Un copil cu mintea bătrână
Îşi aminteşte serile acelea lungi, când noaptea înghiţea odaia micuţă în care bunica aşternea pe jos un ţol şi făceau împreună metanii, până la miezul nopţii. Apoi bunica îi povestea din Scriptură, iar sufletul ei crud, de fetiţă cuminte, s-a îmbibat de credinţa bătrânei. "Atunci s-a aprins în inima mea un dor după Dumnezeu. Iar după ce am învăţat să citesc, am descoperit Vieţile Sfinţilor, iar dorul acela m-a prins şi mai tare. Nu exista seară în care să mă culc fără să mă rog. Să ştiţi că de mică viaţa asta mi se părea scurtă şi mă gândeam - «Doamne cum este viaţa asta pe pământ! Ca un vis... Trece atât de repede şi apoi va trebui să trec şi eu prin porţile morţii, iar acolo să mă întâlnesc cu Hristos. Deci totul este veşnicia din lumea de dincolo!». Au trecut anii şi astăzi înţeleg mult mai profund aceste adevăruri pe care mi le-a descoperit Dumnezeu în copilărie. Am fost un copil cu mintea bătrână. De altfel, iubeam foarte mult bătrânii şi îmi plăcea să îi ascult ore în şir când vorbeau despre Dumnezeu sau despre sfinţi".
Mărunţică, albă, uşoară, cu ochi minunat de albaştri şi cu o sprinteneală însoţită de mişcări unduioase, maica stareţă Heruvima Covaci îşi întrupează numele. Are o delicateţe de înger, care te face să o îndrăgeşti din prima clipă. O delicateţe şi o sfială, de parcă lumea în care trăim, colţuroasă şi anevoioasă, nu i-ar fi fost niciodată sălaş, alegând să se retragă în sine, acolo unde e acasă cu Dumnezeu. Vorbind preţ de mai bine de un ceas cu ea, am avut sentimentul straniu că a venit de altundeva, dintr-o altă lume, iar când îmi povesteşte despre locul copilăriei, înţeleg că starea de înger a început de atunci. Măicuţa s-a născut într-un sat din Banatul de Munte, un loc în care trăiau oameni cuminţi, ţărani harnici şi credincioşi, care duminica, când clopotele chemau credincioşii la slujbă, se adunau, cu mic cu mare, la sfânta biserică. "Duminicile erau o frumuseţe la noi! La liturghie era arhiplin. Pentru cei de atunci, biserica era cel mai frumos loc din sat. Poate de asta se numea Zorile! Răsăritul credinţei! Pentru noi era o bucurie să îl slăvim pe Dumnezeu. Părinţii şi bunicii mei au fost oameni foarte credincioşi. Mama încă trăieşte, are 90 de ani. Ei mi-au insuflat credinţa. Oameni care ştiau să îngenuncheze, să se roage, să facă mătănii. Îmi e tare dor de vremurile acelea. De fiecare dată când merg acasă, îmi e drag să ajung în faţa peretului cu icoana la care mă închinam în copilărie. Atât de drag îmi este să mă închin iarăşi lor...".
Călugăriţele adolescente
Turnul clopotniţei
Maica Domnului cu aripi
Biserica şi curtea interioară
În locul acesta străvechi şi sfânt au ajuns acum 45 de ani cele şase fete venite din Timişoara. Niciuna dintre ele nu a făcut vreodată un pas înapoi, ca să se întoarcă în lume, chiar dacă s-au despărţit mai târziu, pentru a pune umărul la întemeierea altor mânăstiri. Dar trei dintre ele au rămas la Govora. "Maica stareţă de atunci, Emanuela Călin, ne-a fost ca o adevărată mamă. A fost o maică foarte duhovnicească, foarte apropiată de părintele Arsenie Boca".
