Mânăstirea Govora - Maica stareță HERUVIMA COVACI: "E veacul rugăciunilor scurte!"

- E născută în Banat, dar Dumnezeu a vrut să stăre­țească o mânăstire oltenească. Alături de cele cinci maici venite împreună cu ea, Maica Heru­vima se simte în Govora ca în rai -

Un copil cu mintea bătrână

Își amintește serile acelea lungi, când noaptea înghi­țea odaia micuță în care bunica așternea pe jos un țol și făceau împreună metanii, până la miezul nopții. Apoi bunica îi povestea din Scriptură, iar sufletul ei crud, de fetiță cu­minte, s-a îmbibat de credin­ța bătrânei. "Atunci s-a a­prins în inima mea un dor după Dumnezeu. Iar după ce am învățat să citesc, am descoperit Viețile Sfin­ților, iar dorul acela m-a prins și mai tare. Nu exista seară în care să mă culc fără să mă rog. Să știți că de mică viața asta mi se părea scurtă și mă gândeam - «Doamne cum este viața asta pe pă­mânt! Ca un vis... Trece atât de re­pede și apoi va trebui să trec și eu prin porțile morții, iar acolo să mă întâlnesc cu Hristos. Deci totul este veș­nicia din lumea de dincolo!». Au trecut anii și astăzi înțe­leg mult mai profund aceste adevăruri pe care mi le-a des­coperit Dumnezeu în copilărie. Am fost un copil cu mintea bătrână. De altfel, iubeam foarte mult bătrânii și îmi plăcea să îi ascult ore în șir când vorbeau despre Dumnezeu sau despre sfinți".
Mărunțică, albă, ușoară, cu ochi minunat de al­baștri și cu o sprinteneală însoțită de mișcări undu­ioase, maica stareță Heruvima Covaci își întrupează numele. Are o delicatețe de înger, care te face să o îndrăgești din prima clipă. O delicatețe și o sfială, de parcă lumea în care trăim, colțuroasă și ane­voioasă, nu i-ar fi fost niciodată sălaș, alegând să se retragă în sine, acolo unde e acasă cu Dumnezeu. Vorbind preț de mai bine de un ceas cu ea, am avut sentimentul straniu că a venit de altundeva, dintr-o altă lume, iar când îmi povestește despre locul copi­lăriei, înțeleg că starea de înger a început de atunci. Măicuța s-a născut într-un sat din Banatul de Mun­te, un loc în care trăiau oameni cuminți, țărani harnici și credincioși, care duminica, când clopotele chemau credincioșii la slujbă, se adunau, cu mic cu mare, la sfânta biserică. "Duminicile erau o fru­musețe la noi! La liturghie era arhiplin. Pentru cei de atunci, biserica era cel mai frumos loc din sat. Poate de asta se numea Zorile! Răsăritul credinței! Pentru noi era o bucurie să îl slăvim pe Dumnezeu. Părinții și bunicii mei au fost oameni foarte cre­dincioși. Mama încă trăiește, are 90 de ani. Ei mi-au insuflat credința. Oameni care știau să înge­nuncheze, să se roage, să facă mătănii. Îmi e tare dor de vremurile acelea. De fiecare dată când merg acasă, îmi e drag să ajung în fața peretului cu icoana la care mă închinam în copilărie. Atât de drag îmi este să mă închin iarăși lor...".

Călugărițele adolescente

Au fost șase. Șase adolescente, ajunse în forfota mare a Timișoarei. Acolo, în lu­mea aceea pestriță și apăsată de comunism, s-au prins de bise­rică și de rânduielile ei. Iar cre­dința le-a întărit prietenia. "Eu învățam bine la școală, eram pre­miantă, îmi mergea bine, dar nu-mi găseam locul. De mică nu mă puteam împăca cu viața din această lume, care parcă nu avea rost - sufletul meu dorea altceva. Aveam un dor pe care mulți ani nu l-am înțeles. Când am ajuns la Ti­mișoara, m-am împrietenit cu alte cinci fete de seama mea, toate foarte credin­cioase, cu care mergeam la mâ­năstirile din împrejurimi. Toate aveam același dor și am hotărât să ne călugărim. Îm­preună, toate șase!". O noapte întreagă s-au rugat la Mânăstirea Nicula, în fața icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, ca să le călăuzească pașii. Au privegheat îm­preună, pentru că nu voiau să se des­par­tă, voiau să fie toate în aceeași obște. Di­mi­neața, un părinte a venit și le-a spus să meargă la una dintre mânăs­tirile Olteniei, pentru că erau "pline de istorie." Așa au a­juns la Govora, în anul 1974, și acolo s-au că­lugărit. Toate șase.

