Despre iubire, într-un sat de la poalele munților

Catalin Manole
În urmă cu cincizeci de ani, în Orăștioara de Sus, la poalele munților dacici, iubirea arăta altfel decât o știm noi azi. Iubirea însemna să răzbești în doi, cu mâinile goale, prin viața grea. Însemna tenacitate, speranță și curățenie. Mai jos aveți mărturiile câtorva martori ai acelui fel de a iubi.

Oprița

"Mă țuca tare, în focul lui. Așa știa să-i fie drag de mine"
S-a întâmplat pe vremea când nana Oprița de astăzi era doar o fetișcană subțirică, îmbrăcată în cămeșă albă, țărănească, toată cu­sută de mâna ei, cu flori mărunte. Își ținea părul negru în coadă îm­pletită, prinsă pe creștetul capului ca o coroniță, și râdea mereu, din mai nimic. Era o zi de vară și hora se ținea în șură. Jucau de rupeau pământul, învârtite și bătute, pe lutul gol, în mirosul fânului abia cosit. Îi plăcea să joace Opriței. Lăutarii veniți din Căstău cântau, și cum se opreau un pic, toți tine­rii strigau să mai zică una. Atunci, în roata nebună a horei, l-a văzut prima dată. Nu juca lângă ceilalți flăcăi, stătea sprijinit de ușa șurii și se uita. "O, dră­guțule Doamne! Din 49 îs vintă aici! Mai țiu io minte că cum o fo?", suspină nana Oprița. "O fo că el era în ușa șurii, muzica merea și noi dansam și numa ce l-am văzt. Da nu l-am văzt că cum era, că era soare afară și numa cămeșa străluce pe el, de ziceai că îi injer. Atunci, pe loc, am știut că-i al meu! Da, așe o vrut Dumniezău că și el o știut că eu îs a lui. Și pe timpul cela nu se făce încă nici hore mari și nici nedei în sat: numa așe, ne adunam în câte o șură la o găzdoaie și acolo tom­neam lăutarii să ne cânte. Începeam pe la 12 zîua și tăt pe zi terminam, nu stă­tea nime în noapte, pe la șepte era gata. Nu mai țiu minte tăt, după atâta putere de ani, da știu că m-o așteptat după horă și-o zâs: «Vrei să te duc io acasă?». Că eu eram din hăl sat, mai din gios. Și io am zâs că ie, da, vreau, n-am știut că cum. El lucra pe mocă­niță și io n-am știut. Că era pe vremea ceia mocănița de urca până sus, prin munte și pe malul râului, și apoi co­bora până în Orăștie. Așe m-am trezit cu el în mocăniță, numa noi doi, ur­când spre Grădiște. M-a dus până sus și apoi am coborât. Așe pluteam cu el printre brazii cei mari și pe sub cetini și după aia de-a lungul râului și iar pe sub brazi! Și el a oprit mocănița chiar în dreptul casei mele și m-am dat gios. Îl chema Viorel".
În acele timpuri, vara izvora din căpițele aurii de fân și florile de pe pajiști se legănau după cum cânta Oprița, când trecea pe lângă ele, cu pasul ei ușor. Răcoarea din marginea pădurii era înce­putul lumii neștiute din munte și acolo îl mai ve­dea câteodată pe Viorel odihnindu-se la coasă, privind-o lung. Cântau păsările în crâng, norii pluteau pe cer, schimbându-și mereu forma, ca niște corăbii cu pânzele-n vânt. Numai Opriței îi ardeau și tâmplele și fruntea și pieptul și visa la răcoarea din brațele lui.
