Maria Mitrache
"Dansand pentru anul 2000"
Intr-un timp, o vedeam des pe scena Operetei din Bucuresti - ca prim-balerina - si la televizor, in inspiratele varietati regizate de Valeriu Lazarov sau de Bocanet. A fost printre primele balerine care au interpretat dans modern la Televiziunea Romana. Pe atunci, parea o provocare ca dupa ce ai studiat balet clasic sa te orientezi spre dans de caracter sau pantomima. Dar talentul si temperamentul au impus-o pe Maria Mitrache si ea a devenit una din cele mai populare vedete ale anilor "70. Prezenta ei in prim-planul vietii artistice romanesti n-avea insa sa dureze prea multa vreme. Maria Mitrache a emigrat in Canada cu sotul ei, regizorul Petre Bokor. "Provocatoarea" de ieri nu si-a pierdut insa stralucirea de altadata. Dupa 20 de ani este la fel de tanara si de vesela, entuziasta, ca atunci cand ne incanta cu dansul ei, pe micul ecran. Nu mai danseaza de mult, pregateste tinere talente si e directoarea artistica a Societatii "Vaganova - La Rose Dance Company" din Edmonton - Alberta. Revine din cand in cand si acasa, in Romania, si monteaza la Palatul Copiilor din Bucuresti basme in coregrafie proprie: "Soldatelul de plumb", "Frumoasa si bestia". In vara asta, la Targu Mures, a initiat o colaborare artistica pe termen lung intre Canada si Romania, infiintand Fundatia "Arte-Cultura-Umanism", pe scurt, Acum.
- Ce-si propune fundatia dv. acum, aici si acolo?
- Sa realizam spectacole comune, cu tinere talente din ambele tari, in cadrul unui amplu proiect intitulat "Dansand pentru anul 2000". Eu l-am numit "o provocare artistica la sfarsit de mileniu". Spectacolele noastre vor fi urmate de ateliere de creatie, ce se vor tine la Cluj, Targu Mures, Bucuresti, Constanta si Edmonton. In aprilie sunt invitati in Canada elevi romani, iar in vara venim noi cu profesori si studenti canadieni, care vor sustine aici work-shop-uri de dans clasic si modern, de step, jazz si teatru muzical. Descoperirea si instruirea tinerelor talente e o munca absolut pasionanta; am descoperit-o cand am ajuns in Canada. Adica de vreo 20 de ani, tot atatia cat aveam in tara ca experienta scenica.
Seismul mi-a hotarat viata
- Ce v-a determinat sa plecati si inca atat de departe, pe alt continent? Vi s-a oferit un contract mai avantajos acolo?
- N-am plecat din motive profesionale. Aveam aici glorie, bani, turnee in strainatate, intr-un cuvant - tot ce mi-as fi dorit. Dar la cutremurul din martie "77, am suferit un soc ingrozitor. Locuiam la etaj, intr-un bloc de langa Biserica Armeneasca. Zidul din camera copilului s-a crapat; eu, foarte speriata, mi-am luat baiatul in brate (avea 3 ani) si am fugit cu el pe scari. Balustrada s-a rupt, iar cand am ajuns in strada si am vazut dezastrul din jur, n-am mai avut decat un singur gand: sa fugim cat mai departe. Canada e tara cu seismicitate zero. Aveam si un bun pretext pentru cererea noastra de emigrare: tatal lui Petre se stabilise dupa razboi in Canada. Nu aveam de gand sa contam pe el, om in varsta, dar pentru viza a contat. Am prins acel moment in care s-a dat drumul din tara mai usor. Desi abia in "78 am capatat aprobarea. Imi amintesc, era ca acum, inceput de stagiune, eu am dansat in opereta "Vant de libertate" si dupa premiera mi-am anuntat colegii ca plec. Oricum, ma hotarasem sa ma retrag de pe scena. Dansam de la 14 ani si vroiam sa parasesc baletul cand eram sus, in varf, nu cand incepeam sa cobor panta. Viata unei balerine, ca si cea a sportivului de performanta, e scurta. Trebuie sa stii cand sa iesi demn din ring.
- Si n-ati regretat niciodata retragerea in plina glorie? Dar emigrarea?
- O data ce ne-am hotarat, impreuna cu sotul meu, sa incepem o noua viata, ce rost mai avea sa privim in urma la ce am lasat? Sa ne lamentam, cum fac unii romani ajunsi in alta tara, care compara tot timpul prezentul cu trecutul, "ce-am fost si ce-am ajuns"? Noi stiam de la inceput ca pornim de la zero, ca ne sprijinim doar pe noi insine. Dar eram doi oameni in plina forta, cu experienta de viata si de arta, aveam un baiat zdravan pe care trebuia sa-l crestem, ca sa se integreze perfect traiului de acolo. Nu va temeti insa, si el vorbeste perfect romaneste, a invatat chiar sa si scrie calde scrisori bunicilor din Bucuresti. Pe cand traiau. A invatat pe biletelele pe care ni le lasam - Petre si cu mine - in bucatarie, dimineata, cand plecam la lucru. El s-a descurcat singur, silabisind cuvintele noastre - grabite, e drept, dar tandre.
Primul meu contract: cinci dolari
- V-ati reluat repede activitatea artistica?