Maica Domnului cu aripi

Zărită de la dis­tan­ță, Mânăstirea Go­vora pa­re un fort. O cetate pre­gătită de luptă. Zidurile albe și înalte, turnul cu vârful înfipt în cer te duc cu gândul la o ceta­te făcută să reziste în fața unei armii de pă­gâni otomani, cum au fost atâtea de-a lungul isto­riei. În cele cinci veacuri cât a străbătut până azi, Mâ­năstirea Govora va fi cunoscut destule încercări. De câteva ori a fost aproape distrusă. E îndeajuns să ne gândim că în hrisoave apare în vremurile aspre ale domniei lui Vlad Țepeș, ca să înțelegem că pe sub bolta de la intrare vor fi trecut nu doar pelerini murmurând rugăciuni, ci și oșteni trași în zale de fier, pregătiți să învingă sau să fie înfrânți. Dar de îndată ce treci pe sub bolțile porții, toată asprimea așezării se risipește ca fumul. Pe dinlăun­tru, Govora seamănă cu o domniță din veacurile trecute, fru­moasă, demnă, cu veșminte înflorate de mâna zu­gravilor din renumita Școală de la Hurezi. Pereții vechi ai bisericuței sunt acoperiți de icoane, cum rar întâlnești. Doar aici, în biserica Mânăstirii Go­vora, maica Domnului are aripi de înger și stă­pânește peste pământ. Și simți puterea de cum te apropii de minunata înfățișare a ei.
În locul acesta străvechi și sfânt au ajuns acum 45 de ani cele șase fete venite din Timișoara. Niciuna dintre ele nu a făcut vreodată un pas înapoi, ca să se întoarcă în lume, chiar dacă s-au despărțit mai târziu, pentru a pune umărul la întemeierea al­tor mânăstiri. Dar trei dintre ele au rămas la Govora. "Maica stareță de atunci, Emanuela Călin, ne-a fost ca o adevărată mamă. A fost o maică foarte du­hovnicească, foarte apropiată de părintele Arsenie Boca".

