Despre iubire, într-un sat de la poalele munţilor

În urmă cu cincizeci de ani, în Orăştioara de Sus, la poalele munţilor dacici, iubirea arăta altfel decât o ştim noi azi. Iubirea însemna să răzbeşti în doi, cu mâinile goale, prin viaţa grea. Însemna tenacitate, speranţă şi curăţenie. Mai jos aveţi mărturiile câtorva martori ai acelui fel de a iubi.

Opriţa

"Mă ţuca tare, în focul lui. Aşa ştia să-i fie drag de mine"
S-a întâmplat pe vremea când nana Opriţa de astăzi era doar o fetişcană subţirică, îmbrăcată în cămeşă albă, ţărănească, toată cu­sută de mâna ei, cu flori mărunte. Îşi ţinea părul negru în coadă îm­pletită, prinsă pe creştetul capului ca o coroniţă, şi râdea mereu, din mai nimic. Era o zi de vară şi hora se ţinea în şură. Jucau de rupeau pământul, învârtite şi bătute, pe lutul gol, în mirosul fânului abia cosit. Îi plăcea să joace Opriţei. Lăutarii veniţi din Căstău cântau, şi cum se opreau un pic, toţi tine­rii strigau să mai zică una. Atunci, în roata nebună a horei, l-a văzut prima dată. Nu juca lângă ceilalţi flăcăi, stătea sprijinit de uşa şurii şi se uita. "O, dră­guţule Doamne! Din 49 îs vintă aici! Mai ţiu io minte că cum o fo?", suspină nana Opriţa. "O fo că el era în uşa şurii, muzica merea şi noi dansam şi numa ce l-am văzt. Da nu l-am văzt că cum era, că era soare afară şi numa cămeşa străluce pe el, de ziceai că îi injer. Atunci, pe loc, am ştiut că-i al meu! Da, aşe o vrut Dumniezău că şi el o ştiut că eu îs a lui. Şi pe timpul cela nu se făce încă nici hore mari şi nici nedei în sat: numa aşe, ne adunam în câte o şură la o găzdoaie şi acolo tom­neam lăutarii să ne cânte. Începeam pe la 12 zîua şi tăt pe zi terminam, nu stă­tea nime în noapte, pe la şepte era gata. Nu mai ţiu minte tăt, după atâta putere de ani, da ştiu că m-o aşteptat după horă şi-o zâs: «Vrei să te duc io acasă?». Că eu eram din hăl sat, mai din gios. Şi io am zâs că ie, da, vreau, n-am ştiut că cum. El lucra pe mocă­niţă şi io n-am ştiut. Că era pe vremea ceia mocăniţa de urca până sus, prin munte şi pe malul râului, şi apoi co­bora până în Orăştie. Aşe m-am trezit cu el în mocăniţă, numa noi doi, ur­când spre Grădişte. M-a dus până sus şi apoi am coborât. Aşe pluteam cu el printre brazii cei mari şi pe sub cetini şi după aia de-a lungul râului şi iar pe sub brazi! Şi el a oprit mocăniţa chiar în dreptul casei mele şi m-am dat gios. Îl chema Viorel".
În acele timpuri, vara izvora din căpiţele aurii de fân şi florile de pe pajişti se legănau după cum cânta Opriţa, când trecea pe lângă ele, cu pasul ei uşor. Răcoarea din marginea pădurii era înce­putul lumii neştiute din munte şi acolo îl mai ve­dea câteodată pe Viorel odihnindu-se la coasă, privind-o lung. Cântau păsările în crâng, norii pluteau pe cer, schimbându-şi mereu forma, ca nişte corăbii cu pânzele-n vânt. Numai Opriţei îi ardeau şi tâmplele şi fruntea şi pieptul şi visa la răcoarea din braţele lui.
