci l-au arestat pe sotul meu. Au mintit ca a scuipat steagul unguresc. L-au bagat la inchisoare si l-am scapat cu mare greu. Am dat avocatului ceasul de aur al sotului si bani multi. Cand a venit acasa, era tare tacut. S-a potrivit sa fie seara de Craciun si el a luat colaci si paine din cuptor, vin si carne de porc si le-a dus la niste oameni saraci tare. Cand a venit inapoi, era alt om: <<No, acuma putem incepe Craciunul>>, mi-a zis. Asa am trait noi in buna intelegere cu toti. Da’ el n-a mai trait mult, s-a imbolnavit in inchisoare. Dupa ce-a murit, am simtit ca nu mai am putere nici sa beau apa; stateam deja la Oradea, nu cunosteam pe nimeni si a trebuit sa ma intaresc singura ca aveam copilul asta pe langa mine. Dar acuma el are grijile lui, serviciul lui, nu poate sta toata ziua cu mine. De-aceea sunt tare bucuroasa cand vine Diana, asistenta, la mine, o iubesc de parca ar fi fata mea. E sarbatoare in casa cat sta ea aici, ea-mi povesteste despre alti batrani pe la care merge, imi spune stirile, ma invata cum sa-mi iau medicamentele.
Cand am implinit 90 de ani, au venit de la Primarie si d-ra doctorita si dl director si mi-au adus flori, sampanie si tort. Si-a venit televiziunea si asistentele si mi se parea ca e casa prea mica, atata lume a fost aici. Acuma, am multa vreme la ce sa ma gandesc. Si-am sa le povestesc si la prietenele mele de la <<Biserica cu luna>> ce frumos a fost. Ele ma mai intreaba la telefon ce fac, dar cel mai mult imi telefoneaza doamnele de la <<Grija de bunici>>. E bine asa si ma rog la Dumnezeu sa ma mai tina, ca mai am ceva de lucru: vreau sa cos cate o perna pentru toti aceia care ma ajuta. De-aceea cos toata ziua si asa imi trece timpul mai usor.
Asa ca n-am voie sa ma gandesc inca la moarte. Numai cateodata ma trezesc vorbind cu barbatul meu si-i povestesc cat m-am bucurat eu la 90 de ani, ca simteam ca si inima-mi bate mai repede, si-i povestesc de toti care ma ajuta, si-i spun ca mi s-a terminat ata rosie de cusut si ca azi e mai greu sa gasesti ata de-aia buna. Si daca vad ca el tace si nu-mi raspunde, atunci mi-aduc aminte ca el a murit de mult si deodata parca ziua se face mai mica si trebuie sa trag perdeaua, ori sa aprind lumina ca sa vad sa mai cos. Acuma stau la geam si cos...".
Moisa Etelca - Str. Cazaban nr. 51/A, ap. 20, Oradea
Apel
Centrul de sanatate comunitara pentru varstnici are nevoie de: medicamente, alimente, o statie radio pentru teleasistenta, mese si scaune pentru sala de lectura, rafturi de biblioteca si carti, abonamente la ziare si reviste, doua televizoare, o masina pentru transportul mancarii (acum transportul se face cu o singura masina, care nu mai face fata numarului mare de abonati raspanditi in tot orasul).
Conturile Fundatiei "Grija de bunici":
Banca Comerciala "Ion Tiriac" S.A. Oradea
in lei - 402401683000
in valuta - 402401683031.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