Povața părintelui Arsenie Boca

Cele șase măicuțe tinere nu aveau de unde să știe, dar părintele Arsenie Boca trecuse, cu un an îna­intea venirii lor, pe la Mânăstirea Govora, prooro­cindu-i maicii starețe Emanuela, sosirea lor. Imediat după ce au intrat în mânăstire, maica sta­reță a început să le trimită, două câte două, la ma­rele duhovnic, pentru a le povățui. Erau anii când părintele trăia surghiunit lângă București, unde picta biserica din satul Drăgănescu. "Îmi amintesc și acum prima noastră întâlnire. Era îmbrăcat cu un halat alb, era foarte vioi și avea o privire fru­moasă și pătrunzătoare. Atâta am reținut de la dânsul - ochii aceia, foarte luminați. Îi asculta pe toți, pe fiecare în parte. Și îmi mai amintesc lecția duhovnicească pe care ne-a dat-o. Nu ne-a zis nimic la început, ne-a pus să facem curățenie, și pe mine, și pe măicuța cu care venisem. După ce am terminat, ne-a spus: «Așa cum ați făcut curat în jurul vostru, așa să vă fie și sufletul». O lecție scurtă și cuprinzătoare, care mi-a folosit mult".
În monahism trebuie să rabzi și să înveți. Că­lugăria este cea mai aspră dar și cea mai frumoasă școală a vieții - școala șlefuirii de sine, școala smereniei, fără de care nu-l poți primi în sufletul tău pe Hristos. Maica Heruvima pomenește cu drag de primele lupte cu mândria, care plecau, adesea, de la pricini mărunte. Lucruri mici, prin care Dum­nezeu încerca să le învețe adevăruri mari. "Îmi amintesc de o neînțelegere cu maicile, care a plecat de la... straturile din grădină. Unele credeam că e mai bine să le așezăm pe lat, altele pe lung, ca să se poată scurge ploaia ușor. Fiecare credea că are dreptate, că gândirea ei e mai logică decât a celor­lalte. Și nu cedam! Seara, maica sta­reță ne-a întrebat cum ne-a mers ziua, iar noi i-am povestit discuția. Iar dânsa ne-a spus un lucru pe care nu o să îl uit toată viața: «Acelea dintre voi care veți fi mai înțelepte veți ceda!». Atunci eu m-am sfă­tuit cu încă o măicuță, să cedăm noi. Dar știți cum a fost? De parcă m-ar fi tăiat cineva cu cuțitul în carne vie, așa am sim­țit tăierea voii! (râde). Știți, este foarte important, ca ucenic, să nu faci voia ta, ci a starețului și a duhovnicului, care au trecut prin viața monahală și sunt mai încercați în ispite decât tine, și prin ur­mare, mai înțelepți. După acel conflict, maica stareță ne-a spus că Domnul «o să ne rodească grădina și cu straturile să­pate pe lung și cu cele pe lat, dar dragos­tea dintre voi trebuie să fie mai mare decât niște straturi». Cu învățătura aceas­ta am rămas o viață întreagă".

"Dacă tu ești lumină, atunci îi luminezi și pe ceilalți"

- Maică Heruvima, dumneavoastră ați prins și timpurile în care credința era prigonită de comuniști, dar și libertatea credinței, în care trăim de treizeci de ani. Nevoia de Dumnezeu era mai puternică atunci, sau e acum?

- Eu cred că viața bătrânilor noștri era mai intensă, trăiau mult mai legați de Dum­nezeu, mereu în rugăciune. Noi, aici, la mânăstire, trăim așa cum trăiau stră­bunii noștri la țară. Astăzi simt o răcire a credinței, pe potriva veacului nostru, și cred că pe drumul apropierii de Dumne­zeu contează și împrejurările în care îl cauți. Dar dincolo de toate, eu admir poporul român și cre­dința lui. Am mai umblat și eu prin lume și am vă­zut cum sunt ceilalți prin Europa, am fost prin Italia și prin Germania, și de aceea am temei să vă spun că, spre deosebire de celelalte neamuri, românii sunt însetați de cuvântul lui Dumnezeu. Și mai cred că noi, cei din mânăstiri, ar trebui să fim lumină pentru credincioșii noștri. O lumină atât a credinței, cât și a faptelor bune. Să îi întâmpinăm cu bucurie, cu dragoste, să le fim de folos. Dacă tu ești lumină, atunci îi luminezi și pe ceilalți. Noi încercăm să îi ajutăm pe cei care vin la mânăstire nu doar cu sfa­turi duhovnicești, ci cu fapte concrete. De exem­plu, celor din satele din împrejurimile Govorei, noi le facem coliva pentru înmormântări. Le-o facem cu bucurie, chiar dacă pentru asta trebuie să mun­cim până noaptea târziu, pentru că trebuie să ieși în întâmpinarea oamenilor nu numai cu vorba, ci și cu fapta. O facem cu drag și mă și rog când o fac, să îi pomenească Dumnezeu pe toți cei ador­miți, pentru care au fost date pomelnice la noi la mânăstire.

"Ca să iubești, trebuie să treci mai întâi prin cruce"

- Fapta dumneavoastră ascunde în ea iubire. Se poate ea învăța? Iubirea e porunca cea mai importantă dată de Iisus, dar e foarte greu să o pui în practică. Nu te poți sili să iubești pe cineva.