"Ne vedeam la gioc. Râdeam de el, că mă chema la gioc, da el nu dansa. Şi ne puneam noi, fechele, şi cântam împreună «Cui nu-i place dragostea, ei hai, lalala, Dumnezău să nu i-o dea, ei hai lalala»... Aşe ne distram pe-atunci... Şi tăte fechele ne strân­jeam într-o dimineaţă şi plecam după popelnic, o buruiană anume. Că nu era ca azi, să te dai cu ruj, şi pe un­ghii, şi pe gură, de nu mai ştii care îi de la ţară şi care de la oraş. Numa dacă te bănuia ca­re­va că îţi dai cu pomezi, te tre­zeai că te face de ruşine la horă şi îţi strigă în gura mare: «Şi-o vândut mândra cocoşu, ca să-şi ieie săpun roşu! Şi găina de pe scară, ca să-şi ieie rume­nea­lă!». Noi eram de la ţară şi fala noastră era cămeşa cusută de noi şi părul. Că pentru păr ne duceam să luăm rădăcina de popelnic din pădure, în zori, fără să mâncăm, fără să ne spă­lăm cu apă şi fără să ne vorbim. Duceam pită, ou şi sare, şi sco­team rădăcina şi puneam în locul ei darurile, şi numa atunci ziceam: «Popelnice, popelnice, eu îţi dau pită şi ouă, tu să-mi dai cosiţă nouă! Eu îţi dau pită cu sare, tu să-mi dai cosiţă mare!». Aşe ne făceam noi frumoase pentru ficiori. Da ei, în batjocură, ne aşteptau la întoarcere cu raţe în braţe şi le aruncau cătră noi. Iară noi fujeam şi ţipam, că dacă te atinjea raţa, nu ţi se mai făce părul precum coada calului, da precum coada răţii. Şi cu popelnic ne făceam frumoase şi asta era tăt. Da la horă le-ntorceam batjocura şi strigam tăte către ei, să audă lumea: «Căluşer a fost să fiu, da m-am sculat prea târziu! De mă sculam mai de noapte, sărutam fetele toate! Nevestele jumă­tate, văduvele-a tria par­te! Şi la oi cine umbla? Umbla tata cu buna, că lor le-o plăcut brân­za...»."
Când a trecut vara, şi cositul fânului de al doi­lea a umplut lumea de miresme, părinţii lui Viorel au mers şi au ce­rut-o pe Opriţa de ne­vastă pentru fiul lor. Trei luni mai târziu, s-a făcut nunta şi Opriţa a părăsit casa părintească şi a mers acasă la Viorel. A primit zestre o văcuţă şi trei holde - una de la moşu, una de la tată şi una de la buna ei. În primii ani a fost greu, pentru că au locuit în casă cu părinţii lui Viorel. Dar au muncit din greu şi şi-au făcut casa lor. Munceau la pădure, la fân, la holdă, cu vitele. Din zori şi până seara, târziu. Numai noaptea se odihneau, unul în braţele celuilalt. Au avut cinci copii - patru fete şi un băiat.
"Am trecut prin tăte. O fo bun Dumniezău cu noi, cât o fost. Acu Viorel s-o dus, am rămas numai eu. Mă gândesc la el şi parcă-l văd cum venea de la târg, de la Orăştie. Îmi aducé bomboane în cio­cuş de hârtie. Da le lua de la aceeaşi prăvălie unde se vindeau di tăte, şi el avea mereu grijă să nu în­curce cuiele cu bomboanele, că şi cuiele tăt în cio­cuş i le punea. Îmi dăde bomboanele şi mă ţuca tare, în focu lui... aşe ştia el să-i fie drag de mine..."
E din nou vară. Nana Opriţa, sprijinită într-un toiag micuţ, mă duce să îmi arate grădina ei. Are aproape 90 de ani şi este regina acestui mic regat de flori, de vrejuri răsucite magic pe beţe de alun, de frunze grele, ce tremură fericite la picioarele ei.