"Ne vedeam la gioc. Râdeam de el, că mă chema la gioc, da el nu dansa. Și ne puneam noi, fechele, și cântam împreună «Cui nu-i place dragostea, ei hai, lalala, Dumnezău să nu i-o dea, ei hai lalala»... Așe ne distram pe-atunci... Și tăte fechele ne strân­jeam într-o dimineață și plecam după popelnic, o buruiană anume. Că nu era ca azi, să te dai cu ruj, și pe un­ghii, și pe gură, de nu mai știi care îi de la țară și care de la oraș. Numa dacă te bănuia ca­re­va că îți dai cu pomezi, te tre­zeai că te face de rușine la horă și îți strigă în gura mare: «Și-o vândut mândra cocoșu, ca să-și ieie săpun roșu! Și găina de pe scară, ca să-și ieie rume­nea­lă!». Noi eram de la țară și fala noastră era cămeșa cusută de noi și părul. Că pentru păr ne duceam să luăm rădăcina de popelnic din pădure, în zori, fără să mâncăm, fără să ne spă­lăm cu apă și fără să ne vorbim. Duceam pită, ou și sare, și sco­team rădăcina și puneam în locul ei darurile, și numa atunci ziceam: «Popelnice, popelnice, eu îți dau pită și ouă, tu să-mi dai cosiță nouă! Eu îți dau pită cu sare, tu să-mi dai cosiță mare!». Așe ne făceam noi frumoase pentru ficiori. Da ei, în batjocură, ne așteptau la întoarcere cu rațe în brațe și le aruncau cătră noi. Iară noi fujeam și țipam, că dacă te atinjea rața, nu ți se mai făce părul precum coada calului, da precum coada rății. Și cu popelnic ne făceam frumoase și asta era tăt. Da la horă le-ntorceam batjocura și strigam tăte către ei, să audă lumea: «Călușer a fost să fiu, da m-am sculat prea târziu! De mă sculam mai de noapte, sărutam fetele toate! Nevestele jumă­tate, văduvele-a tria par­te! Și la oi cine umbla? Umbla tata cu buna, că lor le-o plăcut brân­za...»."
Când a trecut vara, și cositul fânului de al doi­lea a umplut lumea de miresme, părinții lui Viorel au mers și au ce­rut-o pe Oprița de ne­vastă pentru fiul lor. Trei luni mai târziu, s-a făcut nunta și Oprița a părăsit casa părintească și a mers acasă la Viorel. A primit zestre o văcuță și trei holde - una de la moșu, una de la tată și una de la buna ei. În primii ani a fost greu, pentru că au locuit în casă cu părinții lui Viorel. Dar au muncit din greu și și-au făcut casa lor. Munceau la pădure, la fân, la holdă, cu vitele. Din zori și până seara, târziu. Numai noaptea se odihneau, unul în brațele celuilalt. Au avut cinci copii - patru fete și un băiat.
"Am trecut prin tăte. O fo bun Dumniezău cu noi, cât o fost. Acu Viorel s-o dus, am rămas numai eu. Mă gândesc la el și parcă-l văd cum venea de la târg, de la Orăștie. Îmi aducé bomboane în cio­cuș de hârtie. Da le lua de la aceeași prăvălie unde se vindeau di tăte, și el avea mereu grijă să nu în­curce cuiele cu bomboanele, că și cuiele tăt în cio­cuș i le punea. Îmi dăde bomboanele și mă țuca tare, în focu lui... așe știa el să-i fie drag de mine..."
E din nou vară. Nana Oprița, sprijinită într-un toiag micuț, mă duce să îmi arate grădina ei. Are aproape 90 de ani și este regina acestui mic regat de flori, de vrejuri răsucite magic pe bețe de alun, de frunze grele, ce tremură fericite la picioarele ei.