- Pentru mine a fost mai usor. Cunosteam bine limbajul universal, care e dansul. M-am prezentat, la o saptamana dupa ce am ajuns in Canada, la Scoala de Coregrafie "Baletele Ruse" din Montreal. Formatia mea era baletul clasic, studiat temeinic in Romania si in Rusia. Eram familiarizata cu tehnica renumitei coregrafe Vaganova. De aceea, numele ei apare in prima societate de dans pe care am infiintat-o eu la Edmonton, cu ajutorul parintilor unor copii ce vroiau sa invete dansul. La Montreal mi s-a facut un contract modest, la inceput, ca substitut. Sigur ca era putin, doar cat sa rezistam pana a reusit Petre sa obtina postul de regizor si apoi cel de director, prin concurs, la teatrul de limba franceza din Edmonton. Acolo ne-am stabilit definitiv. Avem o casa minunata, un caine, Beckett, cum l-a numit Petre, ce vreti, deformatie profesionala. Inaintea lui, am avut un labrador splendid, atat de tandru cu baiatul nostru, incat ii tinea loc de doica. A fost mare jale in casa cand s-a prapadit, batran de 16 ani.
- Fiul dv. a urmat teatru sau balet?
- A jucat inca de mic in echipa teatrului, dar cum din arta nu se poate trai nicaieri, a trebuit sa termine o facultate. A absolvit in vara, Facultatea de literatura franceza si arta dramatica si va incepe sa predea, ca si tatal lui, in cadrul Universitatii Alberta. Pe mine ma pasioneaza, in continuare, activitatea pedagogica. Am satisfactii enorme atunci cand unii dintre copiii mei sunt primiti la scoli de coregrafie care ii pregatesc pentru profesionalizare. In vara asta, una din elevele mele mi-a facut bucuria de a fi acceptata la Scoala de balet clasic din Toronto, unde predau si marii coregrafi romani - Magdalena Popa, sotul ei - Amatto Gheciulescu si Sergiu Stefanski. Mi s-a spus ca examinatorii au intrebat cine e profesoara care a pregatit exceptional acest element talentat. E o performanta pentru mine, ca mi-am descoperit o vocatie pe care nu mi-o intuiam inainte de a fi ajuns in Canada. In 20 de ani de activitate ca profesoara, am reusit sa dau baletului profesionist 20 de viitori coregrafi. Iar teatrului din Edmonton (si nu numai), cateva zeci de coregrafii concepute si regizate de mine. E o satisfactie profesionala imensa, o continuare fireasca a vocatiei mele pentru dans. Fiul nostru si profesoratul imi mentin increderea in mine si in viitor. Avem o familie foarte bine consolidata, nu ne mai temem de cutremure de nici un fel. Poate si pentru ca ne-am casatorit mai tarziu - eu a doua oara, dupa un mariaj de 10 ani, esuat, cu actorul Sergiu Cioiu.
- Leu, bineinteles. Cine altul s-ar putea aventura asa, daca nu ar simti ca are forta sa infrunte orice provocare? E drept ca si parintii si bunicii mei mi-au fost exemple de curaj si rezistenta, tenacitate. Din 12 frati ai bunicului, patru au urmat facultati. Bunicul a studiat agronomia si devenise celebru in zona Turnu Severin, prin initiativele si rezultatele lui stralucite. A fost cu serviciul si in Ardeal. Bunica l-a urmat, ea era profesoara de lucru manual. Pastrez si astazi un dar pretios pe care mi l-a oferit: un goblen superb, lucrat de mana ei, dupa o Madona de Tizian. La bunica mea acasa, miercurea la ora 17.00, cand primea vizite, se mancau cele mai bune gogosi cu dulceata din tot orasul. La randul lor, parintii m-au sprijinit cand am vrut sa urmez baletul si am debutat la 16 ani, iar la 18 eram deja prim-solista la Opereta din Bucuresti.
In epoca de glorie a Operetei
- Ati dansat intr-un moment de glorie al operetei romanesti, cand straluceau acolo Ion Dacian si Lili Dusescu, comici ca Bimbo Marculescu...
- Era o atmosfera electrizanta, Dacian ne stimula pe toti sa dam scenei ce e mai bun si mai frumos din noi. Incuraja tinerii, datorita lui s-au lansat Dorin Teodorescu, Cleopatra Melidoneanu si multi altii. Ion Dacian era un mare artist si un mare organizator. Foarte exigent si riguros cu el insusi si cu ceilalti. Nu admitea superficialitatea, improvizatia faciala in spectacol. Tinea sa ne prezentam impecabil pe scena si in afara ei. La dineurile oficiale, unde eram invitati, ne supraveghea discret tinuta, ne atragea atentia, in soapta, cand unii incepeau sa bea mai mult si s-o ia razna. Ne impunea tuturor o sobrietate si o eleganta pe care multi am pastrat-o si dupa ce el sau noi ne-am retras din teatru. Abia acum, dupa ce anii au trecut, imi dau seama ce importanta au in viata tinerilor artisti marile personalitati, sub tutela carora se formeaza. Nu degeaba epocile artistice sunt botezate cu numele lor. Iar in istoria operetei, epoca Dacian a insemnat profesionalitate, stralucire si glorie. Sunt fericita ca i-am fost martora si, totodata, ucenic credincios. Viata mea profesionala de astazi, acolo, in indepartata Canada, poarta integral aura acelui timp. Alice Manoiu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