Povaţa părintelui Arsenie Boca
În pragul bisericii, o adevărată bijuterie
În monahism trebuie să rabzi şi să înveţi. Călugăria este cea mai aspră dar şi cea mai frumoasă şcoală a vieţii - şcoala şlefuirii de sine, şcoala smereniei, fără de care nu-l poţi primi în sufletul tău pe Hristos. Maica Heruvima pomeneşte cu drag de primele lupte cu mândria, care plecau, adesea, de la pricini mărunte. Lucruri mici, prin care Dumnezeu încerca să le înveţe adevăruri mari. "Îmi amintesc de o neînţelegere cu maicile, care a plecat de la... straturile din grădină. Unele credeam că e mai bine să le aşezăm pe lat, altele pe lung, ca să se poată scurge ploaia uşor. Fiecare credea că are dreptate, că gândirea ei e mai logică decât a celorlalte. Şi nu cedam! Seara, maica stareţă ne-a întrebat cum ne-a mers ziua, iar noi i-am povestit discuţia. Iar dânsa ne-a spus un lucru pe care nu o să îl uit toată viaţa: «Acelea dintre voi care veţi fi mai înţelepte veţi ceda!». Atunci eu m-am sfătuit cu încă o măicuţă, să cedăm noi. Dar ştiţi cum a fost? De parcă m-ar fi tăiat cineva cu cuţitul în carne vie, aşa am simţit tăierea voii! (râde). Ştiţi, este foarte important, ca ucenic, să nu faci voia ta, ci a stareţului şi a duhovnicului, care au trecut prin viaţa monahală şi sunt mai încercaţi în ispite decât tine, şi prin urmare, mai înţelepţi. După acel conflict, maica stareţă ne-a spus că Domnul «o să ne rodească grădina şi cu straturile săpate pe lung şi cu cele pe lat, dar dragostea dintre voi trebuie să fie mai mare decât nişte straturi». Cu învăţătura aceasta am rămas o viaţă întreagă".
"Dacă tu eşti lumină, atunci îi luminezi şi pe ceilalţi"
Maica Domnului înaripată - o ipostază unică, gasită doar aici, la Mânăstirea Govora
- Eu cred că viaţa bătrânilor noştri era mai intensă, trăiau mult mai legaţi de Dumnezeu, mereu în rugăciune. Noi, aici, la mânăstire, trăim aşa cum trăiau străbunii noştri la ţară. Astăzi simt o răcire a credinţei, pe potriva veacului nostru, şi cred că pe drumul apropierii de Dumnezeu contează şi împrejurările în care îl cauţi. Dar dincolo de toate, eu admir poporul român şi credinţa lui. Am mai umblat şi eu prin lume şi am văzut cum sunt ceilalţi prin Europa, am fost prin Italia şi prin Germania, şi de aceea am temei să vă spun că, spre deosebire de celelalte neamuri, românii sunt însetaţi de cuvântul lui Dumnezeu. Şi mai cred că noi, cei din mânăstiri, ar trebui să fim lumină pentru credincioşii noştri. O lumină atât a credinţei, cât şi a faptelor bune. Să îi întâmpinăm cu bucurie, cu dragoste, să le fim de folos. Dacă tu eşti lumină, atunci îi luminezi şi pe ceilalţi. Noi încercăm să îi ajutăm pe cei care vin la mânăstire nu doar cu sfaturi duhovniceşti, ci cu fapte concrete. De exemplu, celor din satele din împrejurimile Govorei, noi le facem coliva pentru înmormântări. Le-o facem cu bucurie, chiar dacă pentru asta trebuie să muncim până noaptea târziu, pentru că trebuie să ieşi în întâmpinarea oamenilor nu numai cu vorba, ci şi cu fapta. O facem cu drag şi mă şi rog când o fac, să îi pomenească Dumnezeu pe toţi cei adormiţi, pentru care au fost date pomelnice la noi la mânăstire.