Firuca

"Ne așezarăm și el să uită fix la mine și mă-ntrebă: vreai?"
"M-a luat de la gioc și mi-a zis: «Hai să bem o țir de apă». Era un dâmb în spatele șurii, mai pe costișă. Acolo era un izvor cu o apă bună, ca de munche. El o luat apă în pălmi și mi-a dat să beau. Eu am înlemnit, am zis că să și dăsfașe pământu sub mine. Da el o zâs: «Be, că dară nu-i otrăvită!». Am beut. Și el o zis iară cătră mine: «Amu stai o țârucă jos, colea, să ne hodinim, că lăutarii, până în sară, tăt aclo îs». Ne așezarăm și el să uită fix la mine și mă întrebă: «Tu Firucă, vreai?». «Ce să vreu?». El mai stete așe un picuț și zise iară către mine: «Vreai să te dai de-olaltă cu mine?». «Vreu, am zis». Și gata".
- Și gata ce?
- Și gata tot, că în săptămâna de după, or vint ai lui la cuscrite la pă­rinții mei, să mă ceară.
- În ziua de azi, mai întâi inviți fata la o prăjitură sau la o cafea. Pe atunci nu se făcea așa?
- Domnucule dragă, pe vremea aia, în sat la noi bani nu aveau decât învățătorul și popa, restul trăiau din ce munceau. Grijeai de porc, să mânci din el un an întreg, că altceva nu era. Nu erau magazine și nici fabrici și nici salar. Rar să aibă careva bani. Era viață foarte gre. Eu am fo bucuroasă, că am știut pe cine iau. Da lumea era așe de amărâtă, că abia așteptau să scape de câte un copil din casă. Și ve­neau la cuscrite bătrâni din alte sate și se înțelejeau cu părinții fetii, de se luau tinerii fără să se vadă, fără să se știe. Când era fată de măritat, care venea primu, cam după ăla merea, pe nevăzute și dintr-o dată...
- Și dacă nu se iubeau?
- Pe-atunci nu era ca acum! Stăteai și sufereai acolo, putea bărbatu să taie și lemne pe tine. Acu, numa pentru o țârucă de vrajbă, gata, divorț! Că n-aveai unde să te duci și nu aveai cum să trăiești. Stăteau acolo, că aveau copii. Acasă nu aveai unde să te mai întorci, că erau alți frați și alte surori. Acuma au case, au servicii, și de-aia se despart. Azi, dacă nu îi mai convine muierii, își ia un bloc în chirie și pleacă.

Turtița de zahăr ars
- Care e secretul unei căsnicii bune, nană Fi­rucă? Bărbatul dumitale îți aducea flori și cadouri?
- Pe amaru aducea flori! Nu ne era nouă aminte de așa ceva! Primeam cadou de Crăciun o turtiță de zahăr ars de la oraș, atât. În rest... o fo greu, că după ce ne-am luat el o plecat cătană tri ani și eu am stat cu soacra. Nu aveam fântână în ogradă, nu era veceu, ca acu, vatra în casă era de pământ și masa erau două cărămizi cu o scândură pe ele, acoperită cu o piele de miel. Când s-a întors din cătănie, ne-am apucat să ne facem casă și am muncit din zi în noapte. Mă trezeam dimineață la cinci să duc vitele, după aia meream la grădină și la holdă și după aia veneam și mun­ceam cot la cot cu ho­loan­gării, care făceau casa. Seara, eu meream mai re­pe­de acasă ca să fac ceva de mâncare, să le pun pe masă. Cinci­zeci de ani am fost unu cu altu și-am fost mul­țumiți, că ne-am făcut un trai al nost și că am cres­cut copiii. Traiu greu ne-a ținut unu cu altu...