Firuca

"Ne aşezarăm şi el să uită fix la mine şi mă-ntrebă: vreai?"
"M-a luat de la gioc şi mi-a zis: «Hai să bem o ţir de apă». Era un dâmb în spatele şurii, mai pe costişă. Acolo era un izvor cu o apă bună, ca de munche. El o luat apă în pălmi şi mi-a dat să beau. Eu am înlemnit, am zis că să şi dăsfaşe pământu sub mine. Da el o zâs: «Be, că dară nu-i otrăvită!». Am beut. Şi el o zis iară cătră mine: «Amu stai o ţârucă jos, colea, să ne hodinim, că lăutarii, până în sară, tăt aclo îs». Ne aşezarăm şi el să uită fix la mine şi mă întrebă: «Tu Firucă, vreai?». «Ce să vreu?». El mai stete aşe un picuţ şi zise iară către mine: «Vreai să te dai de-olaltă cu mine?». «Vreu, am zis». Şi gata".
- Şi gata ce?
- Şi gata tot, că în săptămâna de după, or vint ai lui la cuscrite la pă­rinţii mei, să mă ceară.
- În ziua de azi, mai întâi inviţi fata la o prăjitură sau la o cafea. Pe atunci nu se făcea aşa?
- Domnucule dragă, pe vremea aia, în sat la noi bani nu aveau decât învăţătorul şi popa, restul trăiau din ce munceau. Grijeai de porc, să mânci din el un an întreg, că altceva nu era. Nu erau magazine şi nici fabrici şi nici salar. Rar să aibă careva bani. Era viaţă foarte gre. Eu am fo bucuroasă, că am ştiut pe cine iau. Da lumea era aşe de amărâtă, că abia aşteptau să scape de câte un copil din casă. Şi ve­neau la cuscrite bătrâni din alte sate şi se înţelejeau cu părinţii fetii, de se luau tinerii fără să se vadă, fără să se ştie. Când era fată de măritat, care venea primu, cam după ăla merea, pe nevăzute şi dintr-o dată...
- Şi dacă nu se iubeau?
- Pe-atunci nu era ca acum! Stăteai şi sufereai acolo, putea bărbatu să taie şi lemne pe tine. Acu, numa pentru o ţârucă de vrajbă, gata, divorţ! Că n-aveai unde să te duci şi nu aveai cum să trăieşti. Stăteau acolo, că aveau copii. Acasă nu aveai unde să te mai întorci, că erau alţi fraţi şi alte surori. Acuma au case, au servicii, şi de-aia se despart. Azi, dacă nu îi mai convine muierii, îşi ia un bloc în chirie şi pleacă.

Turtiţa de zahăr ars
- Care e secretul unei căsnicii bune, nană Fi­rucă? Bărbatul dumitale îţi aducea flori şi cadouri?
- Pe amaru aducea flori! Nu ne era nouă aminte de aşa ceva! Primeam cadou de Crăciun o turtiţă de zahăr ars de la oraş, atât. În rest... o fo greu, că după ce ne-am luat el o plecat cătană tri ani şi eu am stat cu soacra. Nu aveam fântână în ogradă, nu era veceu, ca acu, vatra în casă era de pământ şi masa erau două cărămizi cu o scândură pe ele, acoperită cu o piele de miel. Când s-a întors din cătănie, ne-am apucat să ne facem casă şi am muncit din zi în noapte. Mă trezeam dimineaţă la cinci să duc vitele, după aia meream la grădină şi la holdă şi după aia veneam şi mun­ceam cot la cot cu ho­loan­gării, care făceau casa. Seara, eu meream mai re­pe­de acasă ca să fac ceva de mâncare, să le pun pe masă. Cinci­zeci de ani am fost unu cu altu şi-am fost mul­ţumiţi, că ne-am făcut un trai al nost şi că am cres­cut copiii. Traiu greu ne-a ţinut unu cu altu...

"Stăteam aşe, culcaţi în fân, şi ne uitam la stele"
- Dar nu aveaţi şi momente aşa... de drag? Nu mergeaţi în vacanţe?
- Noi zicem că vacanţă îi numa pentru copiii care merg la şcoală, pentru oaminii mari, aşa ceva nu exista. Ne veseleam şi noi, de Crăciun şi de Paşte, de Naşterea şi de Învierea Domnului. Altu felu... mai erau... când meream cu boiţele sus în munte şi mai rămâneam câte o noapte acolo şi era tare fain! Stăteam aşe, culcaţi în fân, şi ne uitam la stele, că era ceriu aproape şi limpede. Şi io i-am zis odată, că am auzit spunând învăţătorul cum că fie­care stea e tot un soare. Şi el mi-a zis că nu ştie ni­mic învăţătorul, că soarele îi numa unu şi stelele îs tăţi sfinţi care ne veghează. Şi am adormit aşe, ui­tându-ne la sfinţii de deasupra noastră...
- Câţi ani ai, nană Firucă?
- 87.
- Toată ziua te văd şezând în faţa casei, pe bancă. La ce te uiţi?
- Iaca, mă uit cum curge apă pe râu şi mă gândesc că tot aşa îmi curge şi viaţa. Curge ce curge, până ce pune stavilă Dumnezeu şi ţi-o seacă.