- Nu poți să ajungi dintr-o dată la dragoste și, mai ales, la dragostea desăvârșită, poruncită de Hristos, dragostea de vrăjmașii tăi. Eu zic că mai întâi trebuie să treci prin cruce, prin suferință. În viață nu ai parte numai de lucruri bune, mai sunt și încercări și ispite, pentru că viața adevărată se lasă înțeleasă numai prin ispite. Atunci te întărești în Dumnezeu, când ai parte de o încercare. Iar după ce a venit o ispită peste care ai trecut, a doua ți se pare mult mai ușoară. Și așa urci, din treaptă în treaptă. De aceea trebuie să ne primim crucea. Cel care nu are credință nu înțelege toate acestea și spune că l-a bătut Dumnezeu, dar Dumnezeu nu bate pe nimeni, ci încearcă să ne întărească. De aceea trebuie să primim crucea pe care ne-o dă, cu bucurie. Dacă nu primești crucea Lui cu bucurie, treci foarte greu prin viață. Am observat că tot ceea ce dorești bun de la Hristos, până la urmă primești. Dacă vii la biserică și te rogi și te străduiești, atunci ajungi să poți purta crucea cu bucurie. Și mai e nevoie și de har. Noi trebuie doar să vrem un pic, că harul lui Dumnezeu este gata să ne ajute și să sfin­țească tot ce facem în numele Lui. Revenind la întrebarea dumneavoastră, ca să iubim trebuie să se atingă harul lui Dumnezeu de inima și de mintea noastră. Când vine harul, inima simte. Atunci îți e milă de oricine. Nu de­geaba a spus Hristos "Fericiți cei milos­tivi, că aceia se vor mi­lui" (Matei 5, 7). Dacă ai milă de aproa­pele, are și Dumne­zeu milă cu tine când ajungi la sfârșitul vieții, în fața Lui. Am observat de-a lungul anilor petrecuți în călugărie, că oamenii care nu au credință, dar au milă, ajung până la urmă la Hristos. El ține la astfel de oameni și le descoperă o cale către El. În schimb, oamenii care cred, dar nu au milă, nu au ajuns încă la cre­dința cea adevărată. Eu una așa gândesc și să știți că în tinerețe eram aprigă și aș fi vrut ca toată lumea să fie ca mine. Mă și revoltam când unul era mai molatec. Eram aprigă și îmi spuneam: "Măi, ăsta nu face cât mine!" Am avut ne­voie de timp destul de îndelungat ca să înțeleg că greșeam, iar astăzi îmi pare tare rău că gândeam așa. Mă și întreb cum au putut să îmi treacă prin cap astfel de gân­duri. Dar trebuia să trec prin toate, pentru a ajunge la o altă stare a inimii. În mânăs­tire am înțeles că fiecare om primește da­ruri diferite de la Dumnezeu și trebuie să îl iei pe fiecare așa cum este. Poate unul a primit doar un ta­lant, cine sunt eu să îl ju­dec? Eu sunt da­toa­re să-l înțeleg și să am milă. Până la iubire va fi doar un pas. Și florile, când în­gheață, de la venirea vreu­nui frig neaștep­tat, dacă ți-e milă de ele și simt că le ții par­tea, că le iubești, reînvie. În grădina noastră din mânăstire sunt o gră­madă de întâmplări din care poți să în­veți. Și plan­tele sunt făpturi ale lui Dum­ne­zeu.

- Măicuță, aveți vreo rugăciune de su­flet care să vă întărească, în mod special?

- Câteodată mă mai leg de câte o rugă­ciune, dar să știți că eu cred că toate rugă­ciunile sunt puternice, iar veacul în care trăim este veacul rugăciunilor scurte. Ru­gă­ciunea lui Iisus, de exemplu. Pentru că trebuie să facem față la toate solicitările. Când Duhul Sfânt lucrează, atunci El ne descoperă și câte o rugăciune mai scurtă, de care ni se lipește inima și pe care o rostim des. Eu una îl rog mereu pe bunul Dumnezeu să se milostivească spre noi, spre casa noastră, spre țara noas­tră, spre lumea creștină și spre tot globul pământesc.

Foto: Agerpres - 1; arhiepiscopiaramnicului.ro - 2