"Stăteam așe, culcați în fân, și ne uitam la stele"
- Dar nu aveați și momente așa... de drag? Nu mergeați în vacanțe?
- Noi zicem că vacanță îi numa pentru copiii care merg la școală, pentru oaminii mari, așa ceva nu exista. Ne veseleam și noi, de Crăciun și de Paște, de Nașterea și de Învierea Domnului. Altu felu... mai erau... când meream cu boițele sus în munte și mai rămâneam câte o noapte acolo și era tare fain! Stăteam așe, culcați în fân, și ne uitam la stele, că era ceriu aproape și limpede. Și io i-am zis odată, că am auzit spunând învățătorul cum că fie­care stea e tot un soare. Și el mi-a zis că nu știe ni­mic învățătorul, că soarele îi numa unu și stelele îs tăți sfinți care ne veghează. Și am adormit așe, ui­tându-ne la sfinții de deasupra noastră...
- Câți ani ai, nană Firucă?
- 87.
- Toată ziua te văd șezând în fața casei, pe bancă. La ce te uiți?
- Iaca, mă uit cum curge apă pe râu și mă gândesc că tot așa îmi curge și viața. Curge ce curge, până ce pune stavilă Dumnezeu și ți-o seacă.

Buna Ana

"M-am gândit să mă duc eu la el, pe jos, să ne-alegem"
Pe măsuța din cerdac, într-o cană de lut, sunt câțiva crini albi. În­cepe să se însereze și căldura sufo­cantă a zilei se transformă aici în mirosul dulce și greu al florilor. Buna Ana citește din­tr-o carte de rugăciuni. Încă mai vede. Nu mai poate merge, dar e fericită că încă mai poate citi singură. A trecut de 90 de ani. Și când nu citește, își coase iile după modele vechi, pe care doar ea le mai știe. Mă uit la încrețiturile mâinilor ei, la părul alb, ițit de sub baticul cu flori, la cele doar câteva riduri de pe fața ei încă netedă. Oare în care din­tre ele stau ascunse poveștile tine­re­ții ei? Oare își mai amin­tește, după aproape un secol, cum a fost să se în­dră­gostească pri­ma oară în viață? Își mai amintesc bătrânii așa ceva? Îți mai amintești, Bună Ana?
"D'apoi domnucule dragă, se iubeau tinerii și pe atunci! Ve­neau oameni la tata și el îi ome­nea, că avea pomi și fă­cea țuică. Eu eram tânără-tânără, da mi-aduc aminte că o vint într-o zi la el un omu care avea un ficior. Și bea un vinars și îi zicea lu tata: «Io i-am zis la ficioru meu, nu te uita la aia care-i fru­moasă da' îi săracă rău, că nu ai cu ce o ținea! Da și dacă iei una mai urâtă, se face ea mai frumoasă, dacă ai cu ce o ține. Și mie mi-a intrat vorba aia la inimă... că eu eram și hibașe de un picior, din copi­lă­rie, umblam așe, șchiopă­tând, și nici avere părinții nu mai aveau, că tocmai se fă­cuse colectivi­zarea și le lua­seră tăt. Ce s-alejea de mine? După cine are să mă dea? Da­că mă da după un tăntă­lău? Că eu ne­putând lucra atâ­ta cu pi­cio­rul meu, am mărs la școală și îmi merjea mintea așa de bine, că învă­țătorul o zâs să nu care cum­­va să rămân să câlțui la fur­că, ci să mă țiu de carte. Și-atâta teamă am avut de vorbele acelui om de-o băut tata la vinars, și atâ­ta dorință să-mi aflu sin­gură rostul, că mi-or venit în minte vorbele unei verișoare. Cum că în ha parte a Mureșului, în hăl ținut al Apusenilor, îs oameni altu felu, de le zice moți, oa­meni cum pe la noi nu s-o văzt. Că în satul ei, de-i zice Almășel, e un moț care îi bun de însu­rătoare. Nu știu de ce m-am gân­dit că ar putea să fie omu mieu, și mai bine să mă duc eu la el, să mă vadă și să ne alejem".