Buna Ana

"M-am gândit să mă duc eu la el, pe jos, să ne-alegem"
Pe măsuţa din cerdac, într-o cană de lut, sunt câţiva crini albi. În­cepe să se însereze şi căldura sufo­cantă a zilei se transformă aici în mirosul dulce şi greu al florilor. Buna Ana citeşte din­tr-o carte de rugăciuni. Încă mai vede. Nu mai poate merge, dar e fericită că încă mai poate citi singură. A trecut de 90 de ani. Şi când nu citeşte, îşi coase iile după modele vechi, pe care doar ea le mai ştie. Mă uit la încreţiturile mâinilor ei, la părul alb, iţit de sub baticul cu flori, la cele doar câteva riduri de pe faţa ei încă netedă. Oare în care din­tre ele stau ascunse poveştile tine­re­ţii ei? Oare îşi mai amin­teşte, după aproape un secol, cum a fost să se în­dră­gostească pri­ma oară în viaţă? Îşi mai amintesc bătrânii aşa ceva? Îţi mai aminteşti, Bună Ana?
"D'apoi domnucule dragă, se iubeau tinerii şi pe atunci! Ve­neau oameni la tata şi el îi ome­nea, că avea pomi şi fă­cea ţuică. Eu eram tânără-tânără, da mi-aduc aminte că o vint într-o zi la el un omu care avea un ficior. Şi bea un vinars şi îi zicea lu tata: «Io i-am zis la ficioru meu, nu te uita la aia care-i fru­moasă da' îi săracă rău, că nu ai cu ce o ţinea! Da şi dacă iei una mai urâtă, se face ea mai frumoasă, dacă ai cu ce o ţine. Şi mie mi-a intrat vorba aia la inimă... că eu eram şi hibaşe de un picior, din copi­lă­rie, umblam aşe, şchiopă­tând, şi nici avere părinţii nu mai aveau, că tocmai se fă­cuse colectivi­zarea şi le lua­seră tăt. Ce s-alejea de mine? După cine are să mă dea? Da­că mă da după un tăntă­lău? Că eu ne­putând lucra atâ­ta cu pi­cio­rul meu, am mărs la şcoală şi îmi merjea mintea aşa de bine, că învă­ţătorul o zâs să nu care cum­­va să rămân să câlţui la fur­că, ci să mă ţiu de carte. Şi-atâta teamă am avut de vorbele acelui om de-o băut tata la vinars, şi atâ­ta dorinţă să-mi aflu sin­gură rostul, că mi-or venit în minte vorbele unei verişoare. Cum că în ha parte a Mureşului, în hăl ţinut al Apusenilor, îs oameni altu felu, de le zice moţi, oa­meni cum pe la noi nu s-o văzt. Că în satul ei, de-i zice Almăşel, e un moţ care îi bun de însu­rătoare. Nu ştiu de ce m-am gân­dit că ar putea să fie omu mieu, şi mai bine să mă duc eu la el, să mă vadă şi să ne alejem".
S-a gândit Ana câteva zile şi s-a hotărât să plece la verişoara ei, în tărâmul Munţilor Apuseni, să-şi găsească bărbatul. A plecat pe jos, într-o dimineaţă de vară, când încă nu se luminase bine. Roua strălu­cea pe câmpuri, când ea era deja ieşită din sat. Era prima oară când pleca din satul ei şi-i era teamă cumva, da-i părea şi bine, că-şi urmase chemarea. Nu mai ştie cât a mers pe jos. Câteva zile? O săptă­mână? Ştie numai că mai întâi a ajuns în Orăştie, unde fiecare casă era mare cât un palat. Se tot oprea şi se uita la casele acelea nemţeşti şi lumea credea că e venită din munte să vândă fragi şi s-a