"Ca să iubeşti, trebuie să treci mai întâi prin cruce"
Catapeteasma
- Nu poţi să ajungi dintr-o dată la dragoste şi, mai ales, la dragostea desăvârşită, poruncită de Hristos, dragostea de vrăjmaşii tăi. Eu zic că mai întâi trebuie să treci prin cruce, prin suferinţă. În viaţă nu ai parte numai de lucruri bune, mai sunt şi încercări şi ispite, pentru că viaţa adevărată se lasă înţeleasă numai prin ispite. Atunci te întăreşti în Dumnezeu, când ai parte de o încercare. Iar după ce a venit o ispită peste care ai trecut, a doua ţi se pare mult mai uşoară. Şi aşa urci, din treaptă în treaptă. De aceea trebuie să ne primim crucea. Cel care nu are credinţă nu înţelege toate acestea şi spune că l-a bătut Dumnezeu, dar Dumnezeu nu bate pe nimeni, ci încearcă să ne întărească. De aceea trebuie să primim crucea pe care ne-o dă, cu bucurie. Dacă nu primeşti crucea Lui cu bucurie, treci foarte greu prin viaţă. Am observat că tot ceea ce doreşti bun de la Hristos, până la urmă primeşti. Dacă vii la biserică şi te rogi şi te străduieşti, atunci ajungi să poţi purta crucea cu bucurie. Şi mai e nevoie şi de har. Noi trebuie doar să vrem un pic, că harul lui Dumnezeu este gata să ne ajute şi să sfinţească tot ce facem în numele Lui. Revenind la întrebarea dumneavoastră, ca să iubim trebuie să se atingă harul lui Dumnezeu de inima şi de mintea noastră. Când vine harul, inima simte. Atunci îţi e milă de oricine. Nu degeaba a spus Hristos "Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui" (Matei 5, 7). Dacă ai milă de aproapele, are şi Dumnezeu milă cu tine când ajungi la sfârşitul vieţii, în faţa Lui. Am observat de-a lungul anilor petrecuţi în călugărie, că oamenii care nu au credinţă, dar au milă, ajung până la urmă la Hristos. El ţine la astfel de oameni şi le descoperă o cale către El. În schimb, oamenii care cred, dar nu au milă, nu au ajuns încă la credinţa cea adevărată. Eu una aşa gândesc şi să ştiţi că în tinereţe eram aprigă şi aş fi vrut ca toată lumea să fie ca mine. Mă şi revoltam când unul era mai molatec. Eram aprigă şi îmi spuneam: "Măi, ăsta nu face cât mine!" Am avut nevoie de timp destul de îndelungat ca să înţeleg că greşeam, iar astăzi îmi pare tare rău că gândeam aşa. Mă şi întreb cum au putut să îmi treacă prin cap astfel de gânduri. Dar trebuia să trec prin toate, pentru a ajunge la o altă stare a inimii. În mânăstire am înţeles că fiecare om primeşte daruri diferite de la Dumnezeu şi trebuie să îl iei pe fiecare aşa cum este. Poate unul a primit doar un talant, cine sunt eu să îl judec? Eu sunt datoare să-l înţeleg şi să am milă. Până la iubire va fi doar un pas. Şi florile, când îngheaţă, de la venirea vreunui frig neaşteptat, dacă ţi-e milă de ele şi simt că le ţii partea, că le iubeşti, reînvie. În grădina noastră din mânăstire sunt o grămadă de întâmplări din care poţi să înveţi. Şi plantele sunt făpturi ale lui Dumnezeu.
- Măicuţă, aveţi vreo rugăciune de suflet care să vă întărească, în mod special?
- Câteodată mă mai leg de câte o rugăciune, dar să ştiţi că eu cred că toate rugăciunile sunt puternice, iar veacul în care trăim este veacul rugăciunilor scurte. Rugăciunea lui Iisus, de exemplu. Pentru că trebuie să facem faţă la toate solicitările. Când Duhul Sfânt lucrează, atunci El ne descoperă şi câte o rugăciune mai scurtă, de care ni se lipeşte inima şi pe care o rostim des. Eu una îl rog mereu pe bunul Dumnezeu să se milostivească spre noi, spre casa noastră, spre ţara noastră, spre lumea creştină şi spre tot globul pământesc.
Foto: Agerpres - 1; arhiepiscopiaramnicului.ro - 2
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