S-a gândit Ana câteva zile și s-a hotărât să plece la verișoara ei, în tărâmul Munților Apuseni, să-și găsească bărbatul. A plecat pe jos, într-o dimineață de vară, când încă nu se luminase bine. Roua strălu­cea pe câmpuri, când ea era deja ieșită din sat. Era prima oară când pleca din satul ei și-i era teamă cumva, da-i părea și bine, că-și urmase chemarea. Nu mai știe cât a mers pe jos. Câteva zile? O săptă­mână? Știe numai că mai întâi a ajuns în Orăștie, unde fiecare casă era mare cât un palat. Se tot oprea și se uita la casele acelea nemțești și lumea credea că e venită din munte să vândă fragi și s-a rătăcit pe străzi. Și chiar s-a rătăcit, până când o femeie i-a spus pe unde să o ia către Apuseni, să "țână către apă mare, cătră Murăș". Și când a ajuns la Mureș s-a înfiorat. Nu de munții care se vedeau dincolo de el, că era învățată cu munții, ci de mărimea apei, de netrecut. O apă mai mare decât își putuse imagina vreodată că ar putea exista. Mare, lată, verzuie, cu bulboane adânci. Un căru­țaș venit de la târg a vă­zut-o că-i speriată și a chemat-o la el și i-a zis să se urce pe sacii de cartofi, că o tre­ce el apa. Așa au ajuns la brodină - o plută mare, legată de mal cu o funie, care deși era încărcată cu căruțe și vite și oameni, plu­tea pe Mu­reș și trecea de pe un mal pe altul. Au aș­tep­tat până le-a venit rândul și au trecut și ei apa. Și în timp ce plu­teau, îi au­zea pe târgoveți cum po­ves­teau despre râu că undeva, în josul lui, doi solomonari stau de-o parte și de alta a apei, citesc din cărți și des­cântă apa trans­formând-o în­tr-un balaur și balaurul îl urcă pe cer.
"Am mers și pe dru­muri, și pe poteci, și prin păduri, și prin fânețe. Mai stăteam, mă uitam și iară mai merjeam. Întâlneam oameni care erau ciudați la vor­bă și straiul lor țărănesc nu mai semăna cu al nost. Da și ei se uitau la mine cu mirare și dacă vorbeam, aveau cătră mine o în­cruntătură, că nu semăna vorba mea cu a lor. Când s-a trezit cu mine la poartă, ve­rișoara s-a și spăriet. O zi m-am odihnit. Apoia am scos din straiță o că­meșă anu­me, cusută de mâ­nurile mele, cu flori tăt roșii și gal­bene, cum am vă­zut în po­ieni, m-am îmbră­cat și l-or chemat pe omu de vroia să se însoare. Când a intrat în oda­ie, tătă m-am pierdut. Doam­ne, el parcă era de pe ha lume, așe era de frumos, cu privirea tare și vocea blândă. Era prima oară când vedeam un moț de-aproa­pe și era altu felu decât bărbații pe care îi vă­zusem vreodată la noi. Îl chema Pătru. Am știut că e omu meu".
Ana și Pătru s-au căsătorit. S-au mutat în satul Anei și au construit după puterile lor o casă într-o poiană. E casa în fața căreia stau chiar acum, de vorbă cu Buna Ana. Au avut copii, ne­poți și strănepoți, și tuturor le zice și astăzi în Orăștioara "a lu Moțu" sau pur și sim­plu, Moțu. Pătru și-a cumpă­rat doi cai și a lucrat la pă­dure, Ana a avut grijă de holde, de casă și de copii. Și ca să nu rămână să câlțuie la furcă, cum i-a zis la școală, în­vățătorul, a în­ceput să scrie poezii. La început des­pre morți, pentru boci­toarele satului, și apoi pen­tru ea. "Îmi vine așa, câte-o simțire, și-o scriu". Petru n-a râs de ea nicio­dată. Ba îi mai spunea, uneori, să lase nevoii munca și să-și vadă "de ale ei". "O fost om tare mândru și tare bun", spu­ne zâm­bind buna Ana. "S-o meri­tat să mă duc pe jos după el până în Apuseni. Am știut de când am plecat că mă duc la ursitu meu. Așa mi-o fost scris în cartea vieții și așa s-o-ntâm­plat. Toate îs la mâna lui Dum­nezeu".