rătăcit pe străzi. Şi chiar s-a rătăcit, până când o femeie i-a spus pe unde să o ia către Apuseni, să "ţână către apă mare, cătră Murăş". Şi când a ajuns la Mureş s-a înfiorat. Nu de munţii care se vedeau dincolo de el, că era învăţată cu munţii, ci de mărimea apei, de netrecut. O apă mai mare decât îşi putuse imagina vreodată că ar putea exista. Mare, lată, verzuie, cu bulboane adânci. Un căru­ţaş venit de la târg a vă­zut-o că-i speriată şi a chemat-o la el şi i-a zis să se urce pe sacii de cartofi, că o tre­ce el apa. Aşa au ajuns la brodină - o plută mare, legată de mal cu o funie, care deşi era încărcată cu căruţe şi vite şi oameni, plu­tea pe Mu­reş şi trecea de pe un mal pe altul. Au aş­tep­tat până le-a venit rândul şi au trecut şi ei apa. Şi în timp ce plu­teau, îi au­zea pe târgoveţi cum po­ves­teau despre râu că undeva, în josul lui, doi solomonari stau de-o parte şi de alta a apei, citesc din cărţi şi des­cântă apa trans­formând-o în­tr-un balaur şi balaurul îl urcă pe cer.
"Am mers şi pe dru­muri, şi pe poteci, şi prin păduri, şi prin fâneţe. Mai stăteam, mă uitam şi iară mai merjeam. Întâlneam oameni care erau ciudaţi la vor­bă şi straiul lor ţărănesc nu mai semăna cu al nost. Da şi ei se uitau la mine cu mirare şi dacă vorbeam, aveau cătră mine o în­cruntătură, că nu semăna vorba mea cu a lor. Când s-a trezit cu mine la poartă, ve­rişoara s-a şi spăriet. O zi m-am odihnit. Apoia am scos din straiţă o că­meşă anu­me, cusută de mâ­nurile mele, cu flori tăt roşii şi gal­bene, cum am vă­zut în po­ieni, m-am îmbră­cat şi l-or chemat pe omu de vroia să se însoare. Când a intrat în oda­ie, tătă m-am pierdut. Doam­ne, el parcă era de pe ha lume, aşe era de frumos, cu privirea tare şi vocea blândă. Era prima oară când vedeam un moţ de-aproa­pe şi era altu felu decât bărbaţii pe care îi vă­zusem vreodată la noi. Îl chema Pătru. Am ştiut că e omu meu".
Ana şi Pătru s-au căsătorit. S-au mutat în satul Anei şi au construit după puterile lor o casă într-o poiană. E casa în faţa căreia stau chiar acum, de vorbă cu Buna Ana. Au avut copii, ne­poţi şi strănepoţi, şi tuturor le zice şi astăzi în Orăştioara "a lu Moţu" sau pur şi sim­plu, Moţu. Pătru şi-a cumpă­rat doi cai şi a lucrat la pă­dure, Ana a avut grijă de holde, de casă şi de copii. Şi ca să nu rămână să câlţuie la furcă, cum i-a zis la şcoală, în­văţătorul, a în­ceput să scrie poezii. La început des­pre morţi, pentru boci­toarele satului, şi apoi pen­tru ea. "Îmi vine aşa, câte-o simţire, şi-o scriu". Petru n-a râs de ea nicio­dată. Ba îi mai spunea, uneori, să lase nevoii munca şi să-şi vadă "de ale ei". "O fost om tare mândru şi tare bun", spu­ne zâm­bind buna Ana. "S-o meri­tat să mă duc pe jos după el până în Apuseni. Am ştiut de când am plecat că mă duc la ursitu meu. Aşa mi-o fost scris în cartea vieţii şi aşa s-o-ntâm­plat. Toate îs la mâna lui Dum­nezeu".